21 Decembrie 1989 (XV): „Comandantul era un om mic de statură și arțăgos” (Calea Moţilor – Fabrica de bere Cluj)

În timpul în care coloana de manifestanţi de la C.U.G., strigând lozinci, se deplasează pe bulevardul Muncii către strada Horea, la întâlnirea cu dispozitivul militar al căpitanului Dicu Ilie, în cartierul Mănăştur, cartier preponderent muncitoresc, situat la extremitatea diametral opusă faţă de zona gării a oraşului Cluj-Napoca, locuitorii încep să se adune şi să discute despre situaţia de la Timişoara şi din ţară. Pe măsură ce se derulează evenimentele din Piaţa Libertăţii şi de la Astoria, veştile ajung şi la acest grup, pe cale de constituire, indignându-i pe cei prezenţi şi hotărându-i să se organizeze să dea ajutor muncitorilor de la C.U.G. În acest fel, începe să se contureze şi aici nucleul care, spre amurgul zilei, a capacitat alte mii de locuitori ai oraşului să se deplaseze înspre centrul oraşului, pentru a protesta. Pe aceşti demonstranţi aveau să-i aştepte în dispozitiv, în zona cunoscută generic drept Fabrica de bere, militarii din microgarnizoana Floreşti. Desemnaţi, de către comandantul Armatei a IV-a, să conducă activităţile unităţilor militare din Floreşti erau Colonelul Lateş Vasile – şef al apărării antiaeriene, şi locotenent colonelul Marangoci Dumitru – ofiţer I în cadrul Secţiei pregătire de luptă. La fel ca şi lt. colonelul Florian Caba, nici aceşti doi ofiţeri nu au prezentat comandanţilor unităţilor, pe care le-au trimis în misiune de luptă, un ordin scris care să cuprindă date despre inamic şi asupra modalităţilor de acţiune împotriva lui.

Colonel (în prezent general) Lateş Vasile: „Pe la orele 12.00-12.30, nu mai reţin cu exactitate, am fost chemat la comandantul Armatei împreună cu lt. col. (ulterior general – n.n.) Marangoci Dumitru şi am primit ordin să ne deplasăm la Floreşti, de unde vom asigura împreună cu comenzile unităţilor şi marii unităţi îndeplinirea misiunilor pe care le vom primi (…) Cunosc că lt. col. Degeratu Constantin, la acea dată ofiţer în cadrul Secţiei operaţii, a înscris pe o hartă a Clujului locurile unde urmau să se deplaseze unele subunităţi din Floreşti. (…) Având doar harta şi 2 staţii de comunicare radio pe ultrascurte, am ajuns la Floreşti chiar în momentul în care se terminase mitingul la televiziune, iar acolo am aflat că transmisiunea televizată din Bucureşti s-a întrerupt. Se discuta asupra faptului că fuseseră unele zgomote, rumoare, ar fi fost aruncate lozincile, dar nimeni nu ştia în mod precis. Am chemat comandanţii de unităţi şi le-am prezentat harta cu misiunile întocmită de lt. col. Degeratu Constantin (din această declaraţie şi altele similare, rezultă cu claritate implicarea fostului şef al Statului Major General al Armatei Române şi actualului consilier prezidenţial pe probleme de apărare, generalul Degeratu T. Constantin, în crearea variantelor de acţiune împotriva manifestanţilor din 21 decembrie 1989. Am deschis această paranteză nu pentru a-l învinui de reprimarea demonstranţilor pe domnul general, ci pentru a-i atrage atenţia că, implicat fiind, chiar şi atât de puţin, în derularea şi desfăşurarea acţiunilor din decembrie 1989, nu ar trebui, sub nici un mod, să se implice în obstrucţionarea Justiţiei şi s-o lase mai moale cu minciunile – n.n.), însă comandanţii unităţilor mi-au spus că ei cunosc aceste misiuni şi că au şi executat recunoaşteri în vederea executării în bune condiţii a misiunilor (…) La ora 14.55, col. Dorin Gheorghiu – şeful de stat major al Armatei, mi-a transmis ordinul ca subunităţile stabilite să se îmbarce şi să treacă la executarea misiunilor primite (…) La ora 15.25, col. Dorin Gheorghiu mi-a transmis că a ordonat direct la U.M. 01215 ca o subunitate din această unitate să se deplaseze în Piaţa Unirii (de fapt, Piaţa Libertăţii, Piaţa Unirii fiind denumirea post-revoluţionară a acestui loc – n.n.), cu misiunea de a bloca intrările în piaţă şi să aşeze instituţiile şi obiectivele din zonă”.

Ofiţerii trimişi de către comandantul Armatei a IV-a la Floreşti, “mai puţin zeloşi” (?), conform Rechizitoriului Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „au rămas în cazarmă, neînsoţind detaşamentele (subunităţile de intervenţie) în locurile de dispunere, în timpul cercetărilor s-a mai constatat că aceştia nu s-au implicat nici în decizie, nici în execuţia ordinelor comandantului Armatei, rolul lor fiind mai mult figurativ. (Având în vedere blândeţea cu care judecă faptele Rechizitoriul din 1998, ne punem întrebarea: contează faptul că ofiţerii nu au însoţit în teren şi nu au asistat direct la omorurile şi vătămările produse de trupele ale căror activităţi le conduceau din ordinul comandantului Armatei a IV-a, sau faptul că aceste trupe au primit ordine ferme, clare şi precise, în consecinţă, supravegherea lor în executare nemaifiind necesară? – n.n.).

Din microgarnizoana Floreşti au fost scoase, în diferite puncte ale municipiului Cluj-Napoca, subunităţi din mai multe unităţi militare. Noi ne vom ocupa, exclusiv, numai de acele subunităţi angrenate în evenimentele ce s-au soldat cu morţi şi răniţi. În alte puncte, unde pericolul declanşării unor ciocniri între militari şi populaţie a fost la fel de iminent, profesionalismul comandanţilor acelor subunităţi, puşi în situaţii de-a dreptul delicate şi nespecifice, şi-a spus cuvântul, întrucât s-au retras pe poziţii rezervate, cu arma la picior, evitând confruntări cu totul inutile.” Adaug, la cele de mai sus: nu numai profesionalismul şi-a spus cuvântul. Şi-au spus cuvântul lipsa de zel şi lipsa de servilism şi, nu în ultimul rând, inteligenţa. Nu toţi comandanţii militari s-au confruntat cu dorinţa de a parveni cu orice preţ şi nu toţi au fost caractere obnubilate, automate de genul „ordinul se execută nu se discută!”.

