Despre „resursa de servilism” (adică despre „mentalitatea de slugă”, să folosesc o exprimare încetățenită)

de de-a Dura Lex

nu există mentalitate de slugă.
este o exprimare greșită, folosită uneori din comoditate, alteori din înțelegere doar parțială a fenomenului.
la fel cum, pentru o exprimare mai facilă, se spune că fotbalistul X a fost cumpărat – în realitate, nici pomeneală de vreo cumpărare, e vorba de cu totul altceva.

pentru o exprimare facilă, dar lipsită de incorectitudini, o să numesc această mentalitate pe care o au românii (dar și multe alte popoare) mentalitate µ.
[simbolul µ nu are nicio semnificație specială în acest context; este, pur și simplu, un caracter pe care îl scriu foarte ușor cu layout-ul meu de tastatură.]
așadar, vreau să explic conținutul mentalității µ.

mentalitatea µ nu este de slugă.
ci este o mentalitate bazată pe o atitudine favorabilă unei distribuiri inegale a puterii în cadrul societății (ori organizației, familiei etc.).
adică românul nu are modul de a gândi al unui servitor, ci consideră că lumea trebuie să fie formată din stăpâni și servitori (unii să aibă mai multă putere, mai multe drepturi reale decât alții, în funcție de statutul lor).
dacă românul X este privit într-o relație cu un ins Y care are un statut mai ridicat (de pildă, Y este șeful lui X, primarul comunei, soția primarului comunei ș.a.m.d.), X se comportă slugarnic (iar lumea spune că are mentalitate de slugă).
dar dacă același X este privit într-o relație cu Z, care are un statut mai scăzut, atunci X se comportă nu slugarnic, ci la polul opus: abuziv, cu aere de stăpân.
în cele două situații este vorba despre exact aceeași mentalitate: nu o mentalitate de slugă și una de stăpân, ci o singură mentalitate, bazată pe ideea că cine are un statut mai înalt trebuie să aibă mai multe drepturi (de pildă: dacă ești primar, să nu fii amendat când încalci regulile de circulație; ba chiar să fie pedepsit polițistul care ar dori să te amendeze).

altfel spus, românul nu e caracterizat prin servilism, ci prin convingerea că cel de jos trebuie să fie servil, iar cel de sus trebuie să fie abuziv.

mentalitatea µ spune că, dacă oamenii au un statut diferit, și puterea lor în societate trebuie să difere.
adică e vorba de o mentalitate a diferențierii puterii în societate.
în anumite societăți diferențele de putere dintre indivizi sunt foarte mici: indiferent ce statut ai, ai aceleași drepturi cu restul lumii – acolo există mentalitatea opusă lui µ.
în alte societăți, diferențele de putere sunt foarte mari: ești mai presus de alții (prin avere, nivel ierarhic etc.)? atunci ți se permite orice – aici există mentalitatea µ.

această atitudine față de diferențierea puterii în societate (având ca poli un µ foarte categoric și opusul acestuia) se numește power distance.
pun aici definirea din Wikipedia (cu precizarea că ce este între ghilimele este definiția lui Geert Hofstede, cel care a identificat această dimensiune culturală și a numit-o astfel):
“Power distance is the extent to which the less powerful members of organizations and institutions (like the family) accept and expect that power is distributed unequally.” Cultures that endorse low power distance expect and accept power relations that are more consultative or democratic. People relate to one another more as equals regardless of formal positions. Subordinates are more comfortable with and demand the right to contribute to and critique the decision making of those in power. In high power distance countries, less powerful accept power relations that are more autocratic and paternalistic. Subordinates acknowledge the power of others simply based on where they are situated in certain formal, hierarchical positions. As such, the power distance index Hofstede defines does not reflect an objective difference in power distribution, but rather the way people perceive power differences.»

în română, formularea corectă ar fi ecartul puterii (ori diferențierea puterii, intervalul puterii, variația puterii ș.a.m.d. – sunt multe exprimări corecte).
din păcate românii își bat joc și de limbă și de știință, încât s-a încetățenit o exprimare greșită, derivată dintr-o traducere ineptă: distanță față de putere.
nu e vorba de o distanță față de o putere, ci de „distanța puterii”: distanța parcursă de putere între o valoare minimă și una maximă, adică diferențierea puterii (în matematică se folosește pentru acest lucru termenul ecart).

