Tentativa de lovitură minerească de stat din ianuarie 1999

Fiind plecat până duminica aceasta (4 septembrie), am să vă las în compania unui material mai amplu scris de către un om dedicat muncii sale. Este cel care i-a explicat odată lui Ion Ilici Iliescu, în mod oficial, că faptele sale, atât de pe vremea când era mahăr PCR, cât și ulterior, la Revoluție și la mineriade sunt imprescriptibile, intrând în categoria crime împotriva umanității. Se întâmpla prin 2005 – cu ani buni înainte de hotărârea CEDO. Materialul pe care vi-l supun atenției, merită citit cu atenție – ne descrie o tentativă de lovitură de stat care a rămas doar în faza cercetării penale. Că, între timp, a preluat conducerea Ion Iliescu (2000 – 2004). Din păcate, dosarul pe care a apucat să-l reia în lucru în 2005, i-a fost retras de tovarășii liberali ai pesedeului în 2007. (Victor Lungu)

de Viorel Siserman, procuror militar colonel de justiție

Prezentul material se referă la evenimentele care au avut loc în luna ianuarie 1999 – cunoscute sub denumirea de „Mineriada a V-a”. Insistăm asupra acestor evenimente – pe de o parte deoarece ele sunt conţinutul unui nou dosar de cercetare penală; acesta a fost  definitivat de către procurorii militari în data de 15 decembrie 2000 şi a fost trimis spre judecată (în 27 februarie 2001 are loc prima înfăţişare), dosar ce-i conţine în calitate de inculpaţi pe „greii” „mineritului” românesc: Miron Cozma, Romeo Beja, Dorin Loiş, Vasile Lupu, Ionel Ciontu, Constantin Creţan, Gheiza Luka, Sterian Casapu şi Ion Ruşeţ, „faţă de care s-au efectuat acte de cercetare penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de subminare a puterii de stat în condiţiile participaţiei improprii prevăzute de art. 31 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 162 alin. 2 din Codul penal.” (insistăm asupra faptului că avem de a face cu un nou dosar penal, altul decât cel care a dus la încarcerarea pentru 18 ani a „luceafărului” huilei, Miron Cozma, dosar în care raportarea la art. 162 prevede pedepse până la detenţia pe viaţă); pe de altă parte dorim să demonstrăm cum exerctarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cuprinse în Constituţie în interes personal, prin manipularea a mari mase de oameni, reprezintă un pericol deosebit la adresa chiar a instituţiilor democratice ale Statului român. Nu în ultimul rând, dorim să atragem atenţia asupra paşilor mici şi perfizi pe care îi fac persoane interesate din actuala structură de putere în direcţia muşamalizării acestui dosar, primul şi cel mai important pas fiind acela al încercării schimbării de încadrare a faptelor penale. Mulţumim Biroului de presă al Parchetelor de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie Secţia parchetelor Militare pentru materialul pus la dispoziţie.

În urma confruntărilor violente dintre grupurile de civili formate din minerii din Valea Jiului şi o parte dintre cei veniţi din bazinul carbonifer al Gorjului – susţinuţi, din păcate, de numeroşi localnici din zona de conflict -, pe de o parte şi unităţile militare de jandarmi şi alte forţe de rdine ale Ministerului de Interne, pe de altă parte, au rezultat pagube materiale deosebit de mari precum şi vătămarea corporală a unui număr impresionant de participanţi, îndeosebi militari.

Acestea sunt evenimente având atât caracter social cât şi istoric, fapt ce dă posibilitatea interpretărilor şi disputelor politice – cum, de altfel, deja s-a şi întâmplat. Accesele de violenţă care au avut loc, în viziunea procurorilor militari: „de o ferocitate inimaginabilă”, s-au suprapus unei mişcări sociale. Însă, foarte mulţi militari, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, „au suferit leziuni corporale care au necesitat îngrijiri medicale, au fost ultragiaţi, tâlhăriţi, furaţi ori sechestraţi şi, în acelaşi timp, au fost distruse, avariate ori furate articole de echipament, tehnică militară sau alte materiale din dotarea Ministerului de Interne”. Prin apmloarea şi consecinţele produse, aceste evenimente au pus în pericol siguranţa naţională a României.

Aflarea adevărului şi pedepsirea celor care se fac răspunzători de organizarea şi desfăşurarea acestor evenimente, se constituie într-un act social, de aceea împrejurările în care s-au petrecut acestea trebuie analizate şi din punct de vedere social-istoric.

Deci, „pe fondul unor nemulţumiri ale minerilor, determinate de amploarea şomajului, degradarea nivelului de trai şi lipsa unor perspective de ameliorare a condiţiilor de viaţă”, aspecte de altfel foarte intens mediatizate, şi chiar susţinute politic, „au apărut premisele unor mişcări de protest de amploare, la care au aderat şi alte categorii sociale”. Oricâtă înţelegere ar exista faţă de aceste nemulţumiri, ele nu justifică nici actele de violenţă care au urmat şi nici tentativa de înlăturare (tot prin violenţă) a instituţiilor de stat care au rezultat în urma alegerilor libere, potrivit Constituţiei şi legilor în vigoare. Ori, „Mineriada a V-a”, din luna ianuarie 1999, condusă de liderii sindicali din Valea Jiului, în frunte cu Miron Cozma, a degenerat în incidente violente, „abuzându-se de drepturile reglementate în legislaţia actuală în care sunt prevăzute şi garantate dreptul la asociere şi la grevă, libertatea de exprimare a opiniilor şi libertatea întrunirilor”, existând numeroase încălcări ale prevederilor legale.

Facem precizarea că din totalul de 13.870 (dintr-un total de 20.000 existenţi pe statele de plată a Companiei naţionale a Huilei) de angajaţi înscrişi în listele cu semnături existente, doar 6.517 au fost de acord cu deplasarea la Bucureşti. Din datele existente, rezultă că aproximativ 6.000 de angajaţi ai R.A.H. nici măcar nu au fost consultaţi cu privire la grevă sau, pur şi simplu, au refuzat să semneze pe vreuna din listele sindicale. Mai puţin de 50% (46,98%) dintre mineri au fost de acord cu mişcările iniţiate de către Miron Cozma şi aceasta „în condiţiile în care acesta i-a ameninţat pe cei care nu s-au alăturat mişcării că vor fi disponibilizaţi ori vor fi evacuaţi din locuinţe”. Toate acestea demonstrează că opiniile minerilor din Valea Jiului (erau) sunt diversificate şi infirmă ipoteza conform căreia aceştia ar constitui o masă populară „monolit” care gândeşte şi acţionează fără personalitate.

Deci, interesele şi motivaţiile sindicaliştilor „nu s-au suprapus şi nu s-au identificat, în mod neaparat, cu cele ale liderilor învinuiţi ori ale altor persoane care au susţinut ori condus această mişcare”.

Violenţa nu este aptă să rezolve în nici un caz probleme de natură socială sau economică. Dreptul la grevă, exercitat în cadru legal de nenumărate ori după instaurarea democraţiei în ţara noastră, a demonstrat că este perfect compatibil cu exerciţiul democraţiei, ori de câte ori participanţii au respectat cadrul democratic, ordinea şi liniştea publică. De la aceste reguli, au existat excepţii, „cele mai semnificative fiind fenomenele social-politice cunoscute sub denumirea de MINERIADE”. Dintre acestea trebuie menţionate cea din 13-15 iunie 1990 şi cea din 23-28 septembrie 1991, „când minerii din Valea Jiului conduşi de liderii sindicali, printre care şi învinuitul Mron Cozma, s-au substituit organelor de ordine, arestând şi molestând sute de cetăţeni. În plus, cu acest prilej au fost comise fapte deosebit de grave, cum sunt cele de omor, tentativă de omor ori furt din locuinţă, fapte confirmate prin întocmirea de dosare penale, instanţele de judecată pronunţând hotărâri de condamnare definitivă”. În plus, mineriada din septembrie 1991 a determinat schimbarea în forţă a guvernului, constituindu-se astfel într-o gravă încălcare a funcţionării instituţiilor democratice ale statului de drept. Se demonstrează, astfel, periculozitatea şi consecinţele determinate de substituirea forţelor de ordine de către grupuri de civili ori, cum s-a întâmplat la Costeşti, în ianuarie 1999, completa lor anihilare.

Lipsa de reacţie a autorităţilor publice (vezi trenarea timp de mai mulţi ani a cercetărilor),  a creat premisele ca fenomene de genul „mineriadelor” să se repete, în lunile ianuarie şi februarie 1999, aducându-se „imense prejudicii României şi punându-se în pericol însăşi existenţa democraţiei şi a statului de drept”.

Convingerea (mentalitatea) că minerii din Valea Jiului sunt capabili să-şi impună voinţa de pe poziţii de forţă în relaţiile cu alte grupuri sociale şi, mai ales, cu autorităţile, „a fost permanent întreţinută de unii lideri sindicali ataşaţi lui Miron Cozma”. Acesta, „deşi implicat în mai multe cauze penale, intens mediatizate în timp (unele dintre ele nefiind finalizate nici până în prezent), a găsit de fiecare dată căi şi mijloace pentru a eluda înfăptuirea actului de justiţie”, căpătând în rândul locuitorilor din Valea Jiului aura unei „autorităţi supreme, de care depindea atât satisfacerea revendicărilor economice şi sociale ale acestora cât şi păstratrea statutului de grup social privilegiat, care are posibilitate de a infuenţa orcând deciziile factorilor de conducere”. Nu ne miră deloc această stare de spirit, atâta vreme cât, în concepţia celor din „Vale”, Democraţia este doar „suportată” ca o situaţie tranzitorie, aceasta nefiind nici înţeleasă şi nici acceptată. Şi nu trebuie să ne surprindă, atâta timp cât din anul 1990 şi până în prezent au existat „voci” care, în diverse situaţii şi prin mijloace media, au încercat să reabiliteze principiile totalitarismului. Există grupuri de persoane şi de interese care reprezintă fundamentul funcţionării regimului de dictatură.