Am arătat cum la nivelul U.M. 01215 Floreşti au fost organizate două detaşamente de intervenţie cu misiuni de restabilire şi menţinere a ordinii publice, total improprii misiunilor specifice ale armate. De misiunile detaşamentului format din trei plutoane, comandate de căpitanul Carp Dando, şi de modul în care acesta s-a achitat de ele, ne-am ocupat când am descris evenimentele din Piaţa Libertăţii. Al doilea detaşament, format din două plutoane, se afla sub comanda căpitanului (acum colonel) Mureşan Mircea. Am arătat că anterior datei de 21 decembrie 1989 factorii de decizie ai unităţii şi ai celor două subunităţi au efectuat recunoaşteri în două zone ale municipiului Cluj-Napoca: Piaţa Păcii şi Piaţa Mihai Viteazul (poate am putea discuta faptele ulterioare şi sub aspectul premeditării) şi zonele adiacente. În 21 decembrie 1989, în jurul orei 15.00, maiorul Burtea Valeriu a primit ordin de la comandantul Armatei a IV-a, prin colonelul Lateş Vasile, să preia nemijlocit comanda detaşamentului comandat până atunci de căpitanul Mureşan Mircea şi să constituie dispozitiv militar pe strada Moţilor, pentru blocarea acesteia şi a străzii Clinicilor, ambele străzi cu acces spre zonele centrale ale oraşului. Dispozitivul, ce avea în vedere şi străzile laterale cu corespondenţă în strada Moţilor, se constituia cu scopul declarat de a-i împiedica pe manifestanţii din Mănăştur să ajungă în centrul oraşului (a se vedea şi compara cu toate tânguielile anterioare formulate de către militari, mulţi dintre ei cu mari responsabilităţi în M.Ap.N. şi azi, cum că au acţionat numai în dispozitive şi misiuni care vizau graniţa de vest a patriei şi independenţa şi suveranitatea acesteia!). Am arătat că ambele detaşamente au fost înarmate corespunzător: cadrele dispuneau de pistolete (cu câte două încărcătoare pline cu cartuşe de război), iar militarii în termen (aşa prost instruiţi cum erau şi lipsiţi de experienţă) dispuneau de pistoale mitralieră şi de câte patru încărcătoare a 30 de cartuşe de război fiecare. Nu era suficientă această forţă de foc: la faţa locului a fost adus şi un supliment de muniţii astfel încât fiecare militar în termen beneficia de câte 300 de cartuşe de război pe care le putea folosi pentru a trage „în ţinte vii”. Fiecare detaşament avea în dotare staţii radio R 107 sau R 108, pentru a ţine legătura cu baza din unitate. Bineînţeles că aşa de bine s-au ocupat militarii de atribuţiile ce le reveneau în alarma parţială de luptă (deconservarea tehnicii de luptă şi punerea ei în stare de funcţionare), încât, dacă este se ne luăm după declaraţii, nici unul dintre mijloacele de informare nu au funcţionat atunci când a fost nevoie de ele. Ce mai încearcă ei să demonstreze susţinând şi acest lucru? Că nu au existat decizii directe între bază şi dispozitivele militare şi deci responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat se poate pasa de la unul la altul până când se pierde…

Dispozitivul militar din zona strada Moţilor a fost fixat şi el în jurul orei 15.30. La faţa locului, alături de comandantul unităţii, se mai aflau şase ofiţeri: maiorul Cocan Ioan Laurenţiu, căpitanul Mircea Mureşan, locotenentul major Hetea Marian, locotenentul major Pop Ioan, căpitanul Lăzău Florin – secretar al comitetului de partid – şi locotenentul Dărăban Teodor – ofiţer de contra-informaţii (C.I.). În zona de contact cu „inamicul”, care era de presupus că va veni pe strada Moţilor dinspre Fabrica de bere, a fost repartizat loctotenentul major Hetea Marian (azi rezervist, mai precis dat afară din armată, se ocupă de împletit plase din rafie – asta ca o „recunoaştere” a meritului de a nu fi tras în civilii români în decembrie 1989), la comanda unei grupe ce obtura strada din trotuar în trotuar. În spatele lui, cam la 100 de metri distanţă, la bifurcaţia străzii Moţilor cu strada Clinicilor, s-au amplasat alte două grupe, sub comanda căpitanului Mircea Mureşan şi a locotentului major Pop Ioan. În sarcina lor cădea şi „apărarea” străduţelor laterale existente în zona acestei intersecţii. Circulaţia auto şi cea pietonală a fost permisă (atâta vreme cât nu s-a desfăşurat în grupuri mari) până spre seară, când, dinspre cartierul Mănăştur, au început să se audă mulţimi de voci: având în faţă, pe toată lăţimea străzii, două autovehicule de mare capacitate cu farurile aprinse, spre dispozitivul militar se îndrepta coloana manifestanţilor din Mănăştur.

