Noi știm din cartea de istorie că “dacii, cei mai drepți și mai viteji dintre traci”, cu ajutorul bădiei Traian, s-au transformat în “românii, cei harnici și ospitalieri”… Știm cu toții că în România se munceşte de zor. Numai că raportul dintre muncă şi odihnă, apleacă balanța în favoarea celei din urmă. La noi anul nu înseamnă muncă susținută, întreruptă de perioade de refacere, ci odihnă pe deșelate întreruptă de câteva zile de muncă. Chiar discutam odată cu poetul Ion Mureșan că, dacă calendarul nostru religios ar fi fost mai bogat cu niște sfinţi care să pretindă să fie omagiaţi prin repaos strict, în România nici nu s-ar mai munci – în fond avem, ca națiune, o tradiţie a sărbătorii. Era o vreme când Dieta transilvană a tot încercat să-i convingă pe credincioşii români să-şi mai rărească sărbătorile, cu precădere pe acelea care cădeau în lunile agricole, căci ai noștri, pioși din fire, nu puneau mâna pe sapă și seceră în zi de sărbătoare… Ori, ghinion: taman românii erau pe-atunci mâna de lucru a naţionalităţilor reprezentate în Dietă – este de înțeles interesul de a li se cere ceva mai puţină relaxare divină.

Așa că degeaba se iau unii după etnogeneză pentru a ne defini drept un popor tânăr și plin de vigoare. Așa eram probabil pe vremea când se scrijeleau simboluri pe tăblițele de la Tărtăria și poate pe vremea lui Burebista, când se scotea via din rădăcini de-atâta vigoare. Și-atunci este normal să ne gândim că mai mult de 2000 de ani de istorie sunt extrem de obositori și să acceptăm faptul că suntem la apogeul oboselii noastre – în mod cert avem nevoie de cât mai multe vacanțe, sărbători și concedii. Orice guvern, suficient de binevoitor cu alegătorii săi, ar avea numai de profitat dacă ar pune de-o continuitate între sărbătorile creștine și cele laice: ar rezulta niște binemeritate și binefăcătoare vacanțe. În mod cert, la cum este construit bugetul de cheltuieli al României: peste 70% se duce pe salariile din sectorul public și pe asistența socială, pentru ţară sunt mai productive, prin economisire, zilele libere decât cele lucrătoare. România este mai productivă cu cetățenii în vacanţe decât cu ei la muncă.

Venind către zilele noastre, ne-am tot plâns de poziţia noastră geostrategică că-i „în calea tuturor furtunilor” şi, din această cauză: „alţii construiau palate pentru că noi, cu piepturile noastre, am stat la fruntarii şi i-am apărat de năvălitori”. Iaca, poznă, ce bine ştim noi să ne justificăm, trăgând spuza peste micuţul nostru orgoliu! Numai că, tocmai când poziţia geostrategică este cea care ne avantajează, de-am ajuns să tragă de noi atât Uniunea Europeană, cât și Pactul Nord-Atlantic, noi nu suntem capabili să privim mai departe de interesul personal al afaceriştilor şi politicienilor noştri şi să îndeplinim acele condiţii necesare trecerii în rândul celor civilizaţi decât „împinşi de la spate”. Chiar există senzația că, indiferent de ce vom face, lumea civilizată are nevoie de noi şi de aceea, în momentul în care începem să mimăm că suntem civilizaţi, automat vom fi trataţi ca atare. O fi având lumea civilizată nevoie de noi – ar fi vestea cea bună; în nici un caz nu are nevoie de corupții noștri. Abia au scăpat de ai lor.

După ce facem inventarul lipsurilor cotidiene, putem trece la inventarul celor care prisosesc: corupţie, corupţie şi – da, aţi ghicit: corupţie. La câtă avem, am putea face export de corupţie dacă nu ne-ar fi teamă că s-ar reîntoarce în ţară, la fel ca făina de producţie autohtonă, printr-un contingent de import proaspăt exceptat printr-o Ordonanţă de Urgenţă de la plata taxelor vamale. Majoritatea arătărilor de obraz adresate politicienilor români de către lumea civilizată se referă la acest fenomen, din păcate, instituţionalizat – de partid şi de stat cum s-ar zice. Cum citim, de altfel, și de prin telegramele străinilor scurse de la sursă: „Corupţia este un element de risc în domeniul afacerilor şi am văzut firme care au plecat din România din cauza acestui fenomen”. Păi, ai noştri încă n-au reuşit să treacă în afaceri de fenomenul Caritas şi FNI: ei încă mai cred că fiecare leuţ investit este capabil să se înmulţească de câte ori vrea muşchiul lor de afaceriști şi funcţionari publici şi politicieni şi cumetri cu nea’ X şamd.

Inepuizabilitatea banului public este credinţa oricărui individ care mulge foloase necuvenite de la bietul buget. (scris pentru Academia Cațavencu)