Trebuie remarcat faptul că, după arestarea preventivă a lui Miron Cozma din 10 ianuarie 1997, acţiunile de protest ale minerilor s-au estompat – chiar dacă în sectorul minier au început să se aplice unele măsuri de restructurare care au avut ca efect disponibilizarea a mii de angajaţi. „În timp ce înv. Miron Cozma era în detenţie fiind judecat pentru subminarea puterii de stat şi alte infracţiuni conexe săvârşite cu ocazia mineriadei din septembrie 1991, în Valea Jiului s-a impus ca lider de opinie înv. Romeo Beja. Acţiunile greviste iniţiate de acesta nu au avut amploarea celor precedente. Deşi aflat în detenţie, înv. Miron Cozma a rămas, în continuare, preşedintele retribuit al Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului – situaţie în care se află şi acum. Acesta a fost menţinut în funcţie de colaboratorii săi apropiaţi.”

În această calitate (funcţie deţinută în mod ilegal) Miron Cozma avea supremaţia şi în cadrul Confederaţiei Sindicatelor Miniere din România, organizaţie la care s-au afiliat şi alte sindicate din minerit şi chiar unele care nu aveau nimic în comun cu această activitate. Până când a fost eliberat din prima detenţie (09.07.1998) Miron Cozma a devenit membru al Prtidului România Mare, partid care l-a sprijinit în acţiunile sale.

În concepţia procurorilor militari: „convins că nu va scăpa numai cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni de închisoare, înv. Miron Cozma a conceput declanşarea unei noi mineriade”.

Imediat după „liberare”, Miron Cozma, având sprijinul „locotenenţilor” săi, a început demersurile pentru declanşrea unei ample mişcări de protest căreia urmau să i se alăture mase mari de oameni pe principiul „bulgărelui de zăpadă”. Trebuie menţionat că în acea perioadă, la IJP Hunedoar şi IJP Gorj s-au efectuat o serie de cercetări penale faţă de unii lideri sindicali (Ion Temeanu, Emil Gheorghe, Victor Bădârcă, Viorel Temelescu, Ionel Manţog – director al Companiei Naţionale a Lignitului Oltenia – etc.) care comiseseră infracţiuni de înşelăciune – este vorba despre afacerile cunoscute sub numele de „bilete subvenţionate”. În judeţul Gorj cercetările s-au extins asupra unui număr de 172 de persoane iar în judeţul Hunedoara au fost cercetaţi 17 învinuiţi. Aceştia, conform declaraţiei fostului ministru de interne Gavril Dejeu, „s-au simţit în spatele mişcării minereşti care s-a dorit a fi o mişcare aptă să ridice la revoltă populaţia din toată ţara”.

În luna august 1998 Miron Cozma şi-a făcut publice intenţiile într-un interviu difuzat de TVR1 în care arăta: „minerii au fost într-adevăr manipulaţi! Acum pot să spun, că sunt… nu vreau să spun maestru dar ştiu să conduc masele, dar mult am învăţat şi… am citit foarte mult despre ştiinţa care se numeşte posologia de mase nu psihologia de mase că psihologia e altceva, dar posologia de masă e arta conducerii maselor şi cunosc foarte multe despre modul în care masele trebuiesc conduse! Nu am efectiv de gând la ora aceasta să mă mai mulţumesc cu ceea ce este aici în Valea Jiului! Într-adevăr şi Valea are nevoie de mine, e clar că Valea va fi… Valea Jiului va fi într-adevăr prima urgenţă! Da, nu vreau să mă opresc aici pentru că altfel, cum spuneam m-aş simţi biruit… învins!”.

Pe fondul problemelor reale cu care se confruntau un număr foarte mare de locuitori ai Văii Jiului, Miron Cozma a făcut apel la solidaritatea tuturor categoriilor socio-profesionale din zonă, făcând o serie de promisiuni (printre care, repetat cu obstinaţie, cu ocazia fiecărui discurs, aceea că nu va accepta sub nici o formă campanii de disponibilizare) care, în condiţiile aplicării programului de restructurare, nu aveau nici o şansă să fie onorate.

De aici, bazându-se pe structurile organizatorice create şi impuse de el în cadrul LSMVJ, a început să manipuleze, menţinând în rândul minerilor o stare de spirit tensionată. Semnificative sunt conflictele de muncă declanşate începând cu luna august 1998 (21.08. 1998, la EM Paroşeni – lider sindical: Romeo Beja; 25.08.1998, la Uzina de Preparaţie Coroieşti – lider sindical: Nicolae Searcă; 27.08.1998, la EM Lonea, unitate de la care provenea însuşi „il lidero maximo”; 31.08.1998, din nou la EM Paroşeni şi la EM Bărbăteni: lider sindical Vasile Bonţidean).

Ulterior, au mai fost declanşate şi alte asemenea conflicte de muncă „spontane”: în data de 14.09.1998, la toate unităţile miniere; în 01.10.1998, la EM Petrila (lider sindical, Moruş Ivan); în 14.10.1998, la EM Valea cu Brazi (lider sindical, Vasile Lupu) şi EM Bărbăteni; în 23.10.1998, la EM Lonea (lider sindical, Marian Horea); în 26.10.1998, la EM Petrila, EM Dâlja, EM Bărbăteni, EM Lonea şi EM Paroşeni, toate acestea culminând cu acţiunile revendicative din decembrie 1998 şi, în final, cu „Mineriada a V-a” din luna ianuarie 1999.

Nu se poate invoca ideea „refuzului dialogului de către autorităţi” – invocată de către liderii sindicali, deoarece în toată această perioadă au avut loc întâlniri ale acestora cu ministrul Radu Berceanu (care în vara anului 1998 a efectuat o vizită de lucru în Valea Jiului), cu secretarul de stat Nicolae Stăicescu şi cu premierul Radu Vasile (care, în 16.10.1998, s-a deplasat la Petroşani şi a participat la o şedinţă de lucru, în prezenţa liderilor de sindicat, inclusiv a lui Miron Cozma). După un „scenariu” bine pus la punct, liderii sindicali formulau noi şi noi revendicări, inclusiv cu caracter politic (ceea ce este ilegal în activitatea sindicală). Firesc, aceste „revendicări” nu puteau fi rezolvate în timpul, parametrii şi cerinţele impuse de ei.

S-a dorit, cu orice preţ declanşarea grevei generale. În 23 şi 24.10.1998, deplasându-se la EM Dâlja şi EM Bărbăteni, Miron Cozma, „în scop de instigare a muncitorilor, a susţinut că LSMVJ nu ar fi fost consultată îi informată în ceea ce priveşte luarea deciziei de închidere a respectivelor unităţi”.

Miron Cozma, care nu mai avea calitatea de salariat (i se desfăcuse contractul de muncă la data de 11.03.1997 în baza art. 130 lit. j din Codul Muncii) al nici uneia dintre unităţile componente ale CNH (dar care era şi este, în schimb, preşedinte al Ligii! – deşi, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 54/1991, „persoane care au calitatea de salariat au dreptul … să se organizeze în sindicat”; iar, conform art. 9 alin. 1 din aceeaşi leg, „pot fi aleşi în organele de conducere … membri ai sindicatului care … lucrează în unitate şi nu execută una din pedepsele complementare prevăzute de legea penală”) s-a implicat în mod vădit în activitatea unor sindicate „independente” deşi, potrivit statutului LSMVJ: „organizaţiile sindicale afiliate au personalitate juridică proprie precum şi independenţă funcţională, nefiind în nici un fel subordonate Ligii”.

Nici nu ar trebui să mai pomenim despre faptul că legea prevede la art. 1, alin. 1 că „sindicatele sunt organizaţii fără caracter politic” şi că „sindicatele sunt independente faţă de organele de stat, faţă de partidele politice şi faţă de oricare alte organizaţii”.

În cadrul acţiunilor de amorsare şi incitare a opiniei publice se înscrie şi participarea numitului Miron Cozma la mitingul organizat de către PRM în Cluj-Napoca, la data de 21.11.1998, când conducerea acestui partid a decis să aniverseze în avans Ziua Naţională a României. „Atunci s-au deplasat la Cluj-Napoca mai multe autocare cu mineri” cu scopul de a-i oferi susţinere primarului Gheorghe Funar care, „învinuit fiind într-o cauză penală, ar fi fost în pericol de a fi condamnat de unguri în propria lui ţară”. Presa independentă a remarcat sensul real al acestui miting titrând că „PRM deschide la Cluj-Napoca seria mişcărilor de stradă prin care vrea să doboare Guvernul” („Adevărul de Cluj” nr. 2441/23.11.1998) sau „Vadim Tudor a cerut condamnare pe viaţă a preşedintelui Constantinescu” („Ziarul de Cluj” din 23.11.1998). Cei care au stomac puternic, pot consulta şi revista „România Mare” din 27.11.1998.

Trai, neneacă, pe banii Statului! Pe lângă acţiuni de „posologie a maselor”, „acţiunile de pregătire a Mineriadei au vizat şi aspectul logistic, prin dotarea liderilor de sindicat cu telefoane celulare şi cu autoturisme”. Miron Cozma, un om „care vibrează la suferinţele celor mulţi şi nevoiaşi”, s-a căpătuit cu un autoturism „Renault Laguna”, restul liderilor „mulţumindu-se” cu autoturisme „Espero” sau „Cielo”. Acestea au fost închiriate de la diferite firme (SC Star Trans SA, SC Transutil SA, SC General Trans SA), „plata fiind făcută din fondurile Companiei Naţionale a Huilei şi nu din cele ale LSMVJ” – aşa cum ar fi fost normal! Pierderile cauzate CNH pentru plata acestor facilităţi acordate liderilor sindicali se ridică la sume de miliarde de lei, bani care, altfel, ar fi putut fi folosiţi (dacă se dorea acest lucru) pentru eventuale creşteri salariale ale minerilor sau pentru ajutoare sociale acordate unor familii aflate în dificultate! În anul 1998 şi primele două luni ale anului 1999, CNH a plătit pentru închirierea acestor maşini 3.144.471.446 lei. Chiria pentru autoturismul folosit în exclusivitate de către Miron Cozma din iulie 1998 a costat 253.654.386 de lei până la finele anului şi 27.177.226 lei în luna ianuarie 1999.