Referatul Procuraturii Militare Cluj (din 1990): „Din cercetările efectuate rezultă că în jurul orelor 15.20 – 15.30, cadre militare şi militari în termen din U.M. 01215 Floreşti au ocupat un dispozitiv de luptă în această porţiune de stradă cu misiunea de a împiedica afluirea demonstranţilor dinspre cartierul Mănăştur spre centrul municipiului. În acest scop s-au instalat cordoane de militari în termen, înarmaţi cu pistoale mitralieră şi dotaţi cu câte 300 de cartuşe de război, sub comanda unor cadre înarmate cu pistoale şi pistoale mitralieră, dotate tot cu cartuşe de război, din U.M. 01215 Floreşti, după cum urmează: – La intersecţia cu strada Mărginaşe, 8 militari în termen sub comanda serg. maj. Macovei Ştefan; – La intersecţia cu str. Moldovei, 7 militari în termen sub comanda serg. maj. Pralea Login; – La intersecţia cu str. Piezişă, 7 militari în termen sub comanda cpt. Mureşan Mircea şi – La intersecţia cu str. G. Coşbuc, 7 militari în termen sub comanda plut. Prunduş Nicolae. În vederea aceluiaşi scop, Calea Moţilor a fost blocată pe toată lăţimea străzii de 7 militari în termen sub comanda mr. Cocan Ioan Laurenţiu. Toată activitatea de intrare în dispozitiv a militarilor şi cadrelor s-a desfăşurat în prezenţa şi sub comanda mr. Burtea Valeriu – comandantul U.M. 01215 Floreşti. După ocuparea dispozitivului, în jurul orei 18.00, dinspre Cartierul Mănăştur a apărut o coloană de demonstranţi, care scandau lozinci democratice şi antidictatoriale, arborând drapeluri tricolore, în faţa cărora rulau două autocamioane civile la pas. După aprecierile martorilor audiaţi în cauză, coloana de demonstranţi era formată din aproximativ 250 – 300 de persoane”.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „dinspre cartierul Mănăştur au început să se audă mulţimi de voci, iar în zare, o coloană mare de manifestanţi având în faţă pe toată lăţimea străzii trei autovehicule de mare capacitate, cu farurile aprinse. Lt. maj. (r.) Hetea Marian, sesizând probabil, situaţia în care urmează a fi pus, s-a retras împreună cu subordonaţii săi pe o stradă lăturalnică (str. Mărginaşe), de unde a ieşit doar seara târziu. «Surpriza mea – declară inculpatul col. Burtea Valeriu – a fost că lt. maj. Hetea nu a intervenit în nici un fel şi, mai mult de atât, s-a retras cu grupa sa undeva unde eu nu cunosc. Practic a abandonat misiunea, lăsând dispozitivul descoperit în zona respectivă. În aceste împrejurări am constituit rapid o grupă din militari luaţi din diferite dispozitive unde era linişte şi am pus-o sub comanda mr. Cocan Ioan Laurenţiu. Grupa comandată de acest ofiţer a constituit dispozitiv în locul grupei lt. maj. Hetea care, cum am arătat, a părăsit misiunea nejustificat. Grupa comandată de mr. Cocan Ioan Laurenţiu nu a mai ocupat acelaşi aliniament cu cel care l-ar fi avut lt. maj. Hetea, dacă ar fi stat acolo. Aliniamentul nou creat se afla mai spre oraş, deci, mai înapoi, spre centrul oraşului. Odată cu constituirea acestui aliniament am stat şi eu acolo, împreună cu cpt. Lăzău şi lt. Dărăban.”

Maior Cocan Ioan Laurenţiu: „(…) la un moment dat, în jurul orei 16.00 – 16.30, se cam făcuse deja întuneric, pur şi simplu un vuiet profund ce te înfiora, venea dinspre cartierul Mănăştur. Am venit de la intersecţia de la stadion unde eram cu cpt. Pop Adrian şi plt. Prunduş Nicolae, în zona Agrocoop-ului unde era deja dispozitivul ocupat din ordinul mr. Burtea Valeriu şi de asemenea a dat ordin tot el să se blocheze artera cu D.A.C.-ul condus de plt. Mihăilă Eugen şi ajutat în dirijări de plt. Cionca Ioan, şoferul de pe ARO. În momentul apariţiei mele deja se trăgea în sus, nu pot preciza din ordinul cui, dar erau acolo mr. Burtea Valeriu, cpt. Lăzău Florian, lt. Dărăban Teodor, lt. Cotae Ştefan. Toată lumea era disperată şi trăgeau în sus evident, de avertisment, asupra celor doi mari coloşi, două Rabe ce se îndreptau ameninţător asupra noastră (te pomeneşti că erau „Rabe” zburătoare, din moment ce se trăgea cu „disperare în sus, evident, de avertisment” asupra lor! – n.n.). În spatele maşinilor venea puhoiul de oameni. În momentul în care oamenii au văzut că avem cartuşe reale, strigau la noi să nu-i omorâm, alţii ne făceau asasini, alţii strigau «Jos Ceauşescu»; «Nici voi nu aveţi pâine, carne», etc. Noi tot trăgeam în sus de avertisment şi eu eram deja implicat în situaţie. Am dat şi comanda foc de mai multe ori când încercau să ne atace, să arunce cu fel de fel de obiecte înspre noi. Comanda foc, atât eu, cât şi celelalte persoane prezente, se dădea întotdeauna pentru a se trage în sus, pentru a-şi da seama oamenii că avem muniţie de război şi să-i determinăm să renunţe, să se sperie şi chiar să plece (să renunţe la „pâinea pe care n-o aveau nici ei”, să se sperie de „carnea” pe care n-o primeau şi ei şi să plece pentru ceea ce au obţinut: adică gloanţe în piept şi cap de la armata poporului? – n.n.). În acest sens chiar am purtat dialoguri noi militarii, cu demonstranţii. În zadar. În momentul în care cele două maşini se îndreptau vijelios spre noi, atât instinctiv, cât şi în urma strigătelor pur şi simplu dintre noi (eu zic cu insistenţă plt. Cionca Ioan – şoferul de pe ARO) (???; adică şoferul de pe ARO conducea ostilităţile şi dădea comanda „foc”? – n.n.). În acel moment surprinzător, înspăimântător, chiar dacă este cineva care ne-ar condamna pentru haos, declar că pur şi simplu instinctiv toată lumea striga şi comanda «trageţi în faruri, trageţi în roţi». Acesta este momentul în care puteau rezulta răniţi sau chiar şi victime. Personal nu am văzut pe nimeni. A continuat şi s-a înaripat dialogul dintre cele două tabere, cerând una alteia înţelegere şi renunţare. Tot degeaba. La un moment dat din acea mulţime s-a desprins un om în vârstă de 30 – 35 de ani cu o sticlă în mână de un litru. Era băut bine. Era curajos şi s-a îndreptat spre noi. Cineva, probabil în momentul când a tras asupra celor două Rabe, l-o fi nimerit cu vreun cartuş. Era rănit („personal nu am văzut pe nimeni” – n.n.). A venit până în intersecţia cu strada de la aprozar şi a căzut jos în faţa mea. A făcut un parcurs de circa 50 m. Eu eram în această intersecţie. Înfuriat cum eram, m-am legat de el certându-l şi cerându-i actele să se legitimeze. Mi-a spus cum îl cheamă, un nume maghiar, care nu l-am reţinut nici măcar atunci şi că nu are acte asupra sa. A venit tocmai atunci o Dacia – salvare şi plt. mj. Badea Gheorghe – sanitarul nostru, împreună cu şoferul salvării l-au urcat în aceasta şi l-au dus. După multiple parlamentări făcute între cele două părţi, maşinile cele mari au fost oprite, şi demonstranţii s-au risipit”.

