de Ștefan Ciocan

Potecţia mediului în România este doar o poveste frumoasă. Lipsa unei reţele de comunicare eficientă între factorii responsabili cu protecţia mediului îi fac pe „băieţii deştepţi” să zburde pe sub nasul organelor de control. De asemenea legislaţia veche, care nu mai răspunde realităţilor, împiedică statul român să se apere împotriva agenţilor economici care acţionează cu rea-credinţă. În spatele autostrăzilor rămân gropi imense. Foarte interesant este faptul că autoritățile publice nu sunt capabile decât  să le observe. Căci soluţii pentru astuparea lor, sau pentru redarea terenului în circuitul agricol nu are nimeni. Constructorii autostrăzii îşi iau pământul pe care-l folosesc la terasament, termină lucrarea, apoi pleacă. În mod normal ar trebui să rezolve deranjul pentru mediu pe care-l fac cu gropile imense din care îşi iau pământul. Dacă nu o fac, nimeni nu poate să-i oblige. Ca să obţină autorizările legale pentru extracţia pământului sau a pietrişului, aceştia depun o garanţie pentru refacerea suprafeţei afectate. Garanţia prevăzută de lege nu acoperă nicio treime din costurile ecologizării zonei. În aceste condiţii gropile rămân căscate pe marginea autostrăzii, ca nişte cratere imense, în cel mai fericit caz umplute cu apă, din care coloniile de broaşte vor închina concerte de orăcăieli în cinstea autorităţilor care ar trebui să actualizeze legislaţia de mediu. În acelaşi timp, munţi de zgură de furnal şi cenuşă de termocentrală se înalţă lângă Deva, Hunedoara, Copșa Mică și alte localități care au avut neșansa industrializării de tip ceaușist, fără să existe soluţii pentru folosirea acestora în construcţia de căi de comunicaţii.
Legat de protecţia mediului, dar şi de naivitatea autorităţilor locale trebuie menţionate şi nenumăratele contracte de concesiune pe care diverse personaje de prin Constanţa, Bucureşti sau chiar din străinătate, le-au încheiat cu primăriile din comune care au avut cândva pe teritoriul lor exploatări miniere. Şi în aceste cazuri, autoritățile locale anunţă cu „profundă mândrie patriotică” interesul unor investitori pentru redeschiderea mineritului. Ba cărbunele de lângă Brad, ba cuprul de la Băiţa, ba aurul de la Caraci, le fac cu ochiul potenţialilor investitori. De parcă minele s-ar deschide cu un târnăcop, o roabă şi un hârleţ, ca în poveştile cu pitici. Garanţiile pentru refacerea mediului sunt atât de mici, încât orice pseudo-afacerist poate să se dea miner şi să concesioneze un perimetru de exploatare. Mai ciudat este că firme cu potenţial economic uriaş, cum sunt Deva Gold, Samax sau Roşia Montană Gold Corporation se chinuie de ani buni să ajungă în faza exploatării, în timp ce autorităţile „dau din coadă” în faţa unor şmecheri cu jeep-uri care vin cu poveşti frumoase, dar fără mulţi bani în buzunar, folosind pretextul explorării unor zone miniere pentru diverse afaceri murdare, de multe ori cu impact major asupra mediului. Poate nu întâmplător, firmele care se arată interesate în concesionarea perimetrelor miniere au în stocuri cantităţi uriaşe de substanţe toxice, reziduuri industriale, fiind implicate în tot felul de scandaluri legate de manevrarea, depozitarea sau deţinerea acestora. Nu există însă posibilitatea verificării acestora într-un sistem informatic la care să aibă acces toţi factorii responsabili, de la Garda de mediu până la primarii care le concesionează cu ochii închişi şi buzunarele deschise suprafeţe întinse de terenuri.