Costul convorbirilor telefonice (pe aceeaşi perioadă de timp) ale liderilor de sindicat implicaţi în Mineriada a V-a (plătite de CNH din bani publici!) au fost, după cum urmează: Miron Cozma – 57.167.680 lei; Ionel Ciontu – 23.464.890 lei; Dorin Loiş – 20.440.890 lei; Vasile Lupu – 11.982.091 lei; Romeo Beja – 5.61.266 lei; Luka Gheiza – 5.611.378 lei; Sterian Casapu – 1.368.150 lei etc.

Fiecare lider sindical avea dreptul să vorbească, pe banii plătiţi de către CNH, 150 de minute pe lună. Costul lunar al acestui „lux” a fost de peste 1 miliard de lei pe lună. Dacă facem un calcul simplu, vedem că numai pentru convorbirile telefonice ale liderilor sindicali s-au plătit echivalentul a 500.000 lei pe cap de angajat al CNH. Timp de 6 luni, în fiecare lună, fiecare angajat al CNH ar fi putut primi un ajutor în valoare de 500.000 de lei.

Cheltuielile sunt însă mult mai mari, pentru că de astfel de facilităţi au beneficiat şi alte persoane care nu au absolut nici o legătură cu mineritul ori cu CNH. Astfel, Onu Gheorghiţa, fna lui Miron Cozma, instalată în funcţia de vicepreşedintă a CSMR (ea fiind reprezentanta minusculului sindicat de la Intreprinderea de Gospodărie Comunală şi Locativă din Calafat!), a beneficiat de un autoturism „Cielo” şi telefon celular, puse la dispoziţie de Ligă, precum şi de un apartament închiriat la… Bucureşti. Numai pentru finuţa lui Cozma CNH a achitat prin LSMVJ, în trimestrul I al anului 1999, suma de 50 milioane de lei. În aceeaşi situaţie sunt şi Constantin Popescu (pensionar, cu funcţie de cenzor în LSMVJ) şi Simion Spiridon (conferenţiar universitar la Institutul de Mine din Petroşani).

Să amintim de faptul că, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. 1 al Contractului colectiv de muncă, liderii de sindicat nu pot desfăşura, lunar, mai mult de 5 zile de activitate sindicală. Ori, după cum s-a văzut şi este consemnat şi în dosarul de urmărire penală, activitatea desfăşurată de către liderii LSMVJ a fost aproape în exclusivitate sindicală sau în interes personal.

Abuzurile la care s-a pretat „tătucul” Cozma au îmbrăcat diverse forme. Astfel, din declraţiile martorilor Toader Dan Marcel, Bleahu Emil, Felea Ion, Costici Remus Florin, Jurcă Afilon şi alţii, rezultă că, în complicitate cu unii directori de la diferite unităţi miniere, au fost încadrate diferite persoane care au ridicat salariul fără să presteze muncă, acestea fiind pontate în mod fals ca fiind prezente la serviciu. „Aceste persoane (voleibaliste, fete de companie, luptători, caratişti, judocani, fotbalişti etc.) erau la dispoziţia lui Miron Cozma şi nici măcar nu făceau act de prezenţă la unităţile unde figurau angajate”. Toate acestea sunt obiectul unui nou dosar de cercetare penală.

„În aceeaşi perioadă salariul mediu realizat de un angajat din Valea Jiului era de 2.764.986 lei, iar de un miner din Gorj era de 2.772.449 lei”.

Profitând de faptul că, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, minerii beneficiază la intrarea în schimburi de o masă caldă, anterior declanşării Mineriadei din ianuarie 1999, unităţile care asigură cantinele (UACC), transformate în societăţi comerciale încă din vara anului 1998, au efectuat o foarte bună aprovizionare cu conserve, pateuri, apă minerală etc., în aşa fel încât, atunci când s-a decis plecarea la Bucureşti, la cererea liderilor de sindicat, au fost puse la dispoziţia participanţilor cantităţi foarte mari de astfel de alimente.

Rusu Vasile, director al SC SERVMIN SA Petroşani: „am comandat din timp hrană rece pentru 10.000 de persoane (conserve, pâine şi apă minerală) şi asigurarea transportului până la locurile stabilite de Miron Cozma. Noi, conform comenzii, am asigurat cantitatea cerută dar fără să realizăm transportul”… „Această cantitate, ca valoare era în jur de 125 milioane lei”.

„La data audierii martorului, LSMVJ avea datorie către această societate peste 300 milioane lei, fiind incluse aici şi cheltuielile efectuate de Miron Cozma la Casa de oaspeţi”.

Jurcă Afilon: „Cozma şi liderii de sindicat au fost puternic sprijiniţi din punct de vedere material cu alimente şi haine de mulţi patroni din zonă care aveau interes. De la cantinele miniere au fost aduse cantităţi impresionante de alimente. Acestea ajungeau pe mâna disponibilizaţilor şi a altor persoane. Mulţi s-au dus numai ca să pună mâna pe mâncare, veneau de la Tg. Jiu cu saci plini de conserve, pâine şi alte alimente iar alţii le aduceau cu portbagajul. În acest fel au reuşit Cozma şi ai lui să-şi atragă oamenii. Aprovizionarea s-a făcut din timp, pentru că s-au împărţit cantităţi foarte mari de alimente. La data de 21 ianuarie, spre seară, când am plecat şi eu cu maşina spre Costeşti, prin defileu, am văzut agăţate prin copaci bucăţi de slănină, în timp ce unii nu aveau ce să mănânce”.

Declaraţii similare au dat un număr foarte mare de martori audiaţi.

Trebuie reţinut faptul că în luna decembrie 1998, CNH a plătit angajaţilor săi toate drepturile salariale, în plus, în 4 decembrie (Sf. Varvara – patroana minerilor) acestor salariaţi li s-au acordat premii în bani.

Toate acestea n-au contat în contextul acţiunilor de pregătire a revoltei.

Înainte de 15.12.1998, CSMR, al cărei preşedinte era Miron Cozma, a solicitat SNCFR punerea la dispoziţie a două garnituri de tren, cu 8 vagoane fiecare, pentru deplasarea la Bucureşti a 2.000 de mineri în ianuarie 1999. Prin adresa nr. 196/23.12.1998, s-a cerut ca fiecare garnitură să aibă în compunere câte 10 vagoane. „SNCFR a condiţionat punerea în circulaţie a celor două trenuri pe relaţia Petroşani – Bucureşti – Băneasa (la data de 5 ianuarie 1999) de achitarea, până la data de 31.12.1999, orele 12.00, a sumei de 171.174.600 lei.

Pe tot parcursul lunii decembrie 1998, Miron Cozma a fost citat cu mandat de aducere la judecătoria Piteşti.

Col. Arsenie Dumitru, şeful IJP Hunedoara: „I s-a prezentat mandatul de aducere iar el a declarat că nu se va prezenta. El, personal, m-a ameninţat pe mine şi pe şeful Poliţiei Petroşani, lt. col. Dobre Ionel, folosind cuvintele «ia să încercaţi să mă arestaţi şi să vedeţi ce se întâmplă», bazându-se pe forţa lui de convingere a minerilor şi pe faptul că aceştia îl vor proteja”.

În 16.12.1998, într-un interviu televizat, ministrul Radu Berceanu a afirmat că în programul de restructurare (convenit de minister împreună cu conducerea CNH Petroşani) se preconizează închiderea unor mine, între care le-a nominalizat pe cele de la Dâlja şi Bărbăteni. Minerii din schimbul I de la aceste două mine au refuzat să intre în subteran. Ziua următoare (17.12.1998), în sălile de apel s-au adunat aproximativ 1.000 de mineri.

Miron Cozma era la Bucureşti unde, în fruntea unei delegaţii, a încercat să intre la negocieri cu ministru Radu Berceanu. A fost refuzat, numai el, de către ministru pe motiv că este condamnat, acesta spunând că: „nu stă de vorbă cu un infractor”.

În 22.12.1998, Miron Cozma a convocat o şedinţă a Consiliului de Coordonare al LSMVJ, în cadrul căreia s-a luat decizia declanşării grevei generale la toate unităţile miniere din Valea Jiului începând cu data de 4 ianuarie 1999, „urmând ca minerii să se deplaseze la Bucureşti cu trenurile care erau deja comandate”. „Rezultă că abia la acea dată s-a pus întâia oară în cadrul Ligii problema plecării la Bucureşti deşi această acţiune era deja planificată”. Pretextul s-a creat ulterior.

În ziarul „Matinal” din 23.12.1998, Miron Cozma a declarat: „Aş vrea să le spun oamenilor să nu-şi imagineze că eu, Miron Cozma, voi lăsa să moară Valea Jiului. Liderii sunt din ce în ce mai uniţi. Nu putem sta de o parte, fără să ne solidarizăm şi să acţionăm împreună cu minerii de la Dîlja şi Bărbăteni. Nu cred că cineva poate să rămână pasiv la cele ce se întâmplă”.

De cu dimineaţă, deplasându-se la EM Bărbăteni, Miron Cozma i-a anunţat pe minerii adunaţi în incinta unităţii că „la data de 4 ianuarie 1999, toţi angajaţii exploatărilor miniere din Valea Jiului se vor afla în curtea CNH şi că unităţile de la care aceştia nu se vor prezenta la grevă vor fi trecute pe lista de închideri, pierzând orice susţinere din partea LSMVJ”. Celor 270 de mineri care depuseseră deja cereri de disponibilizare le-a spus: „Din ordinul meu nu pleacă nici un tabel şi nici o carte de muncă de la acesastă exploatare. Nu sunt de acord cu nici o disponibilizare”.

Amintim că, în conformitate cu Legea nr. 15/1991 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă (în vigoare la acea dată), greva se putea organiza „în incinta unităţii doar după ce, în prealabil, au fost adunate semnături de adeziune şi au fost urmate toate procedurile şi demersurile impuse de lege”. La fel scrie şi în contractul colectiv de muncă: „pe durata grevei care se va organiza în incinta unităţii, în locuri nominalizate de fiecare sindicat, organizatorii au obligaţia de a menţine ordinea şi disciplina salariaţilor aflaţi în grevă. Pe durata grevei, conducerea unităţii nu poate fi împiedicată să-şi desfăşoare activitatea de salariaţii aflaţi în grevă sau de organizatorii acestei”.