Referatul Procuraturii Militare Cluj (din 1990): „Din actele dosarului rezultă că din ordinul mr. Burtea Valeriu şi a mr. Cocan Ioan Laurenţiu, demonstranţii au fost somaţi de militari prin strigăte să se oprească când au ajuns la aproximativ 75 m de cordonul format. Cum manifestanţii au continuat să înainteze scandând aceleaşi lozinci democratice şi antidictatoriale, din ordinul aceloraşi ofiţeri, militarii au executat focuri de armă în plan vertical, în scop de avertizare, iar apoi, din ordinul mr. Cocan Ioan Laurenţiu, au executat foc în direcţia demonstranţilor cu scopul de a distruge farurile autocamioanelor care luminau militarii şi de a imobiliza autovehicolele, prin împuşcarea cauciucurilor. Cu această ocazie s-au înregistrat morţi şi răniţi fără însă a se putea stabili numărul persoanelor decedate”.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „Până în jurul orei 18.00, nu au fost înregistrate «evenimente» care să presupună vreo intervenţie. În mod preventiv, în interiorul dispozitivului, se afla o autosanitară (normal, se duseseră să tragă în „ţinte vii” şi să-i „împuşte că nu sunt oameni” – n.n.). Începând cu ora 18.00, peste 1.000 de manifestanţi, scandând «Jos dictatura!», «Jos asasinii!», «Ceauşescu nu uita, a sosit şi ziua ta!», înaintau în spatele celor trei autovehicule. Întrucât soarele apusese, autovehiculele aveau farurile aprinse. Strada «Mănăştur» (Calea Moţilor, de fapt – n.n.), fiind iluminată artificial, vizibilitatea era acceptabilă. În momentul în care coloana de manifestanţi s-a apropiat la aproximativ 50 m  de dispozitivul comandat nu numai de inc. lt. col. Cocan Ioan Laurenţiu, dar şi de comandantul unităţii, inc. col. Burtea Valeriu, aflat alături, au fost rostite somaţii «verbale», total ineficiente, faţă de situaţia că destinatar al acestora era o coloană ce se întindea pe aproximativ un kilometru. Din ordinul inc. mr. Cocan Ioan Laurenţiu militarii au executat focuri de avertizare în plan vertical. La rândul lui, inculpatul a executat focuri de avertizare cu pistoletul pe care-l avea asupra sa. Autovehiculele au oprit. Unii manifestanţi constatând că urmare focurilor de armă nimeni nu este rănit, au tras concluzia că militarii dispun de muniţie de manevră, sens în care au încercat să-i convingă pe ceilalţi să continue deplasarea. Coloana de manifestanţi nu a mai înaintat rămânând pe loc şi strigând lozinci, «iar persoanele care se aflau în autobascule au coborât şi atunci, pentru că eram orbiţi de faruri, după câte reţin eu, mr. Cocan a dat ordin să se tragă asupra farurilor (vol. VII, fil. 282, declaraţia inc. col. Burtea Valeriu). «Împuşcarea» farurilor a presupus executarea focurilor de armă în plan orizontal, în condiţiile în care atât pe părţile laterale, cât şi în spatele autovehiculelor, erau grupuri de persoane care nu făceau altceva decât să scandeze lozinci. Cu alte cuvinte, consecinţele au fost uşor de imaginat, mai ales că executanţii (militarii în termen) erau novici în mânuirea armamentului şi muniţiei de război. Prin urmare, au fost făcuţi morţi şi răniţi. Manifestanţii s-au trântit pe asfalt, iar când focul a încetat (farurile au fost «împuşcate») s-au ridicat. Morţii şi răniţii au fost transportaţi prin curţile particulare din zonă. Exista teama că autorităţile nu trebuie să-i vadă răniţi, întrucât demonstraţia participării la acţiunile «huliganice» ar fi fost ca şi făcută. Din acest motiv, cei cu răni uşoare au plecat de la faţa locului direct la domiciliu, ocolind instituţiile sanitare, unde s-au adresat abia după căderea dictaturii.”

Maiorul Burtea Valeriu: „După mai multe focuri de avertizare, în final, coloana s-a retras, dar după aproximativ o oră sau poate mai bine, a venit din nou o coloană. Precizez, cu focuri de avertisment, am ţinut coloana în loc aproximativ o oră, când ea s-a retras”.

Maiorul Cocan Ioan Laurenţiu: „În jurul orei 20.00, a venit un alt val dinspre centrul oraşului, un grup de tineri, foarte agitaţi, cu steaguri, sticle, cuţite, obiecte dure şi aruncau în noi. Aici ştiam că tensiunea e ridicată la cpt. Pop Adrian şi plt. Prunduş Nicolae şi am venit urgent să-i ajut. De data aceasta, aici pot afirma că eu am preluat comanda. Îmi era frică să nu se producă victime ştiindu-i speriaţi şi furioşi pe cpt. Pop Adrian şi plt. Prunduş Nicolae. Din această direcţie soţia putea să-mi vină de la serviciu, putea să fugă acasă la copii ştiindu-i singuri. Pentru acest motiv, eu m-am expus şi prin faţa militarilor, cărora le dădusem ordine să tragă în sus să se oprească valul de demonstranţi, să-i sperie. Nu m-am ferit să fiu văzut. Din contră eram sub acel bec ce ilumina intersecţia, în faţa militarilor. Atât eu cât şi ei, la comenzile mele trăgeam în sus focuri de avertisment. Nicidecum spre oameni. Am reuşit la un moment dat să-i determinăm să plece spre stadion pentru a pleca spre Mănăştur, unde ziceau ei că pleacă. Ce bine era dacă nu trebuia să blocăm noi strada. Nu se întâmpla nimic. Nu au fost victime. Au fost încercări de forţare să intre peste noi, când tocmai au apărut dinspre stadion trupe de întărire de la mr. Indrecan şi două T.A.B.-uri de la Someşeni”.

