Doar Pnta dansează.

De spus în același timp că -Escu a devenit un „brand” românesc, la fel ca „ov” sau „ski” la slavi, „di” la italieni sau „o” la irlandezi.

De ce unii ne-am săturat de -Escu? Toți „tătucii”, de la Ceaușescu încoace, toți „-eștii” n-au făcut decât să stăpânească, nu să guverneze – și sub ei, haita subalternă, de la inspectorul venit de la Centru și până la liderul trimis de București să pună ordine în filialele din „teritoriu”; și „teritoriul” pe toți i-a omenit ca pe zei. Și, când colo, proiectul lor unic era puterea și-atât.

Asta nu doar în comunism a fost valabil. Moldovenii au rămas cu gust amar după păcăleala că instituțiile de după 1859 vor fi împărțite. Dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova, opoziția condusă de Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi dorea menținerea separării, vorbind despre posibila decădere a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București – ceea ce s-a și întâmplat după 1861. Ca să nu mai vorbim că Hotelul Concordia, locul unde în seara de 23 ianuarie 1859 s-a hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, e azi o ruină ocolită de trecători – de frică să nu se dărâme peste careva.

În Transilvania s-a întâmplat la fel: nu se scrie în manuale despre faptul că România era în faliment în 1915 și că economia Ardealului a fost salvarea – dacă iei presa vremii, o să vezi, de exemplu, că încă în 1927, Transilvania și Banatul însemnau 84% din bugetul național, iar Regatul și Moldova 14%. Iar un alt -escu, Ion Antonescu, le scria „noilor” români că dacă sunt nemulțumiți de mizeria din Regat, „n-au decât să dea la mătură”…

Mai departe, rezervele basarabenilor față de o eventuală unire nu țin neapărat de statalitate, cât de timpurile în care, dacă un funcţionar din Regat se dovedea corupt, era mutat disciplinar în Basarabia. Asta deși, în Declarația de Unire a Sfatului Țării de la Chișinău, deputații adoptaseră, preventiv, articolul 2: „Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie” – nu s-a respectat… Ca să venim în prezent: ca un făcut, și clădirea unde a fost votată unirea cu Basarabia e dată uitarii, nici o placă nu aminteste despre eveniment, în afară de basorelieful lui Pan Halipa, pus în holul interior.

Știu că unii mă vor sudui copios, știu că vor intra postacii de campanie şi se vor da peste cap să-mi spună cum că-s vândut unora și altora, dar astea sunt fapte istorice și nu argumente pro – sau contra unirilor sau pro-/contra Iohannis sau Ponta.

Scriu despre -Escu și nu despre uniri și e musai de povestit despre mania „tătucilor” României în a controla, dintr-un birou ministerial, viața tuturor românilor. Frica absurdă de a accepta auto-gospodărirea, neîncrederea că o comunitate își cunoaște mai bine resursele, atitudinile și prioritățile, toate acestea au făcut din București un loc privit cu suspiciune – deși, necesară paranteză: și victime sunt uneori chiar bucureștenii, și ei apăsați de aceleași aiureli administrative. Un exemplu, până acum câțiva ani, metroul era finanțat din bugetul național, ca și când lăcătușul din Tecuci sau aprozaristul din Sighet ar fi folosit și ei metroul. Alt exemplu, de ieri a nins, a fost vijelie, cod galben și copaci doborâți în București, dar administrația anunță că abia după ce trec intemperiile va binevoi să „dea” apă caldă… De spus și asta, îndreptățiți sunt și bucureștenii să-i înjure pe foștii subalterni din „provincie” parașutați în ministere, cei care au suduit centralismul doar ca să se poată da cu girofarul pe Magheru și să nu schimbe nimic.

Baiu’ cel mare al lui -Escu e că nu concepe că nu e el cel mai bun administrator al nevoilor celor din Tecuci, Sighet, Vaslui sau Lugoj. Mania de a controla „butoanele”, trufia că mersul unei țări întregi depinde de El Însuși. De toanele sale.

Și în timp ce face din naționalism preș de ascuns incompetența, vinde aur, vinde petrol, vinde pământ, vinde pe bucăți industrie strategică. Se joacă de-a educația și cu sănătatea și apoi mârâie la televizor despre generațiile care pleacă și nu se mai uită înapoi. Crește baroni pentru voturi așa cum cresc țăranii curcani pentru carne – și apoi baronii îi cer socoteală dacă intervine DNA-ul. Uită-te și spune-mi despre câte proiecte de țară ai vorbit cu amicii tăi în campania asta? Cât s-a dezbătut despre sănătate, agricultură, cercetare, educație sau cultură? Pune pe o jumătate de foaie scandalurile și pune pe altă jumătate proiectele candidaților – ce ți-a ieșit?

Cam așa arată, în mare, poza politicii noastre. De aici nevoia de a scăpa de -Escu și de tot ce a însemnat în istorie. De ideea că există un zeu care se pricepe la medicină mai bine decât un doctor, la educație mai bine decât un profesor, la economie mai bine decât un economist. Și ce doare: România nu e o țară săracă. Nu suntem la marginea lumii și nu stăm în corturi. În țările care respectă performanța, copiii noștri chiar fac performanță – și noi citim în ziarele străine despre ei.

Am putea trăi aici mult și bine din resursele noastre dacă sus, în aerul rarefiat al ministerelor, cineva ar avea un pic de bună-credință și ar accepta, măcar pentru un mandat, că România e suma proiectelor despre România și nu o organigramă cu zei. (Sabin Gherman)