[notă. într-un mesaj anterior, lung ca naiba, vorbeam de două tipuri de societăți, în funcție de măsura în care omul ascultă de o autoritate (de niște reguli) sau de un statut mai înalt (de un „stăpân”).
este vorba fix de aceste lucruri.
ceea ce am numit acolo societate de tipul A, în care omul ascultă de o funcție, este o societate cu un ecart mic al puterii.
ceea ce am numit societate de tipul B, în care omul ascultă de un statut (de un stăpân), este o societate cu un ecart mare al puterii.]

bun, și acum, că am lămurit (sper) ce este de fapt acea mentalitate µ, care e sursa ei?
mai bine zis: cum se transmite? cum și-o însușește individul?

în primul rând în familie, în primii ani de viață.
când părinții își obligă copilul să spună te rog și mulțumesc, și să nu-i întrerupă când vorbesc.
până aici toate bune și frumoase, așa trebuie învățat un copil să se comporte.
problema este că… înșiși acei părinți nu se comportă așa față de copiii în cauză.
ei nu-i spun copilului te rog să faci asta, ci fă asta.
sau chiar mult mai imperativul faci asta.
[notă: din punct de vedere gramatical, imperativul este , nu faci.
dar psihologic, din punctul de vedere ale hotărârii/severității cererii, exprimarea acum te duci la culcare este mai imperativă (mai poruncitoare) decât du-te la culcare, fiindcă este o afirmație, insinuează că chiar faci acel lucru, iar dacă faci înseamnă că n-ai refuzat.]
la fel, ei nu-i mulțumesc copilului atunci când copilul face ce ei îi cer.
și nu doar că îl întrerup pe copil fără nicio reținere, dar foarte frecvent nici măcar nu-l lasă să spună ceva.

din acest comportament, în care copilul învață să trateze adultul ALTFEL decât este tratat de adult, copilul deprinde mentalitatea lui ALTFEL (ca putere), adică mentalitatea diferențierii puterii în societate.
copilul învață (inconștient, firește) două lucruri:

1. oamenii nu se comportă la fel (nu respectă în aceeași măsură regulile de comportament), deci nu sunt egali.
lumea e formată din două tipuri de oameni: cei care fac ce li se impune, și cei care le impun altora ce să facă.
în exprimarea noastră: lumea e formată din servitori și stăpâni.
din superiori și inferiori.
din seniori și vasali.
din șmecheri și fraieri.
din sus-puși și – scuze! – pulime.

2. este bine ca tu să fii cel superior.
deci, când ai de a face cu cineva, e bine să dai de înțeles că tu ești superiorul.
este motivul pentru care copiii nu spun te rog decât către adulți, nu și către colegi – colegilor le spun dă-mi, bă, caietul, nu te rog frumos, îmi dai caietul?.
aparent, este o chestiune de educație formală, de cei 7 ani de acasă.
în realitate, chiar ține de cei 7 ani de acasă, dar într-un alt mod – nu e vorba de lipsa educației formale, ci de o educație informală favorabilă mentalității µ.
copilul a fost educat formal să spună te rog, dar informat a fost învățat că doar fraierii roagă, șmecherii ordonă.
spunând te rog către un coleg, copilul ar da de înțeles că i-ar fi inferior colegului respectiv – în familie a deprins că doar pe superiorul în rang (statut) îl rogi, inferiorului îi poruncești.
cerând imperativ, insinuează că îi este superior, și aceasta este calea de urmat.

[din Academia Cațavencu de acum câțiva ani:
atunci când doi români se întâlnesc, prima lor grijă este să stabilească care e șmecherul și care fraierul.
e vorba despre exact același lucru.]

deci această mentalitate se formează în primul rând în familie.
următorul loc este școala, unde copilul învață că nu-l poate contrazice pe profesor, că are mai mult de câștigat dacă este supus decât dacă știe lecția, învață să confunde disciplina cu servilismul ș.a.m.d.