Coloana de manifestanţi, dirijată pe strada George Coşbuc, avea să ajungă pe un traseu ocolitor, undeva în dreptul Fabricii de bere unde va fuziona cu ceilalţi manifestanţi. Pe Calea Moţilor, venind dinspre Mănăştur, a circulat şi Szabo Ştefan Attila, la volanul autoturismului său marca Dacia 500 („celebrul” Lăstun), având ca pasager, în dreapta, pe Rusu Gheorghe. Szabo Ştefan, ignorând grupa de militari comandată de maiorul Cocan Ioan Laurenţiu, a încercat să ajungă cu maşina în centrul oraşului. Rusu Gheorghe ştia că anterior se trăsese cu cartuşe de război în coloana de manifestanţi care venise dinspre Mănăştur: „Întrucât Szabo Ştefan, sub influenţa puternică a băuturilor alcoolice intenţiona să se deplaseze cu autoturismul în mod inconştient spre dispozitivul militar, după parcurgerea câtorva zeci de metri, l-am împins cu umărul intrând cu maşina în bordură, în acel moment aflându-ne la circa 70 m de dispozitivul de militari, moment în care eu am sărit jos. Szabo Ştefan a pornit din nou autoturismul şi s-a îndreptat spre dispozitivul de militari”. Militarii, comandaţi de maiorul Cocan Ioan Laurenţiu, au deschis focul asupra autoturismului imediat ce Rusu Gheorge a coborât din acesta, deci de la o distanţă de aproximativ 70 de metri, distanţă care nu avea cum să-i pună în pericol în cazul în care Szabo Ştefan s-ar fi decis să-i „calce” cu maşina. În consecinţă, Szabo Ştefan a fost ucis prin împuşcare, colegul său, Rusu Gheorghe, care fugea înapoi, a fost împuşcat din spate în piciorul stâng.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „A urmat o perioadă de linişte, în cursul căreia autovehiculele de transport în comun (goale) au circulat în coloană dinspre centrul oraşului, pe strada Moţilor spre cartierul Mănăştur. Autovehicolul (troleibuz) cap de coloană nu a mai putut înainta la un moment dat din cauza manifestanţilor care ocupau strada undeva departe de dispozitivul militar, pregătindu-se să revină, în încercarea de a ajunge în centrul oraşului. În acest fel, ultimul troleibuz al coloanei a staţionat în faţa dispozitivului comandat de inculpatul lt. col. Cocan Ioan Laurenţiu. Pe alt plan, martorul lt. maj. (r.) Hetea Marian, considerând că acţiunile manifestanţilor s-au terminat, în înţelegere cu subordonaţii săi, aflaţi pe str. Mărginaşă, au executat în plan vertical mai multe focuri de armă, pe de o parte, spre a demonstra comandantului că şi el se implică, iar pe de altă parte spre a diminua supărarea acestuia că părăsise dispozitivul de contact cu manifestanţii. Ajuns în dispozitivul comandat de inc. lt. col. Cocan Ioan Laurenţiu, inculpatul col. Burtea Valeriu, aflat tot acolo, a reproşat martorului că a încălcat ordinul primit şi va da socoteală la sosirea în unitate. Totodată, i-a ordonat să preia de la inc. lt. col. Cocan Ioan Laurenţiu comanda dispozitivului. La scurt timp după aceea, coloana de manifestanţi s-a apropiat din nou. Martorul, îngrijorat de această situaţie neprevăzută, a trecut în faţa manifestanţilor încercând să discute spre a ajunge la o înţelegere, hotărând ca aceştia să desemneze o delegaţie pentru discuţii”.

Locotenent major (r.) Hetea Marian: „Între mulţime şi noi a început un dialog, iar mulţimea a început să scandeze «Armata e cu noi!» şi a solicitat ca o delegaţie din partea lor să vină să discute cu noi. Eu l-am întrebat pe mr. Burtea, aflat alături, dacă începem dialogul, iar acesta a spus scurt «Nu parlamentăm!». În cor cu militarii din subordine am adus la cunoştinţa populaţiei din ţara noastră că armata nu poate fi cu populaţia în această seară şi că mâine vor fi clarificate problemele de către cei în drept. Ca o reacţie la răspunsul nostru, demonstranţii au început să huiduie şi au început deplasarea spre noi. În acest moment, am adresat din nou somaţia «Stai!», «Stai că trag!», după care, constatând că nu se opresc, am ordonat ca militarii din subordinea mea să tragă foc de avertisment în plan vertical. Am fost atent să văd cum este executat focul. Toţi militarii au executat foc în plan vertical şi am constat că liniile de troleu au fost izbite de proiectile. Populaţia a stat (…) între noi şi populaţie se afla un autovehicul articulat pentru transportul în comun, respectiv un troleibuz. Acesta era staţionat. Am văzut când o persoană a venit spre acel troleibuz şi a aprins ceva ca o torţă. Cu respectiva torţă s-a târât sub troleu. Nu ştiu ce intenţie avea. În aceste condiţii, l-am văzut pe mr. Cocan care a ieşit pe lângă mine de undeva din spatele meu şi în timp ce se afla lângă mine, practic pe acelaşi aliniament, a scos pistoletul, l-a armat şi l-am văzut când a început să tragă către troleu, pe direcţia persoanei aflate sub troleibuz. Nu am văzut dacă mr. Cocan a ucis, rănit sau n-a nimerit acea persoană, cert este că gestul inexplicabil al mr. Cocan a fost văzut şi de mr. Burtea, aflat lângă noi, care, printr-un gest de calmare cu mâna l-a atenţionat «Cocane! Cocane!», respectiv în ideea de a înceta. Mie mi-a produs o puternică stare psihică gestul mr. Cocan, determinându-mă să mă întorc spre mr. Burtea Valeriu şi, cu emoţie în glas, să îl rog să mă degreveze de comandă, raportându-i: «Vă rog să-mi permiteţi să părăsesc misiunea!». Comandantul m-a întrebat «Ce-i Hetea?». Eu am privit spre Cocan cu înţeles şi ca să mă vadă comandantul, acesta tocmai încetând a mai trage. Comandantul a priceput adevărata mea motivaţie, iar eu am raportat că vreau să merg să fumez o ţigară, întrucât am răguşit. Mr. Burtea a aprobat imediat raportul meu, spunându-mi pe un ton de blândeţe: «Bine, Hetea, du-te!».”

