de Ion Mureşan
Hotărît lucru, CNA va trebui să-şi nuanţeze interdicţiile. Pătrăţelele, triunghiurile şi cerculeţele plantate în colţul ecranului ca să ne ferească de scenele erotice şi violente nu sînt suficiente. Reportajele pe probleme sociale pe care le-am văzut în ultima vreme mă fac să cred că ar fi cît se poate de util un semn nou, ceva de genul „parcarea interzisă”, care să indice că urmează o emisiune pe care o poţi urmări, dar pe propria-ţi răspundere. Propun asta din pricină că emisiunile din specia amintită sînt din ce în ce mai sumbre, din ce în ce mai depresive. Mai ales că realizează un contrast greu de digerat cu jurnale şi talck-show-uri în care politicieni durdulii şi bine îmbrăcaţi abia mai încap în costumele „Armani” şi-s gata să crape de grija ţării.
Neexistînd un asemenea semn de avertizare, am nimerit în mijlocul unui coşmar televizat. La Copşa Mică, printre ruinele industriei socialiste, un grup numeros de oameni lucrau ca ocnaşii din filmele după „Mizerabilii” lui Hugo. Cu baroase, ciocane şi răngi în mîini spărgeau din zori pînă-n seră blocuri de beton, resturi de garduri ori stîlpi de susţinere ai unor hale dezafectate, ca să scoată din ciment fierul-beton. Sîrmele groase scoase din cimentul dur, fărîmiţat centimetru cu centimetru, le îndreptau apoi cu răbdare ca să le vîndă unor intermediari, care duceau marfa la fier vechi sau o plasau ieftin constructorilor de vile de aiurea. Munca asta s-ar fi potrivit ca antrenament pentru nişte boxeri cu musculatură de Cassius Clay, pentru nişte culturişti. Cei care ridicau barosul deasupra capului erau însă nişte bărbaţi aproape scheletici, iar în jurul lor, trăgînd de barele de metal şi înghiţind praful, se învîrteau nişte femei pe care o boare de vînt le-ar fi putut răsturna. Cînd nişte oameni se chinuie să scoată bani din piatră seacă, nu are rost să ne imaginăm în ce constă masa lor şi cîte calorii conţine. La 5-10 lei cît cîştigau pe zi din munca asta, cînd acasă te mai aşteaptă şi patru-cinci copii, ce bunătăţi se pot pune în farfurie? La întrebările reporterului răspundeau aşezat, cu bună cuviinţă şi resemnare. Nu erau proşti, căci un prost nu se apucă de o astfel de corvoadă. Mai degrabă, proşti de cinstiţi. Încă nu le-a venit ideea să dea în cap pentru o sută de lei. Încă nu le-a trecut prin cap să iasă la furat. Deocamdată, dau cu ciocanul în beton.
Zona e una declarată drept „defavorizată”, cu scutiri de impozite şi tot felul de facilităţi pentru investitori. Numai că nimeni nu vine să investească aici. Tot ce pot face oamenii aceştia necăjiţi este să valorifice ruinele.
Acum cîțiva ani, muncitorii de la Cugir au avut ideea să ceară înfiinţarea unei baze NATO în localitatea lor. Să mai repare şi ei cîte o puşcă americană, să mai frece de rugină un tanc. Să trăiască din ceva. Dar Ardealul e plin de ruine ale marilor combinate. Nu are NATO atîtea baze de cîte am avea noi nevoie ca să ne rezolvăm problemele.
Fenomenul dezmembrării ruinelor socialismului nu e prezent doar la Copşa Mică. Am sesizat fenomenul şi la Timişoara, probabil este prezent în toată ţara. Într-un fel fac bine, ajutând natura în recuperarea mai grabnică de teritorii, dar tot un furt rămâne, precum tăierea arborilor de pe marginea drumurilor sau, mai rău, din pădure. Chiar dacă furtul acesta este plătit cu sudoare!
Desigur, faţă de furturile practicate cu acte în regulă, pentru acumularea de averi, acestea, pentru susţinerea unei jalnice existenţe, sunt zero!