Semnăturile, care ar fi dat o cât de mică notă de legalitate acţiunilor intreprinse de către liderii LSMVJ, au fost adunate abia la data de 14 ianuarie 1999 cu ocazia achitării salariilor.

Liderii Centralei Naţionale Confederative a Sindicatelor Miniere din România, conduşi de Marin Condescu şi cei din Valea Jiului, conduşi de Victor Bădârcă, adunaţi într-o şedinţă comună în localitatea Săceu din judeţul Gorj, decid în 28.12.1998 să se adreseze Guvernului României să intervină pentru detensionarea situaţiei. În acest scop, au solicitat o întâlnire cu primul-ministru la care să participe şi miniştrii Industriei şi Comerţului, Finanţelor, respectiv, Muncii şi Protecţiei Sociale. Liderii au stabilit constituirea unui comitet naţional de grevă, format din: Victor Bădârcă, Marin Condescu, Miron Cozma (acesta a lipsit de la această şedinţă), Ion Popescu, Ion Albu, Florin Cazacu, Valeriu Cernat şi Ioan Bartoş. S-a luat decizia ca, în situaţia în care nu vor fi acceptate revendicările sindicale, în urma negocierilor, la data de 11.01.1999 să se declanşeze greva generală.

La aceeaşi dată, în altă parte şi cu alţi participanţi dar sub patronajul lui Miron Cozma, acelaşi CNC al CSMR (deşi liderii principali erau la Săceu), adoptă Hotărârea nr. 33/28.12.1998 în care, la art. 4, se stabileşte: „Pentru suţinerea şi soluţionarea revendicărilor organizaţiilor sindicale afiliate la CSMR se vor organiza în perioada 5 – 10 ianuarie 1999 marşuri şi mitinguri de protest în Bucureşti”.

„Tot atunci a fost adoptată (nu se ştie de către cine) o platformă cu 30 de revendicări, semnată de înv. Miron Cozma. Între acestea, la pct. 8 se cerea demiterea ministrului Radu Berceanu care «se face vinovat de atentat la siguranţa naţională», iar la pct. 11 se solicita «… pentru fiecare salariat disponibilizat echivalentul în lei a 10.000 dolari SUA la cursul zilei şi de asemeni acordarea unor credite cu dobândă subvenţionată pe termen lung şi 2 ha. de pământ»”. Pentru ceilalţi mineri se cereau salarii echivalente cu suma de 500 de dolari SUA pe lună.

Cu un drum, Miron Cozma a solicitat de la Primăria Capitalei aprobare pentru organizarea unui marş-miting în ziua de 5 ianuarie 1999 în Bucureşti.

Este clar că s-a dorit, cu orice preţ, ajungerea la Bucureşti. Până atunci, cu prilejul Anului Nou, Miron Cozma, atent la „voinţa maselor”, s-a deplasat în Grecia unde şi-a petrecut Revelionul.

La finele anului 1998 situaţia economică a Companiei Naţionale a Huilei se prezenta cam sumbru. Datoriile acestei companii depăşeau 4.000 de miliarde de lei, constând în debite de 2.166,69 de miliarde de lei către Ministerul Finanţelor, 1909,1 de miliarde de lei către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, 119,9 de miliarde de lei către furnizori şi 22,3 de miliarde de lei către Banca Română de Dezvoltare. Pierderile CNH erau de 2.462,9 de miliarde de lei (282,2 de milioane dolari SUA), pierderi produse ca urmare a efectuării plăţii salariilor fără onorarea obligaţiilor faţă de bugetul de stat, bugetele de asigurări sociale şi bugetele locale. Într-o Notă a CNH, din data de 31.12.1998, s-a apreciat că „situaţia în care se află CNH este o rezultantă a pretenţiilor aberante ale organizaţiilor sindicale, care au fost impuse an de an sub presiunea grevelor şi altor manifestări de protest iniţiate de către acestea, ce nu vizau decât majorări salariale şi alte drepturi în acest sens”. Din acelaşi act rezultă că preţul în dolari al cărbunelui din Valea Jiului, la termocentrală, era de 73,65 dolari/tonă, comparativ cu cel posibil a fi importat din Rusia care, transportat pe calea ferată sau cu mijloace auto era de 51 dolari/tonă, iar pe cale navală, cu descărcarea în Portul Constanţa, era de 50 dolari/tonă. Salariul personalului de suprafaţă al companiei era, în medie, 2.861.972 lei, iar pentru cei din subteran, în medie, 3.289.674 lei.

„Întors din sejurul petrecut în Grecia, imediat după Anul Nou, şi aflând că greva a fost amânată până la data de 11.01.1999, fără acordul său, înv. Miron Cozma a dispus întrunirea de urgenţă a Consiliului de Coordonare al LSMVJ în ziua de duminică, 3 ianuarie 1999.”

Prin hotărârea nr. 1/3.01.1999, LSMVJ „este de acord cu declanşarea grevei generale, începând cu data de 4.01.1999, schimbul I, la toate Exploatările Miniere şi Uzinele de Preparare aparţinând Companiei Naţionale a Huilei SA Petroşani”. Prin hotărârea nr. 2, adoptată în aceeaşi zi, s-a decis „invitarea primului ministru Radu Vasile şi a conducerii MIC să se deplaseze în Valea Jiului până la 5 ianuarie 1991 orele 15, pentru un dialog cu salariaţii CNH, membri de sindicat aflaţi în grevă generală”.

Prin sentinţa civilă nr. 238/15.01.1999, Judecătoria Petroşani a declarat greva ca fiind ilegală.

Între timp, Primăria Capitalei a transmis un „Comunicat” prin care era interzisă organizarea aşa-zisului marş-miting solicitat de Miron Cozma în numele LSMVJ. Se aveau în vedere „manifestaţiile şi mitingurile minerilor desfăşurate în Bucureşti în anii 1990 – 1991, care au degenerat în acţiuni turbulente, ce au pus în primejdie ordinea şi liniştea publică, siguranţa persoanelor, integritatea corporală, viaţa şi bunurile acestora sau ale domeniului public, acţiuni care au afectat grav imaginea României”. Se aprecia că „nici în prezent un asemenea marş-miting nu prezintă garanţiile necesare şi legale că se va desfăşura în condiţii paşnice şi civilizate”.

Începând cu data de 4 ianuarie 1999 şi până în data de 18 ianuarie 1999 când a început deplasarea coloanei de mineri spre Bucureşti, în faţa sediului CNH Petroşani s-au organizat, zilnic, mitinguri la care au participat, în medie, aproximatov 10.000 de persoane, atât mineri cât şi disponibilizaţi precum şi alte categorii de protestatari.

„Ca urmare a discursurilor incitatoare ale învinuiţilor Miron Cozma, Romeo Beja şi altor lideri sindicali, instigările au căpătat un tot mai proninţat caracter politic, scandându-se lozinci antiguvernamentale şi antiprezidenţiale”.

În dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1999, în discursul pe care l-a ţinut în faţa minerilor, Miron Cozma i-a ameninţat pe cei care nu s-au prezentat până la acea oră, spunându-le: „Cei care nu participă la grevă, vor fi daţi afară”, afirmând şi că măsura închiderii minelor este nelegală, aceasta fiind o răzbunare politică a ministrului Berceanu şi o iniţiativă a acestuia şi a lui Petre Roman care ar dori să aducă cărbuni din import pentru a putea încasa comisioane „grase”.

Odată declanşată greva generală, Guvernul României, prin comunicatul din 04.01.1999, a făcut cunoscut că nu se va putea realiza dialogul în condiţiile impuse de către liderii minerilor şi a atras atenţia că „responsabilitatea directă pentru faptul că minerii nu îşi vor primi drepturile salariale pentru zilele de grevă revine liderilor sindicatelor”. În acelaşi comunicat se arăta că revendicările înaintate Guvernului „pot fi analizate din punct de vedere tehnic de o comisie abilitată în acest sens, la Ministerul Industriei şi Comerţului, în condiţiile prevăzute de legea conflictelor de muncă”.

În 5 ianuarie 1999, Miron Cozma a dat citire în faţa manifestanţilor adunaţi în faţa sediului Ligii listei de revendicări din platformă, a cerut din nou demisia ministrului Berceanu, deplasarea în Valea Jiului pentru negocieri a primului ministru şi acordarea sumei de 10.000 dolari SUA şi a 2 hectare de teren pentru fiecare miner ce va fi disponibilizat în 1999. „Limbajul adoptat de înv. Miron Cozma evidenţiază cert un comportament de influenţă. Cererile formulate şi afirmaţiile făcute nu puteau aduce decât ovaţii din partea mulţimii, în timp ce «dezvăluirile» actelor de corupţie puse în sarcina conducătorilor locali şi a guvernanţilor se soldau cu huiduieli şi cereri de demisie”.

Manifestările au continuat pe acelaşi ton, vorbitorii adoptând „tehnologia comportamentală” a manipulatorului care (a se vedea „Tratat de manipulare”, R.V. Joule & J.L. Beauvois, Editura Antet, 1997) „avea conştiinţa clară a sensului acţiunilor sale”. Asta în timp ce manipulaţii aveau tot mai puţine şanse să dejoace manevrele al căror obiect erau. Astfel, în 6 ianuarie 1999, Miron Cozma a afirmat că deţine date din care rezultă că în oraş au venit două dube cu jandarmi, „dar nu ne vom supăra, le vom arunca cu soldaţi cu tot în Jiu”. Rezultatul? S-au scandat lozinci de felul: „Bucureşti, Bucureşti!”, „Moarte ţărăniştilor!”, „Hoţii, hoţii!”, „Demisisa!”, „Nu cedăm, nu cedăm, pe Cozma îl apărăm!”, „Jos Guvernul!”, „Asta-i Valea Jiului, nu Poiana Ţapului!” ş.a.

„Din declaraţiile mai multor martori, rezultă că «liderii sindicali au inoculat participanţilor la această mişcare voinţa lor de a scoate această acţinue din Valea Jiului şi de a-i da amploare naţională»”.

Butulescu Valeriu: „Miron Cozma şi-a trimis oameni şi în alte oraşe, spre exemplu Braşov şi Galaţi dar şi în alte centre muncitoreşti pentru a determina şi pe alţi membri de sindicat şi persoane cu greutăţi să li se alăture lor”.