Maior Cocan Ioan Laurenţiu: „În jurul orei 21.00 – 21.30 a apărut al treilea val, tot dinspre Mănăştur. Cred că s-au reunit primul grup cu al doilea şi au tăbărât înspre noi. Au folosit un troleibuz care era oprit lângă Gogoşerie sau berăria Azuga şi l-au pus transversal pe şosea, de după el aruncând în noi cu tot felul de obiecte. Am purtat un dialog amplu cu ei (s-a văzut: cu pistolul armat şi cu focuri de armă – n.n.), rugându-i să plece acasă că avem muniţie de război şi ordin să tragem (de la comandantul unităţii, mr. Burtea Valeriu la plecarea din unitate). Întăriţi de trupe de la unitatea vecină, dar care nu au participat, dar cu muniţie suplimentară de la ei, cerută de mr. Burtea şi cpt. Lăzău, pentru că a noastră se terminase, iarăşi am tras foarte mult în aer, focuri de avertisment. Şi de data aceasta a apărut un moment dificil când o maşină mică «Lăstun» probabil, de culoare deschisă, a vrut să se îndrepte şi să intre printre noi. Instinctiv şi urlete, nu comenzi ce au rezultat, a determinat pe o parte dintre militari, cei din flancul stâng al dispozitivului, să tragă în el. De data aceasta cu siguranţă s-a produs victimă sau rănit. În aceste momente de maximă încordare şi confruntare în care eram, nu mai răzbeam cu demonstranţii, tot ne forţau, încercând să vină spre noi, noi trăgeam salve şi-i determinam să se retragă, au apărut trupele de scutieri. Aceştia (erau – n.n.) vreo 30 cu scuturi şi căşti albe etc. În 3′ – 5′ au făcut ca în piaţă să nu mai existe nici un demonstrant. După ce ei au trecut la acţiune, în urma lor, nemaifiind nimeni, noi oprindu-ne, am văzut un om mort, cu un steag tricolor, fără stemă, ce-l acoperea. Era întuneric, târziu. După ce s-au întors trupele cu scuturi, într-o dubă albastră ce stătea în faţa noastră, erau închişi în ea câţiva demonstranţi. Nu ştiu câţi pentru că nu aveam cum. După aceea s-a făcut linişte, a apărut camionul de la unitate cu cpt. Taloş Cornel, aducându-ne hrană caldă (macaroane) şi ceai, muniţie, deşi nu a mai fost cazul. În jurul orei 01.00 – 01.30, în noaptea de 21/22.12.1989 am plecat la unitate”.

