Partidele din România sunt pline de oameni bolnavi. Oameni de oțel care trec fără emoţii prin lupte electorale sau scandaluri politice ajung de le cedează naturelul simțitor imediat de cum ajung în faţa procurorilor.

De aceea susțin că tot ceea ce ține ce banul public, de la numirea în sinecură a unui director până la înscrierea în cursa electorală a unui parlamentar ori ales local, ar trebui să se facă sub strictă supraveghere medicală. La numire, validare, candidatul să obligat să depună la dosar o adeverinţă medicală care să-i ateste capacitatea de îmbolnăvire în funcție de apetența infracțională. Odată stabilit gradul de risc de îmbolnăvire gravă, viitorul demnitar sau funcţionar cu rang înalt poate liniştit să-şi intre în atribuţii. Directorul, ministrul, parlamentarul ori primarul, pe care pentru o mai uşoară identificare îl vom numi Gigel, poate să înceapă liniştit să facă trafic de influenţă, să fure cu toate mâinile din dotare, să ia şpagă, să se preteze la tot felul de abuzuri: de funcţie, culinare sau sexuale. Toate acestea până în momentul în care, din întâmplare sau din interes, intră pe fir oamenii legii şi încep anchetele. În momentul acela Gigel se îmbolnăveşte brusc, conform adeverinței depuse la dosar. Imediat se internează în spital şi, ori de câte ori este chemat la audieri, starea sa de sănătate este obligată să se  înrăutăţească îngrijorător.

Boli sunt multe pe lumea asta, nici măcar medicii nu le ştiu pe toate, aşa că Gigel are la dispoziţie diverse variante pentru a explica cum de un personaj care mai ieri chefuia prin locuri exotice sau schia liniştit prin staţiunile din Europa, ajunge brusc internat şi legat la vreo două – trei perfuzii odată. Conform adeverinței depuse la dosar, starea de sănătate a lui Gigel are obligația să se înrăutăţeşte direct proporţional cu gravitatea faptelor de care este acuzat şi direct proporțional cu stadiul anchetei în care este cercetat.

Până acum foarte puţini Gigei, raportat la numărul mare al acestora, au fost condamnaţi aşa că imediat după ce anchetele au fost oprite sau calmate, Gigel poate să se însănătoşească miraculos şi să îşi reia viaţa de dinaintea furtunii. Până în momentul în care dosarul este din nou scos din sertarele unde a fost îngropat. În acel moment boala „necruţătoare” recidivează şi Gigel cade din nou pe patul de spital. Va fi dovada supremă că în România măcar medicina este echidistantă.

Acesta este modul în care medicii din România îşi aduc contribuţia esenţială la păstrarea în funcţie a unui sistem putred, protejându-i după puteri pe directorii, parlamentarii, primarii sau funcţionarii corupţi. Asta ca să nu mai vorbim despre boala celor care trebuie schimbaţi din funcţii. În proporţie covârşitoare, înainte de a veni decizia de demitere, directorii se îmbolnăvesc şi stau aşa perioada maximă permisă de lege, blocând astfel buna funcţionare a instituţiilor pe care le-au condus. Fără complicitatea medicilor acest lucru nu ar fi posibil. Iar jurământul lui Hipocrate nu face referire decât la oamenii care suferă de boli fizice, nu politice sau penale.

Un exemplu recent de bolnav „interesat” este Gigi Becali care le-a povestit jurnaliştilor, când a ieşit în permisie, cum a încercat să păcălească sistemul penitenciar dându-se bolnav şi punându-şi tot felul de coliere la gât pentru a mima o boală a coloanei cervicale. Şi totuşi Becali, în afară de gulerele de plastic, a prezentat oficialilor din conducerea penitenciarului certificate medicale care-i atestau o boală inventată – cel puţin aşa susţine oierul puşcăriaş. Aceste certificate erau luate de bune şi de presa care-i plângea de milă celebrului deţinut. Noroc că judecătorii şi şefii puşcăriilor nu au fost păcăliţi şi l-au ţinut bine „la păstrare” pe Becali.