În 6 ianuarie 1999, a sosit la Petroşani o delegaţie a Comisiei Economice a Senatului României, condusă de senatorul Viorel Cataramă. Această comisie a purtat discuţii cu liderii sindicali până după miezul nopţii. Rezultatul discuţiei s-a concretizat într-un protocol prin care toţi liderii sindicali prezenţi erau de acord să se renunţe la greva generală. Dar, „în timp ce se bătea la maşină protocolul convenit, înv. Miron Cozma a avut o discuţie telefonică cu o persoană a cărui nume a refuzat să-l divulge, discuţie în urma căreia el şi Romeo Beja au refuzat să semneze respectivul document, deşi toţi ceilalţi lideri participanţi l-au semnat”. Drept pentru care, în dimineaţa zilei de 7 ianuarie 1999, Miron Cozma le-a spus greviştilor că negocierile au eşuat pe motiv că acea comisie nu a fost mandatată de nimeni să aibă discuţii cu minerii.

Atragem atenţia şi asupra unui alt aspect al manipulării aplicate de către Miron Cozma: pe toată perioada grevei, el a apărut în faţa manifestanţilor îmbrăcat numai în haine de miner, el fiind, de altfel, singurul care purta acest echipament. „Toţi ceilalţi participanţi veneau îmbrăcaţi în haine de stradă, pentru că aşa li s-a cerut de către liderii sindicali, încă din prima zi. Potrivit declaraţiilor unui număr foarte mare de martori audiaţi, acest lucru era dorit pentru a nu se vedea proprţia dintre mineri şi ceilalţi civili care participau la mitinguri, cei mai mulţi neavând nici o legătură cu CNH”.

Pe tot parcursul grevei s-au lansat ameninţări la dresa celor care n-au dorit să participe. În 8 ianuarie, făcând prezenţa, Miron Cozma s-a enervat că mulţi dintre mineri nu s-au mai prezentat la sediul CNH şi a ameninţat că „dacă directorii şi şefii de sectoare nu vor veni la grevă, vor avea de lucru cu el”, precum şi că „minerii şi disponibilizaţii care se sustrag de la grevă vor fi scoşi cu forţa din apartamente”.

Începând cu data de 9 ianuarie 1999, o comisie condusă de Victor Bodârcă (din care făceau parte Onu Gheorghiţă, Ilinescu Constantin, Rotaru Ştefan, Simion Spiridon, Popescu Constantin, Postolache Costel, George Emil şi Savu Vasile), au purtat discuţii la sediul Ministerului Industriei şi Comerţului din Bucureşti cu o comisie condusă de secretarul de stat Nicolae Stăiculescu, împuternicit special al primului ministru. Pe tot timpul acestor discuţii, Miron Cozma şi ceilalţi lideri sindicali au fost informaţi despre modul de desfăşurare al negocierilor. Miron Cozma le-a cerut, insistent, celor aflaţi la Bucureşti „să nu cedeze sub nici un chip”. Discuţiile nu au dus la nici un rezulat şi, cum rezultă din declaraţia lui Stăiculescu Nicolae: „nici nu se dorea încheierea unui acord”.

„În zilele de 4, 5 şi 7 ianuarie 1999, Partidul România Mare a transmis prin fax la LSMVJ comunicate prin care se solidariza cu mişcările greviştilor; chiar dacă se făcea apel ca minerii să nu se deplaseze la Bucureşti, mesajele transmise au fost deosebit de incitatoare prin faptul că Puterea era făcută iresponsabilă iar manifestanţilor li se reamintea de «baia de sânge din Lupenii anilor 1929», «ţărăniştii dovedind că nu au înţeles nimic din legile istoriei». Totodată se făcea «din nou apel ca populaţia României să declanşeze boicotul şi greva generală – singurele acţiuni care pot duce la căderea regimului antipopular şi antinaţional al lui Emil Constantinescu»”.

La dosar există şi o „Scrisoare deschisă către minerii din Valea Jiului”, trimisă în perioada grevei, care cuprinde „Mesaje ale unor organizaţii privind solidaritatea faţă de acţiunile minerilor”. Această „scrisoare este, prin limbajul folosit şi mesajul transmis, de o vilenţă ieşită din comun”. „În aceeaşi scrisoare sunt arătate, în concret, forţele de ordine dislocate în zonă, de unde provin şi efectivele avute la dispoziţie, precum şi locurile unde acestea erau dispuse, apreciindu-se că «aceasta este o veritabilă stare de război». Au fost indicate chiar şi numerele de înmatriculare ale unor autovehicule scoase în misiune, care au transportat jandarmi”.

Se mai arată în scrisoare că, „în curând poporul va cere alegeri anticipate şi atunci am să-l dau de-a berbeleacul pe acest duşman al neamului românesc. De doi ani de zile România este condusă de un Ţap logodit dar o să-i punem pielea pe băţ foarte curând!! El l-a închis pe liderul vostru Miron Cozma. El a vrut să îi închidă şi pe Gheorghe Funar şi pe mine, Corneliu Vadim Tudor … el este răspunzător de catastrofa economică şi de anarhia socială care au aruncat România cu o sută de ani în urmă … Aşa cum l-a băgat Emil Constantinescu pe Miron Cozma în închisoare aşa am să-l bag şi eu pe Emil Constantinescu în aceeaşi închisoare şi în aceeaşi celulă … Aşa cum se prezintă lucrurile, nu aveţi decât două ieşiri: să vă lăsaţi călcaţi în picioare şi umiliţi de un handicapat pe nume Radu Berceanu şi de stăpânii lui, sau să vă exercitaţi dreptul la grevă, prevăzut de Constituţiile tuturor ţărilor democratice din lume. Alegerea stă în mâinile voastre. Vreţi să fiţi batjocoriţi de guvernul româno-maghiar şi să muriţi de foame? Sau vreţi să vă luptaţi cu bărbăţie pentru drepturile voastre legale, între care dreptul la viaţă şi munfcă figurează printre drepturile fundamentale ale omului?”

Astfel de mesaje au fost trimise şi de secretarul general al PRM, prin care acesta cerea demiterea Guvernului şi sesizarea Parchetului pentru a se declanşa cercetări privind subminarea economiei naţionale de către ministrul Berceanu.

Depăşindu-şi prerogativle, la data de 8 ianurie 1999, Miron Cozma i-a anunţat pe manifestanţii adunaţi (foarte mulţi sub ameninţarea desfacerii contractelor de muncă) în curtea sediului CNH că a suspendat din funcţie conducerile CNH şi ale unităţilor miniere din componenţa acestora, afirmând că atribuţiile lor pe durata conflictului vor fi preluate de Biroul Executiv al LSMVJ şi liderii de sindicat din unităţile respective.

În aceeaşi zi, în municipiul Petroşani, s-a organizat un marş de protest. Miron Cozma s-a adresat participanţilor: „Dăm un ultim avertisment Guvernului. Ne-am deplasat până la intersecţia cu DN 66 pentru a demonstra că, dacă vrem să mergem la Bucureşti, putem s-o fracem”. A ţinut să avertizeze Guvernul că „dacă săptămâna viitoare nu se vor rezolva problemele, vom pleca la Bucureşti” şi a cerut tuturor minerilor din România să intre în grevă generală „începând de luni, 11 ianuarie 1999”.

Lui Miron Cozma i s-a alăturat Constantin Creţan care a afirmat în faţa mulţimii că, în cazul în care se va pleca la Bucureşti, vor fi alături de ei 7.000 de disponibilizaţi din judeţul Gorj iar „cei de la Jilţ vor intra şi ei în grevă generală de luni”. Tot el a afirmat că „la Alba Iulia, astăzi s-a scandat că ne întâlnim la Bucureşti”.

Pentru pregătirea plecării la Bucureşti, au fost organizate mai multe acţiuni de evaluare şi de testare a reacţiei forţelor de ordine care, deja, începuseră să fie dizlocate în zonă. „Zilnic, se efectuau cu autoturismele câte două deplasări pe traseele Petroşani – Haţeg şi Petroşani – Tg. Jiu”.

În 11 ianuarie 1999, în municipiul Petroşani s-a organizat un marş funebru. La EM Valea cu Brazi, unde lider sindical este Vasile Lupu, s-au confecţionat un sicriu şi cruci pe care s-a inscripţionat „Guvern” şi „Radu Berceanu”. Persoane neidentificate „au tăiat un ţap şi i-au pus pielea pe crucea care au purtat-o prin oraş”. „Sfidându-se tradiţiile creştineşti, a fost simulat un ritual de înmormântare la Biserica Sf. Varvara din Petroşani, ministrul Berceanu fiind declarat «inamicul nr. 1 al mineritului din România»”.

În aceeaşi zi, pentru a mai turna ceva gaz peste foc, Miron Cozma a declarat (arătând nişte hârtii mulţimii) că posedă documente din care rezultă că Radu Vasile, Radu Berceanu şi Petre Roman au comis grave acte de corupţie pe care le va face publice, precum şi faptul că „s-ar fi pus la cale arestarea sa”. Romeo Beja a afirmat că el ştie că se intenţionează să i se redeschidă dosarele penale precum şi că el deţine un raport de la SRI pe care îl va face public, raport din care rezultă că „în perioada 1995 – 1996 guvernanţii au urmărit distrugerea economiei, falimentarea unor societăţi şi mine, pentru ca să poată fi vândute pe nimic”.

În 12 ianuarie 2000, s-a organizat un nou marş până la ieşirea din municipiul Petroşani, cu scopul de a testa reacţia forţelor de ordine. Neîntâlnind obstacole pe traseu, manifestanţii s-au înapoiat la domiciliile lor.

La mitingul din după-amiaza aceleiaşi zile, Miron Cozma a „invitat”, printre alţii, pe un oarecare Mihai Vasile pe care l-a prezentat ca fiind „general la Ministerul de Interne”. „Acesta, care este bolnav psihic, a făcut nişte «dezvăluiri» cu privire la pretinsele acte de corupţie în care ar fi implicaţi factori de decizie ai Puterii, nominalizând personalităţi importante din conducerea poliţiei (generalul Berechet) şi Armatei (generalul Cioflină). Intervenţia sa a stârnit huiduieli şi proteste, fiind scandate lozinci împotriva Guvernului şi preşedintelui ţării”.