Acest articol a fost publicat în Țara bizonului liniștit și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Despre „resursa de servilism” (adică despre „mentalitatea de slugă”, să folosesc o exprimare încetățenită)

  1. Am impresia că li se imprimă de acasă ideea că este mai bine să ” fie supus decât să știe lecția.”

    Concret.

    Sunt la o școală nouă cu elevi noi pentru mine. M-am trezit că elevii clasei a VII a m-au amenințat că dacă nu sunt bună cu ei n-o să mă iubească.

  2. caneto zice:

    Buna Duralex,are vreo legatura aceasta mentalitate mu,cu urmatorul exemplu:

    Interviu intr-un cotidian de sport,anii ‘90(nu este vorba de un caz izolat,parca ar fi o lege nescrisa in presa de sport tiparita 😀 )

    Reporter(sub 30 de ani):Salut Gica,ce faci,mai esti suparat dupa meciul de aseara?
    Gica Hagi(jucator de fotbal,35 de ani):Da,vedeti dumneavoastra…

    Peste 1 an

    Reporter(sub 30 de ani):Buna ziua domnule Hagi,va deranjez….
    Gica Hagi(antrenor,36 de ani): …

    • poate că există legătură, poate că nu, e nevoie de mai multe informații despre ei.
      am remarcat și eu faptul că reporterii își permit tot felul de familiarisme cu fotbaliștii (și chiar cu antrenorii).

      ceea ce este mai important sunt tiparele comportamentale specifice societății.
      adică nu comportamentele individuale, ci cum sunt acestea percepute/judecate de restul oamenilor.

      poate că acel reporter era necioplit, poate că a dorit să insinueze că este mai presus ca Hagi, poate că el și Hagi se tutuiseră anterior, poate că el dorea să inițieze o comunicare mai „americănească”, degajată și fără formalisme, poate că au fost alte lucruri.
      important este: cum considerăm că ar trebui să se adreseze reporterul? dar fotbalistul?

      într-o societate cu diferențiere mare a puterii, cei cu statut diferit se adresează unul altuia în moduri diferite (îi spui tuinferiorului și dumneavoastră superiorului).
      iar într-o societate cu diferențiere redusă a puterii, cei doi utilizează aceeași adresare (și inferiorului îi spui dumneavoastră).

      deci, dacă ni se pare normal ca reporterul și fotbalistul să folosească exprimări diferite, semnalăm o societate cu o diferențiere mare a puterii.

      dar dacă vrei elemente din fotbal, sunt chestiuni mai clare.
      de pildă, toate afirmațiile lui Dragomir & co. care susțin ideea că dacă lucrezi la patron, trebuie să faci tot ce-ți cere acesta (adică dacă ești antrenor, faci echipa cum îți spune patronul, nu cum vrei tu).
      sau afirmațiile finanțatorilor cluburilor, precum fac ce vreau cu jucăria mea (jucăria fiind clubul de fotbal).
      ori toată grandomania (palat etc.) afișată de Becali.
      adică tot comportamentul de senior feudal, foarte vizibil în tot fotbalul românesc.

  3. Sare'n Ochi zice:

    pana la urma clamam respectul si intelegerea. dar nu suntem capabili sa oferim respect si intelegere copiilor nostri, ca nici noua nu ni s-a oferit. imbucurator este faptul ca s-ar putea sa invatam cate ceva din toate aceste discutii.
    ce sanse de dialog sa aiba politicienii nostri cand oricum vin, majoritatea, dintr-un sistem in care „seful” are „autoritatea” de a-l intrerupe pe cel pe care-l considera inferior sau egal pozitiei sale, si de a se lasa intrerupt, fara sa carteasca/cracneasca/protesteze, de catre cel pe care-l considera superior… ? din pacate asa sunt construite si afacerile personale – iar cei care „marcheaza” banul au pretentia de a fi cumparat si omul nu numai serviciile sale.