Referatul Procuraturii Militare Cluj (din 1990): „Din actele dosarului rezultă că în urma executării focului cu cartuşe de război de către mr. Cocan Ioan Laurenţiu şi militarii în termen din U.M. 01215 Floreşti, în data de 21.12.1989, între orele 18.00 – 18.15 şi 21.30 – 22.00, în această zonă a oraşului şi-au pierdut viaţa 9 persoane, după cum urmează: Mişan Luminiţa Corina, Vălean Ioan, Naşc Adrian, Pop Alexandru, Borş Grigore, Chira Ioan, Smical Dinu Adrian, Szabo Ştefan şi Ballai Zoltan Csaba, iar alte 13 persoane au suferit leziuni corporale prin împuşcare vindecabile între 12 – 120 zile îngrijiri medicale, eventualul grad de invaliditate urmând a fi stabilit peste 6 – 8 luni în cazul a două persoane. Precizez că atât persoanele care şi-au pierdut viaţa cât şi persoanele care au fost rănite au prezentat în totalitate numai plăgi împuşcate, fără a suferi leziuni de altă natură în ceea ce priveşte modul de producere. Mr. Burtea Valeriu – comandantul U.M. 01215 Floreşti şi mr. Cocan Ioan Laurenţiu din aceeaşi unitate militară au avut posibilitatea să constate că demonstranţii nu erau huligani ori răufăcători şi nici persoane care să distrugă ori să incendieze unităţi economice ori de desfacere a mărfurilor (Mr. Cocan Ioan Laurenţiu: „Zelul pentru care aş putea fi acuzat constă în faptul că: – soţia voiam să mă vadă că sunt acolo, pentru că îi spusesem că nu mai ies (dinspre oraş; – copilul cel mare (15 ani) vroiam să mă vadă, pentru că putea să vină dinspre Mănăştur; – vroiam să mă vadă demonstranţii, să se renunţe la confruntarea dintre părţi;” – n.n.), dar cu toate acestea au ordonat militarilor din subordine să execute foc la picioarele demonstranţilor cu scopul de a zădărnici deplasarea acestora spre zona centrală a municipiului (Mr. Cocan Ioan Laurenţiu: „… militarii cu atâta armament şi muniţie ce-l aveau asupra lor puteau produce măcel, pentru că la plecarea din unitate Mr. Burtea Valeriu – comandantul unităţii a dat ordin foarte clar de a se trage în oameni, în criminali de fapt.” – n.n.). Faptele mr. Burtea Valeriu sunt probate cu declaraţia mr. Cocan Ioan Laurenţiu care în ceea ce-l priveşte declară printre altele: «… spre oameni nu s-a tras, doar într-un moment de încercare de orbire a farurilor celor două maşini care ne luminau, orbeau şi înaintau spre noi. Toate acţiunile au fost coordonate de mr. Burtea Valeriu şi cpt. Lăzău Florian…», «… Înainte de plecare mr. Burtea Valeriu, nu ştiu dacă a primit vreun ordin sau din proprie iniţiativă ne-a prelucrat că cei ce plecăm la îndeplinirea acestei misiuni de luptă, să fim fermi, să fim hotărâţi şi să nu iertăm nimic dacă se apropie de noi vreo persoană… să se tragă în sus iar în ultimă instanţă dacă nu se supun să se tragă la picioare». Sold. Florescu Marian din U.M. 01215: «… pe platou comandantul ne-a ordonat să tragem un foc de armă în sus şi dacă nu se supun nici acestei somaţii să tragem în ei dar pe cât posibil la picioare». Sold. Avădanei Gabriel din U.M. 01215 Floreşti: «…am ocupat apoi poziţii de luptă alături de celelalte grupe la ordinul domnului mr. Burtea» şi Sold. Chiril Daniel din U.M. 01215 Floreşti: «… am primit ordin să tragem în faruri de la domnii mr. Cocan şi Burtea». Faptele mr. Cocan Ioan Laurenţiu de a fi tras cu pistolul asupra demonstranţilor şi de a fi ordonat militarilor din subordine să facă acelaşi lucru cu armamentul lor, se probează cu declaraţiile unui număr de 15 cadre şi militari din U.M. 01215 Floreşti şi U.M. 01457 Floreşti din care facem trimitere la câteva extrase mai semnificative: Locot. C.I. Luca Traian din U.M. 01457 Floreşti: «… l-am văzut pe mr. Cocan Ioan Laurenţiu trăgând cu pistolul înspre demonstranţi… ştiu că militarilor din U.M. 01215 Floreşti li s-a terminat muniţia şi din rezerva U.M. 01457 Floreşti li s-au asigurat cel puţin încă două lăzi». Sold. Cioată Mihai Dănuţ din U.M. 01457 Floreşti: «… un domn maior de la unitatea pe care am găsit-o în intersecţie trăgea cu pistolul la picioarele demonstranţilor, aceştia ascunzându-se după un troleibuz rămas în pană.» Plut. maj. Badea Gheorghe din U.M. 01215 Floreşti: «… pe la ora 18.00 a apărut prima coloană de demonstranţi dinspre Mănăştur cu două DAC-uri ce transportă materiale de construcţie, cu farurile aprinse la faza mare. În acel moment mr. Cocan a preluat comanda unui pluton comandând încărcarea armelor şi a ordonat foc în aer. Văzând că nu se opreşte coloana de demonstranţi s-a dat comanda să se tragă în roţile maşinilor şi la faruri». Cpt. Peter Georgeta din U.M. 01215 Floreşti: «… mr. Cocan Ioan, momentan internat în Spitalul militar Cluj – psihiatrie, a declarat personal dintr-o poziţie de mare viteaz, cu mâna în şold cum a tras personal împotriva unora». Sold. Mirişte Walter din U.M. 01215 Floreşti: «… mr. Cocan a dat ordin să se tragă în cauciucurile şi farurile maşinilor în spatele cărora se aflau demonstranţii.» Sold. Ion Eugen din U.M. 01215 Floreşti: «… s-a auzit vocea mr. Cocan trageţi asupra farurilor. Mr. Cocan avea pistolul îndreptat spre demonstranţi şi s-a(u) auzit şi focuri de pistol după care un singur demonstrant a căzut.» Sold. Ioniţă Viorel din U.M. 01215 Floreşti: «… domnul maior Cocan a venit între noi şi ne spunea: care mai e? lasă-mi-l mie şi trăgea câte un glonţ cu pistolul dar nu-mi pot da seama ce traiectorie avea glonţul.» Sold. Danciu Nicolae din U.M. 01215 Floreşti: «… domnul maior Cocan venea la grupa noastră şi se uita care face urât şi spunea ăsta-i al meu şi trăgea la grupa noastră, l-a împuşcat pe un cetăţean în picior.»

ANEXE:

„COMANDANTUL ERA UN MAIOR MIC DE STATURĂ ŞI ARŢĂGOS”: Dl. Mureşan Mircea, subofiţer la Poliţia Cluj: „În seara zilei de 21 decembrie 1989 orele 18.30 am intrat de serviciu în Piaţa Libertăţii din Cluj-Napoca pentru dirijarea, supravegherea şi menţinerea ordinii circulaţiei în acea zonă. Acolo erau trupe de armată care păzeau piaţa şi obiectivele de acolo pentru ca demonstranţii să nu le poată distruge. În jurul orelor 20.00, în intersecţia P-ţii Libertăţii cu str. Gh. Doja era un căpitan de armată, ce purta ochelari, [acesta] a dat soldaţilor postaţi în dispozitiv următoarele ordine: «Fiecare veţi primi câte 3 – 4 încărcătoare de pistol mitralieră cu cartuşe de război. Veţi încărca armamentul şi veţi executa foc în sus în momentul în care demonstranţii se apropie de voi. Dacă aceştia nu se vor opri la focul executat de voi, veţi trage în picioare». Reuşind până la urmă să descongestionez circulaţia şi începând ca troleibuzele să circule spre Mănăştur, m-am deplasat într-acolo deoarece la Fabrica de Bere troleibuzele au fost oprite din nou. Aici s-a făcut din nou un cordon de soldaţi al cărui comandant era un maior mic de statură şi foarte arţăgos. Acesta stătea şi privea demonstranţii printre care se afla unul cu un steag tricolor în mână şi striga tot felul de lozinci. Maiorul s-a supărat pe acest stegar şi a dat ordin soldaţilor să nu mai tragă nici unul, timp în care maiorul a scos pistolul din toc şi l-a împuşcat pe stegar”.