Acţiunile greviştilor au continuat şi în 13 ianuarie 1999.

În 14 ianuarie 1999, s-au deplasat la Petroşani mai mulţi lideri de sindicat din bazinul carbonifer al Olteniei, între care Constantin Creţan, Nicolae Gegău, Ion Ruşeţ şi Viorel Temelescu. „Primii trei au vorbit în faţa minerilor spunându-le că şi colegii lor din Gorj (între care şi disponibilizaţii conduşi de Constantin Creţan) li se vor alătura, cu toate că Liga Sindicatelor Miniere Oltenia, în frunte cu Marin Condescu, s-a desolidarizat de această acţiune”.

Într-o şedinţă prezidată de Miron Cozma, liderul sindical de la EM Valea cu Brazi, Vasile Lupu, a afirmat că „Protestul nostru se transformă într-o schimbare de Guvern, care dacă se schimbă o ducem bine zece ani. În Bucureşti nu se aliază puterile politice şi totul se transformă într-o luptă de putere cu finalitate … Ideea mea este că trebuie să ne pregătim oamenii, că nu mergem la strâns mâna, totul se transformă într-o luptă, într-un război civil, iar aici este scânteia. Trebuie să ne pregătim oamenii, să-i selecţionăm să nu apară oameni care fac figuraţie şi greutăţi. Vom avea multe obstacole, dar va trebui să mergem de la un capăt la altul”.

Liderii şi-au dat acordul de plecare către Bucureşti – scopul fiind foarte clar: schimbarea Guvernului. Miron Cozma a făcut inventarierea, pe unităţi, a mijloacelor de transport ce pot fi puse la dispoziţie. „Ajungând la concluzia că 49 de autobuze nu sunt suficiente (atâtea au rezultat în urma propunerilor făcute de liderii sindicali) i-a dat dispoziţie înv. Loiş Dorin să mai facă rost de încă 43. De asemenea, a dat dispoziţie să fie scos un utilaj tip Wolla (de la EM Livezeni) şi să fie procurată motorina necesară”.

Miron Cozma şi-a impus punctul de vedere: luni, 18 ianuarie 1999, la orele 8.00, se va pleca spre Bucureşti.

A cerut liderilor de sindicat ca „oamenii să-şi aducă haine de schimb, lopeţi, măşti împotriva gazelor şi târnăcoape”.

Înainte de începerea acestei şedinţe, la mitingul care a avut loc, Miron Cozma a prelucrat „instrucţiunile” privind modul de utilizare a grenadelor lacrimogene şi de protecţia lor. „Aceste instrucţiuni au fost găsite şi ridicate în urma percheziţiei efectuate la domiciliul lui Miron Cozma după mineriada din luna februarie 1999, când a fost arestat. Astfel de grenade iritant lacrimogene, cu corp de cauciuc, au fost folosite de mineri împotriva forţelor de ordine de la Costeşti. Înv. Miron Cozma a refuzat să declare de unde avea aceste instrucţiuni”.

În 18 ianuarie 1999, în jurul orelor prânzului, Miron Cozma a dat semnalul de plecare în marşul spre Bucureşti.

Înainte de plecare, Ionel Ciontu a făcut presiuni asupra conducerii EM Livezeni pentru a se pune la dispoziţia minerilor mijloace de transport. „A reuşit să-l determine, cu toată opoziţia directorului Sienerth Valter, pe numitul Sterie onică să ia utilajul Wolla, cu care s-a deplasat, însoţind coloana de mineri, pe defileu”.

În timpul marşului prin defileu, Miron Cozma s-a plasat în mijlocul coloanei, pentru a evita o eventuală capturare (el a afirmat că a fost ameninţat cu moartea de către un ofiţer SPP), „dar şi pentru a crea impresia că, de fapt, alţi lideri îi conduc pe mineri, iar el doar se supune voinţei maselor”.

În toată această perioadă, chiar şi în ziua plecării spre Bucureşti, Guvernul a emis mai multe comunicate, din care rezultă disponibilitatea pentru dialog în vederea dezamorsării situaţiei, „însă, condiţiile impuse de Miron Cozma, era de neacceptat”.

Faţă de situaţia creată, Traian Băsescu, ministrul Transporturilor, a emis ordinul nr. 20/17.01.1999 pentru suspendarea traficului pe unele tronsoane de drumuri şi cale ferată începând cu data de 18 ianuarie 1999, motivându-şi decizia „având în vedere violenţele săvârşite la precedentele veniri ale minerilor la Bucureşti”.

Departamentul pentru Administraţie Publică Locală a transmis prefecţilor judeţelor Gorj şi Vâcea dispoziţia ca, în temeiul legii, să aprobe intervenţia poliţiei şi jandarmeriei pe teritoriul judeţelor respective.

La Ministerul de Interne, ministrul Gavril Dejeu a constituit două grupe operative – prima sub comanda nemijlocită a secretarului de stat, generalul de divizie Teodor Zaharia, care s-a deplasat în zona de operaţiuni şi cea de-a doua, condusă de şeful IGP, generalul de brigadă Nicolae Berechet, care a acţionat la Bucureşti.

Generalul Teodor Zaharia avea în subordine pe generalul Chiţu Octavian, şef de stat major al Jandarmeriei Naţionale, pe generalul Velicu George, comandantul CT Jandarmi Craiova, pe generalul (r) Lupu Gheorghe, comandantul Brigăzii AOLP Bucureşti, precum şi pe comandanţii locali ai Jandarmeriei, lt. col. Vasile Tâlvescu, respectiv IPJ Gorj, col. Constantin Codiţă.

Forţele de ordine au organizat în defileu mai multe baraje fizice care au fost, însă, total ineficiente, acestea fiind constituite din grămezi de nisip, dale de beton şi unele camioane ale jandarmeriei care au fost dispuse pe DN 66. Folosind utilajul Wolla, Ionică Sterie şi Cornel Ştefănic, ajutaţi de către ceilalţi mineri care s-au folosit de răngi metalice şi lopeţi, minerii au reuşit să înlăture materialele de pe şosea şi şi-au continuat drumul până în apropiere de kilometrul 32 unde era amplasat dispozitivul militar.

Colonelul Constantin Codiţă i-a propus generalului Teodor Zaharia să se instaleze un baraj în punctul Palotiştea, loc în care fusese oprită acţiunea lui Romeo Beja din 1997. Dar acest punct de vedere nu a fost agreat, alegându-se ca loc de dispunere al barajului şoseaua naţională în zona kilometrului 32, în apropierea staţiei CFR Meri. „Această zonă, după cum avea să se confirme în dimineaţa zilei de 19 ianuarie 1999, a fost greşit aleasă, ignorându-se cele mai elementare principii de conducere a operaţiunilor militare”.

Acest loc de amplasare a dispozitivului, nu oferea nici o posibilitate de manevră pentru forţele de ordine, în schimb era favorabil acţiunilor minerilor din Valea Jiului care, uniţi cu cei veniţi din sud, din spatele militarilor aflaţi în dispozitiv, au reuşit să prindă forţele de ordine ca într-un cleşte întrucât şi creasta munţilor a fost ocupată peste noapte de către mineri.

Gărdeanu Adrian, patronul Holdingului „Grup 95” şi al Băncii Populare Eurogrup, arestat în 1996 pentru implicare în „Afacerea Dragodan”, a pus la dispoziţia lui Miron Cozma un elicopter cu care acesta a efectuat zboruri de recunoaştere în Defileul Jiului. Acelaşi elicopter a fost pus şi la dispoziţia postului de televiziune „Antena 1” (prin închiriere, „realizându-se filmări directe ale dispozitivelor forţelor de ordine, iar la Costeşti transmiţându-se în direct cunoscuta „bătălie”, în condiţiile în care elicopterele Ministerului de Interne nu au ieşit în misiune, pe motiv că «este ceaţă»”.

Atacul minerilor asupra barajului de la Meri („format din 8 grupuri dispuse unul după altul şi formate din jandarmi şi trupe BAOLP”) a fost condus de către Romeo Beja şi Ionel Ciontu.

Acţiunea forţelor de ordine a fost condusă de către generalul Gheorghe Lupu. Acesta, împreună cu generalul George Velicu, după ce situaţia s-a stabilizat, au purtat „parlamentări” cu delegaţii minerilor, liderii sindicali Ionel Ciontu, Romeo Beja, Gheiza Luka şi Horea Marian. S-a stabilit ca forţele de ordine şi minerii să ajungă „la pace” pe timpul nopţii, după ce, „în prealabil, Ciontu Ionel şi Marian Horea au fost primiţi şi au purtat discuţii cu generalul Zaharia Teodor la punctul de comandă de la Şcoala de Subofiţeri de la Bumbeşti-Jiu”.

Pacea a fost relativă, deoarece grupuri de mineri au hărţuit, în permanenţă, militarii din dispozitiv, înjurându-i, insultându-i şi aruncând cu pietre asupra lor. Utilajul Wolla a rămas în permanenţă cu reflectoarele aprinse, orientate către dispozitiviul forţelor de ordine, în aşa fel încât minerii puteau să supravegheze tot ceea ce făceau poliţiştii şi jandarmii, spre deosebire de aceştia care, având proiectoarele „în ochi”, nu puteau să vadă ce se întâmplă înapoia utilajului.

În cursul nopţii, un număr mare de mineri din bazinul Gorjului, conduşi de Nicolae Lăcătuşu (lider sindical la mina Albeni) şi de Constantin Creţan, au venit şi s-au alăturat unui grup de localnici care exercitau presiuni asupra dispozitivului forţelor de ordine acţionând în spatele acestuia. „Aceşti lideri, însoţiţi de un grup de circa 40 de persoane, au trecut prin dispozitivul forţelor de ordine şi au dus printre militarii care nu primiseră mâncare din cursul dimineţii, alimentele pregătite pentru mineri, inclusiv hrană caldă (pui fripţi). Permisiunea le-a fost dată de către generalul Lupu Gheorghe cu acordul generalului Zaharia Teodor. Această «defilare» a minerilor cu alimentele prin dispozitivul forţelor de ordine a creat o stare psihică negativă în rândul militarilor”.