  4. Dan Ielciu zice:

    Daca ar fi sa-l parafrazez pe Irvine Welsh (Gunoaie europene), unii se oprima singuri, prin obsesia lor fata de anumite persoane, isi alimenteaza sentimentele negative de ura, frica, servilism, dispret si dependenta. Caz concret: banda USL si atitudinea lor, de imediat 10 ani, fata de Traian Basescu, PDL, Emil Boc, Elena Udrea samd.

    • Marean zice:

      Pai, zicea Vauvenargues: „Oamenii sunt dusmani inascuti unii fata de altii, nu din pricina ca se urasc, ci pentru ca nu pot sa se mareasca fara sa dea unii peste altii”… 🙂

  5. Marean zice:

    Servilismul, in esenta, / Si indiferent de era, / Pentru unii e carenta, / Pentru altii – cariera. (Dictionar de epigrame, Stefan Tropcea)

  6. noradamian zice:

    Seara bună 🙂 Cu cât e mai servil faţă de şef, cu atât mai abuziv faţă de subalterni. Atitudini care reflectă nu numai carenţele de educaţie si copierea modelelor proaste, ci si lipsa de caracter. ( cu asa educaţie, de unde caractere? ) Deprimant de des întâlnită, ăsta e necazul 😦

  7. Sare'n Ochi zice:

    o zi buna, Nora!
    Scriam odata: „Un papagal este mai bun de șef. De aceea am avut tanchist ca manager de spital, popă ca ministru al Agriculturii, contabil ca ministru al Sănătăţii, vreun cioclu pe la planingul familial, vre-un copil de girofar gata pe la Transelectrica şamd. Avantajul enorm al imposturii este evident: cum se apucă vreun papagal de-acesta să aibă „idei” (să vrea mai mult decât i-a trasat şeful/sponsorul/partidul ca sarcini), cum este dat pe mâna adevăraţilor specialişti, să-i arate unde îi este locul în societate.”
    dupa cum vezi, pana nu l-am avut pe Funeriu la Educatie, ci numai impostori (chiar daca cu acte in regula in meseria lor), nu s-a facut nimic in domeniu si pentru domeniu in sine.

  8. eumiealmeu zice:

    vin şi eu prea târziu, evident, dar mi s-a rănit ieri copilul şi am stat mai mult prin alte părţi decât în casă.
    dacă e să spun din experienţa mea, afirm cu mâna pe inimă că aşa cum e părintele aşa e şi copilul: un părinte cu lipsă de bun simţ dă un astfel de urmaş, un părinte deştept, dar timorat de societate, care nu vrea să lupte pentru a se afirma, ci doar să-şi plângă de milă dă un astfel de copil… personal, sunt în a doua situaţie – tatăl meu era deştept, dar n-a îndrăznit niciodată să-şi spună punctul de vedere; i se părea că oricum nu-l bagă nimeni în seamă. eu m-am autoeducat şi spun mereu ceea ce cred.
    am avut mereu probleme şi de cele mai multe ori nu am rezolvat nimic prin intervenţiile mele, dar cel puţin nu mă simt vinovată că am tăcut… şi sunt fericită că mă pot privi în oglindă.
    servilismul este şi un refugiu al omului sărac; cine dă mai mult e socotit rege, ca să fie şi săracul cu burta plină o zi. dar este şi atitudinea celui bogat, când depinde de un altul, pentru care nu are ac de cojoc prin vreo pilă…
    nu e nici măcar chestie de educaţie, la unii, ci chestie de oportunism; exact ce s-a mai spus…
    când citesc despre oameni care iau atitudine normal că mă trec fiorii… păi, îndrăzneşte cineva în lumea noastră să tragă semnale de alarmă? sau când îndrăzneşte are vreun scop nobil? (că sunt destui care ameninţă cu sinucidere, care se urcă pe bloc… pentru necazuri din dragoste sau interese personale – nu spun că-s meschine, şi acestea trebuie rezolvate, dar din nefericire toţi spun: DOAR acestea să fie rezolvate, de restul nu-mi pasă)

  9. Sare'n Ochi zice:

    niciodata nu este prea tarziu. nu intr-o discutie.
    sper ca este bine copilul? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.