Având informaţii despre numărul şi valoarea forţelor de ordine amplasate în dispozitiv, Miron Cozma (după cum singur a declarat) şi-a „împrăştiat oamenii în munţi şi au venit de sus în jos pe ei, aşa, şi i-am încercuit, şi-au dat seama că nu pot să ne facă faţă şi atunci au cedat şi datorită faptului că dinspre Sadu au venit cetăţenii din Sadu, cărora le mulţumim că au fost alături de noi şi, de asemeni, minerii noştri din Oltenia, care au venit în sens invers, iar jandarmii erau undeva la mijloc, prinşi, şi-au dat seama că nu au nici o şansă să ne stea ăn faţă”.

Maiorul Creţu Gabriel, aflat în dispozitiv pe calea ferată, de-asupra şoselei, a sesizat „luminiţe mişcându-se prin pădure”. Înţelegând manevra de învăluire care se pregăteşte, i-a raportat despre situaţie, prin staţia radio, generalului Gheorghe Lupu, dar acesta la atenţionat „să nu mai umble cu poveşti SF”.

„Prin urmare, nu s-a luat absolut nici o măsură pentru a se obţine informaţii despre mineri şi activitatea lor, în timp ce aceştia şi liderii lor cunoşteau ce fac jandarmii şi poliţiştii, de vreme ce, generalii aflaţi la comandă permiteau oricui să se plimbe prin dispozitiv”.

În zori, în jurul orelor 7.00, minerii au declanşat atacul, din toate părţile, asupra dispozitivului forţelor de ordine. De pe creasta muntelui au prăvălit peste poliţişti şi jandarmi bolovani şi stânci, unele cu dimensiuni mari, „având diametrul de circa un metru”.

La un moment dat, utilizând gaze lacrimogene, un grup de poliţişti de la BAOLP a fost pe punctul de a respinge atacul minerilor care acţionau de pe creasta muntelui. Dar, în mod nejustificat, generalul Gheorghe Lupu a dat ordin să se înceteze ostilităţile. „Urmare ordinului dat de generalul Lupu Gheorghe, poliţiştii şi jandarmii s-au dat la o parte şi au permis coloanei de mineri să treacă spre Tg. Jiu”.

„Ca urmare a acţiunilor violente ale minerilor, un număr de 9 cadre au suferit vătămări corporale, cel mai grav fiinde răniţi plt. maj. Bobe Constantin, plt. maj. Păvăloiu Ion, plt. Ciocârlan Florin şi plt. maj. Ilie Celărel Constantin. Totodată, au fost cauzate importante pagube materiale, constând în avarierea autovehiculelor jandarmeriei şi ale poliţiei aflate pe şosea”.

Miron Cozma şi ceilalţi lideri din Valea Jiului au ajuns la Tg. Jiu un de au fost întâmpinaţi de un unmăr mare de localnici şi alţi mineri din bazinul carbonifer al Gorjului. La mitingul neautorizat care s-a organizat în faţa Prefecturii au participat aproximativ 15.000 de oameni. Nedesminţindu-şi politica incitatotoare, Miron Cozma a folosit din nou expresii acuzatoare la adresa Guvernului şi Preşedinţiei, cerând şi demisia miniştrilor Dejeu, Berceanu şi Stoica.

„Atât el, dar mai ales Rommeo Beja, a afirmat că forţele de ordine au ucis trei mineri şi două fetiţe, fapt care a făcut ca atmosfera din piaţă să devină incendiară”.

Discursurile ţinute au fost deosebit de incitatoare şi de natură să încingă şi mai mult spiritele, „cu atât mai mult cu cât în rândul manifestanţilor s-au distribuit sute de exemplare ale unor reviste şi comunicate emise de unele partide”.

La capitolul manipularea maselor („posologia maselor”, vă mai amintiţi?) s-a ajuns chiar la situaţii hilare. Astfel, un lider neidentificat s-a urcat pe soclul statuii din faţa Prefecturii şi, la finele unui discurs virulent, a început să strige către manifestanţi că „ţărăniştii l-au ucis pe Mihai Viteazul” ceea ce a produs o reacţie de indignare în rândul participanţilor care au început să scandeze „moarte ţărăniştilor” şi lozinci ofensatoare la adresa preşedintelui Constantinescu, cerându-i acestuia să-şi dea demisia.

Miron Cozma a cerut întrunirea de urgenţă a Parlamentului, care să ia măsura destituirii „de la ultimul ministru până la Preşedintele ţării”, solicitând venirea primului ministru, la Tg. Jiu, până la orele 18.00.

Miron Cozma a primit câteva mesaje cifrate (unul dintre ele a venit de la un personaj care s-a recomandat „Dael” pe faxul Prefecturii din Tg. Jiu). Reproducem conţinutul acestor mesaje: „DMU-GPX-HKY-ENV; DMU-GPX-NKY-ENV; AJS-AIS-DMU-GPX; HKY-ENV-Miron Cozma; DMU-GPX-HKY-ENV -, cu specificaţia că acestea nu au putut fi decriptate. „Instituţii abilitate ale statului au emis anumite ipoteze care confirmă organizarea paramilitară a «mişcării», devenită, aşa cum s-a scandat la Tg. Jiu, «încă o revoluţie»”.

Pe timpul nopţii, minerii au fost găzduiţi la Sala Sporturilor din Tg. Jiu, iar o parte au dormit în autobuze. Aşa cum declară Viorel Temelescu, „peste noapte Cozma cu cei mai apropiaţi lui, respectiv Lupu Vasile, Beja Romeo, Ciontu Ionel ş.a. au dispărut plecând cu o maşină. Beja a participat însă la o emisiune realizată de Marius Tucă”.

În cursul dimineţii de 20 ianuarie 1999, s-au distribuit, din mai multe autoturisme, alimente, publicaţiile „România Mare” şi „Politica”, precum şi afişe electorale cu portretul senatoriului Corneliu Vadim Tudor („autoturismul HD-01-FZK – condus de Florescu Gheorghe, şoferul lui Romeo Beja; SM-01-DEP”).

Ordinul de plecare către Bucureşti a fost dat la ora 7.00, personal de către Miron Cozma „care a ordonat celor aflaţi în piaţă să urce în autobuze”.

Liderii de sindicat din Oltenia se aflau în sala de şedinţe a CNLO (mai puţin Constantin Creţan) şi au hotărât ca oamenii lor să nu urce în autobuze. „Atunci, grupuri de presiune din Valea Jiului au început să agite oamenii rămaşi în piaţă strigând că liderii olteni sunt trădători”. S-a scandat: „Jos liderii olteni” şa.

Apreciem că se conturează „factorul de premeditare, din toate cele mai sus arătate, respectiv modul de derulare a evenimentelor, pregătirea psihologică a populaţiei, pregătirea logistică precum şi aspectele ce vizează o posibilă structură informativă ilegală (aşa cum rezultă din probele administrate, inclusiv cele referitoare la mesajele cifrate menţionate)”.

Aşa cum rezultă din raportul SRI, Constantin Creţan, Ioan Ruşeţ şi Viorel Temelescu sunt membri ai Asociaţiei pentru Emanciparea Muncitorilor din România (cu sediul la Craiova), care este afiliată la Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (cu sediul în Franţa). În cadrul acestei asociaţii funcţionează Grupul Comunist Internaţionalist care are membri şi în România, care sunt coordonaţi de către reporterul Florin Orban, lider de sindicat la Radio România (care i-a însoţit pe liderii sindicali menţionaţi mai sus în numeroase vizite pe care aceştia le-au făcut în străinătate fiind folosit ca translator pentru limba franceză). Grupul Comunist Internaţionalist are la bază teoria concepută şi dezvoltată de Marx, Engels, Lenin şi Troţchi, care a servit, în 1938, drept suport constituirii Internaţionalei a IV-a comuniste (subordonată imperialismului sovietic). Internaţionala a IV-a a fost reactivată, în 1993, la Paris, pe baza aceleaşi doctrine.

„Acest grup are drept scop crearea unui curent de opinie care se opune integrării europene, în general, şi integrării ţărilor est-europene, în special, în structurile euro-atlantice. De asemenea, acest curent de opinie este împotriva restructurării economiei libere. La respectiva doctrină, pe care liderii menţionaţi, precum şi Romeo Beja o definesc «cea de-a treia cale», au început să adere ca simpatizanţi şi alţi sindicalişti. Pentru implementarea doctrinei în România, numitul Lucien Phillippe Gauthier, preşedintele Asociaţiei Internaţionale pentru Emanciparea Muncitorilor, a făcut mai multe vizite în ţara noastră, cu precădere în Valea Jiului şi în judeţul Gorj, militând pentru realizarea unei unităţi europene a mişcării condusă de el”.

În perioada evenimentelor din ianuarie 1999, Miron Cozma a primit un mesaj de la o organizaţie sindicală din Rusia, prin care era invitat să participe la o acţiune ce urma să se desfăşoare la Moscova, în luna martie 1999. La data de 20 ianuarie 1999, în zona Horezu, a fost semnalat autoturismul CD nr. 156-170, despre care se susţine că aparţine Ambasadei Rusiei la Bucureşti.PX; HKY-ENV-Miron Cozma; DMU-GPX-HKY-ENV -, cu specificaţia că acestea nu au putut fi decriptate.

Autoturismul despre care se susţine că ar aparţine Ambasadei Rusiei la Bucureşti, a fost semnalat în vecinătatea dispozitivului forţelor de ordine şi înainte de începerea „bătăliei” de la Costeşti. De acolo, ataşatul de presă al Ambasadei Ruiei la Bucureşti transmitea unele date.

„În sfârşit, cu ocazia Congresului Muncitorilor din Franţa, care a avut loc în perioada 15 – 16.01.1999, Miron Cozma a primit o moţiune de susţinere a mişcării greviste ce avea loc în acele zile în Valea Jiului”.

Din afirmaţiile lui Florin Orban rezultă că, în cazul în care ar fi fost decretată starea de urgenţă şi s-ar fi apelat la ajutorul armatei pentru restabilirea ordinii, Ambasada României de la Paris ar fi fost blocată de pichete aparţinând organizaţiei „Forces Ouvrieres”. „Lucien PhillipeGauthier a venit, de altfel, în România imediat după evenimentele din luna ianuarie şi a participat la şedinţa Consiliului de Coordonare al LSMVJ din 8 februarie 1999, ocazie cu care a adus felicitări liderilor de sindicat pentru felul în care au acţionat. Acesta a afirmat, printre altele, că: «suntem împotriva acordurilor internaţionale NATO, ONU, care nu reglează exact soarta poporului şi aceasta poate avea urmări nefaste (ex. Macedonia, Transilvania). Suntem împotriva FMI care distruge în Europa mineritul şi siderurgia. Ce viitor are Europa prin distrugerea mineritului, dacă în această ţară erau 300.000 mineri din care s-au disponibilizat foarte mulţi»”.

În dimineaţa zilei de 20 ianuarie 1999, din cei peste 15.000 de manifestanţi aflaţi în piaţa din faţa Prefecturii Tg. Jiu, circa 4.500 au pornit spre Rm. Vâlcea îmbarcaţi în peste 70 de autobuze şi dube, restul pornind pe jos. Aceştia au fost însoţiţi de circa 150 de autoturisme din judeţele Hunedoara, Gorj, Covasna, Mehedinţi, Vâlcea şa.

Ion Ruşeţ şi Viorel Temelescu au dovedit cu martori, în faţa organelor de anchetă, că au fost forţaţi, din acest moment, să participe la marş. Mai mult, Viorel Temelescu a fost lovit după care a fost luat pe sus şi dus în mijlocul muncitorilor revoltaţi.

„Coloana minerilor a ajuns în cursul după-amiezii la intrarea în orşul Horezu, aceştia cazându-se la Hanul «Trei Stejari».”

În cursul dimineţii de 20 ianuarie 1999, forţele de ordine, sosite în cursul nopţii din mai multe judeţe ale ţării, au intrat în dispozitiv pe „Dealul Costeştilor”, lângă locul numit „Muzeul Trovanţilor”. În faţa cordoanelor de poliţişti au fost dispuse, de-a latul şoselei, un tub şi mai multe grinzi de betor, precum şi câţiva stabilopozi.

Încă din cursul aceleiaşi zile forţele de ordine au fost hărţuite de grupuri de localnici, „care aveau un comportament foarte agresiv, aducându-le injurii şi insulte poliţiştilor şi jandarmilor şi atacându-i cu pietre şi alte corpuri dure.”

Cu toate acestea, la fel ca şi în Defileul Jiului, comandanţii dispozitivului – generalul Gheorghe Lupu, colonelul Nicolae Dinu, colonelul Eugen Pop etc.), au permis pătrunderea printre militari şi tehnica scoasă în misiune a unui număr foarte mare de reporteri de la diferite ziare sau posturi de radio şi televiziune sosiţi în zonă şi a localnicilor. „În acest fel s-a creat posibilitatea obţinerii de informaţii, de care au beneficiat ulterior liderii minerilor”.

„Şi de această dată, aşa cum relevă cea mai mare parte a ofiţerilor audiaţi, locul instalării dispozitivului nu a fost ales corespunzător, neţinându-se seama de «învăţămintele» de la Bumbeşti. Nici de această dată nu s-au luat măsurile necesare de asigurare a protecţiei trupelor, nu a existat preocupare pentru a se obţine informaţii valoroase despre intenţiile grupului de mineri şi nu s-a ţinut seama, din punct de vedere tactic, de configuraţia terenului. Cooperarea între unităţi a fost ca şi inexistentă, măsurile (şi aşa superficiale) nefiind adecvate situaţiei”.

În cursul nopţii, minerii s-au organizat pentru acţiunea de a doua zi. Fiecare grup a avut în frunte un şef care a fost dotat cu telefon celular. Acesta se găsea sub autoritatea liderului sindical de la exploatarea minieră din care făcea parte. În jurul orelor 23.00, în autobuzul EM Lupeni, s-a ţinut o şedinţă de lucru a liderilor sindicali. La această şedinţă, doi localnici neidentificaţi au prezentat pe o hartă variantele de ocolire a dispozitivului militarilor.

În cursul nopţii, minerii au primit un comunicat al Guvernului prin care se arăta că, a diua zi, va veni o comisie condusă de ministrul Athanasiu pentru a purta negocieri. Miron Cozma nu a fost de acord şi a solicitat să vină primul ministru personal, adăugând: „pot să ne împuşte, noi tot o să ajungem la Bucureşti” precum şi că „dacă au barat drumul la Costeşti o să ajungem să-i luăm pe la spate”, cum de altfel se va întâmpla a doua zi.

A doua zi, în jurul orelor 12.00, coloana de mineri a plecat, pe jos, spre barajul de la Costeşti. Coloana era urmată „la pas” de către autovehicolele cu care aceştia veniseră până acolo. În acest timp, primele grupuri de localnici, al căror număr era în continuă creştere, au început să atace forţele de ordine care erau postate în faţa barajului de pe şosea. Lor li s-a alăturat un grup de mineri de la Berbeşti, conduşi de viceliderul Ilie Globnicu.

În jurul orelor 14.00, coloana de mineri s-a oprit la intersecţi cu drumul care ducea la Mănăstirea Bistriţa, unde Romeo Beja, dotat cu o portavoce, a început să-i dirijeze pe mineri. Celor din Valea Jiului le-a spus să-şi continue drumul spre dreapta, prin pădure, iar ceilalţi, cei din Gorj şi localnicii, să atace frontal şi pe celălalt flanc. Miron Cozma a condus coloana care a urcat creasta dealului prin pădure. Constantin Creţan i-a condus pe minerii care au acţionat pe flancul drept al dispozitivului, dinspre localitatea Costeşti.

„În final, deznodământul a fost acelaşi ca la Bumbeşti, forţele de ordine suferind o ruşinoasă înfrângere, unităţile de poliţişti şi de jandarmi fiind încercuite din toate părţile.”

„Concepţia” dispozitivului forţelor de ordine a fost „materializată” pe două coli de hârtie, de format A4, de către generalul Zaharia în şedinţa de comandament pe care a organizat-o în cursul nopţii de 20/21 ianuarie 1999 la sediul IJP Vâlcea. „Practic, prin intervenţia sa, generalul Zaharia a dezorganizat dispozitivul de luptă, şi aşa amplasat necorespunzător.”

Conform acestei „concepţii”, la Costeşti au fost introduşi în dispozitiv 2.137 cadre şi militari în termen jandarmi. Dintre aceştia, 400 au fost poliţişti şi 1.700 jandarmi din alte judeţe (Alba, Teleorman, Arad şi Timişoara), care au fost amplasaţi în faţa dispozitivului deşi nu cunoşteau zona sau nu aveau pregătirea necesară. „Tot în zona Costeşti au mai fost realizate alte două dispozitive, la Frânceşti (1.580 cadre şi militari în termen) şi, respectiv, la Sirineasa (1.163). Aceste efective nu au fost angajate în lupte”.

Pe timpul Mineriadei din luna ianuarie 1999, Ministerul de Interne a dislocat în teren un număr de 9.307 poliţişti şi 9.740 jandarmi, numărul total al efectivelor fiind de 19.047. De asemenea, în urma înfrângerii de la Costeşti, au fost scoase în teren şi trupe ale MApN (unităţi de tancuri şi „căşti albastre”)

PS: Despre concluziile prezentului dosar de urmărire penală vom scrie într-o postare viitoare. Cu acea ocazie vom da publicităţii câteva declaraţii cu privire la atrocităţile săvârşite de mineri la Costeşti. Degeaba se lamentează unii indivizi, specialişti în tehnici de manipulare, cei care au condus „rebeliunile” minerilor, începând din ianuarie 1990 şi culminând cu ianuarie şi februarie 1999, au făcut-o numai cu scop şi în interes personal. Restul este demagogie.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Teme de meditație și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Tentativa de lovitură minerească de stat din ianuarie 1999

  1. nelucraciun zice:

    Oare cand vom putea demola sistemul de privilegii din societate? Iata, lideri de sindicat din minerit beneficiari de privilegii rupte din banul public. Pe langa numerosi alti privilegiati. Revolutionari, pensionari de top, slujbasi (vorba vine) ai statului de top, etc…

    • Este mita pe care a platit-o Ion Iliescu pentru a avea propria sa armata de ciomagari. Sa nu se poata ajunge la crimelke sale. Daca va fi distrusa aceasta armata de slugi platite de la buget, Romania va ava sansa sa-si revina, sa intre intr-o normalitate. Iliescu si-a creat haitic, lupi care sa urle pentru ciolan la ordinul sau si al celorlalti indivizi care intre timp sfasiau halci suculente din Romania. n-A decretat Ilici in Decembrie ca trebuie sa-si insuseasca ei, noemneclaturistii de rangul doi si urmasii lor averea intregului popor?

    • Sare'n Ochi zice:

      sunt de acord cu ce scrie @Magnificentul. in plus, adaug: din momentul in care se va respecta si aplica Legea. Iliescu trebuie judecat exact ca la Nuremberg – ca exponent al unui sistem criminal (national-socialismul romanesc) si ca fauritor al altuia la fel de criminal (capitalismul de cumetrie).

  2. ary zice:

    ola, pai si daca navaleau turcii tot la fel li se spunea la cadrele militare ca spun fumigene,sint baieti cu buca si astia din afara ca nu ne ataca ca nu ar intimpina nici-o piedica, niste tradatori care mai vor sa dea cite o plama tarii apeleaza la vorba lui Ceasca la agen turile straine,si toate cararile duc la firul rosu,si politica de infometare a poporuli ptr asta s-a dus ani de zile ca sa poata fii usor intaritat si manipulat.

  3. snapshot zice:

    in ’99 fu lovitura minereasca, in ’11 se-ncearca lovitura de varan cu mana altuia (unul mai verde si mai tantalau) : https://lh4.googleusercontent.com/-WrZwLd9Zhrg/Tl9KyLC0UiI/AAAAAAAAA68/MCZ9e_HA-wY/s640/ultima%252520speranta%252520copy.jpg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s