Maior Burtea Valeriu îşi asumă responsabilitatea ordinelor de reprimare date de către maiorul Cocan Ioan Laurenţiu: „Menţionez că în unitate, înainte de plecare în misiune, am prelucrat cu toată lumea modul de a acţiona şi deci acesta a fost ordinul meu direct cu acea ocazie. Ulterior, după instalarea dispozitivului, nu a fost nevoie să dau un ordin de a se deschide focul, întrucât acesta intra automat în cadrul activităţilor de somare pentru oprirea coloanelor. Am încercat să temperez pe unii din militari care erau mai fricoşi şi la un moment dat l-am temperat chiar şi pe mr. Cocan, care folosea fără rost focuri de avertisment cu pistolul la un individ care era în stare avansată de ebrietate, care nu înţelegea să execute somaţiile de ocolire”.

Rămâne de lămurit aspectul conform căruia în Referatul Procuraturii Militare Cluj din 1990 şi în declaraţiile persoanelor implicate în evenimente, în episodul cu împuşcarea farurilor maşinilor, numărul acestora este două, iar în Rechizitoriul din 1998 apar trei maşini. Iniţial au fost trei maşini care au fost luate de către manifestanţi, dar una s-a defectat şi n-a mai ajuns să fie folosită în conflictul de la Fabrica de bere. Declaraţia celui de-al treilea şofer, Pop Ioan, trebuie analizată cu atenţie: în 1990 Pop Ioan declară cum venea el de la Timişoara  transportând nişte motoare electrice şi cum a intrat în oraş, dinspre Oradea (deci prin Mănăştur, pe calea Floreşti şi pe calea Moţilor). Relatează cât de pustiu era oraşul şi cum n-a văzut nici o persoană şi cum nu putea să-şi explice ce se întâmplă că niciodată, la ora respectivă, oraşul nu era atât de pustiu. Ajuns la Fabrica de bere, fără nici o somaţie audibilă în cabina maşinii, s-a tras asupra sa. Din reflex a sărit din cabină, părăsindu-şi maşina şi scăpând fără a fi omorât sau rănit, excepţie făcând o „ciupitură” de glonte la una dintre urechi.

Aceasta este povestea din 1990. Între timp a apărut Legea 42, cu toate facilităţile ei. Pop Ioan, la fel ca mulţi alţii, n-a rezistat să nu încerce să fie luptător în revoluţie… Aşa că, începând cu Comisia Parlamentară de cercetare a evenimentelor din 1989, ale cărei lucrări au fost conduse de senatorul Sergiu Nicolaescu (deci din 1992), a început să declare că a venit în fruntea coloanelor de manifestanţi din Mănăştur. Celelalte două maşini, pe care manifestanţii le-au folosit ca pe scut în faţa coloanei, au fost luate cu „japca” de la şoferii lor şi au fost folosite fără ajutorul acestora. Acest fapt se demonstrează şi cu stenograma înregistrării discuţiilor avute în teren de către forţele M.I., înregistrări puse la dispoziţia organelor de anchetă de către domnul Preda Ioan (stenograme ale acestor înregistrări au fost publicate în presă): „(…) – Aş vrea să vă relatez. A venit la mine un cetăţean, Şerban Emil. A condus o basculantă 32 Cj-1493, cu remorcă. A fost acostat de nişte cetăţeni la intersecţia Izlazului cu varianta Zorilor şi l-a buzunărit pe om, l-a tras afară, i-au luat şapca şi cheile şi s-au urcat în maşină. – Deci, 32 Cj-1432 ar fi furat, da? – Da. 32 Cj-1493 … furt.”

Pop Ioan, este şoferul venit de la Timişoara şi angajat pe strada Moţilor, fără să ştie despre  dispozitivul comandat de către maiorii Burtea şi Cocan şi asupra căruia s-a tras fără nici o legătură cu evenimentele în curs de desfăşurare, deoarece, vorba colonelului Burtea: „Aurică, nu trece nimic, nu iertăm nimic”.. Este clar că maşina „împuşcată” a rămas pe loc în faţa dispozitivului militar. Iată ce declară el în 1991, după un an de la evenimente: „(…) în după-amiaza zilei de 21.12.1989, mă deplasam cu autocamionu (…) pe str. Lingurarilor, venind de la Timişoara, încărcat fiind cu motoare electrice pe care urma să le descarc la C.F.R. (…) Precizez că anterior am fost oprit de o Dacie şi cineva din maşină mi-a strigat să fug, întrucât vine o coloană de cetăţeni (…) am parcat autovehicolul. În timp ce închideam uşa maşinii am fost ajuns de o coloană formată din câteva sute de cetăţeni foarte agitaţi, care veneau dinspre str. Câmpului, solicitându-mi să mă duc cu ei. Am constatat că aceştia erau în mare parte sub influenţa băuturilor alcoolice, având bâte, sticle şi alte obiecte, motiv pentru care, mai mult din teamă, am acceptat să-i însoţesc (…) nu am avut cum să-i refuz, manifestanţii urcând în caroserie şi în cabina autovehicolului deşi le-am spus că n-am motorină. Mi s-a cerut să întorc autovehicolul şi să merg (…) pe str. Moţilor pentru a ajunge în centrul oraşului. Am constatat că pe str. Lingurarilor mai fuseseră sechestrate alte 2 autocamioane, toate 3 fiind silite să se deplaseze în faţa manifestanţilor în felul unei avangarde, ocupând tot carosabilul (…) în permanenţă între autovehicule se afla un grup de cetăţeni (…) Aceştia aveau bâte în mână şi din când în când, întrucât li se părea că depăşesc aliniamentul cu celelalte două autovehicule, loveau cu bâtele în cabină sau chiar în parbriz. Manifestanţii (…) strigau «Jos Ceauşescu», «Jos comunismul» şi (…) în legătură cu Timişoara. De asemenea se striga la adresa militarilor «Asasinilor». Ne-am apropiat de dispozitivul militarilor instalat pe strada Moţilor, până când farurile cu faza lungă i-au orbit – am avut această convingere – moment în care am avut senzaţia că începe să se tragă (…) nu am auzit nici un fel de somaţie de avertizare, dar este posibil să fi existat acest lucru (…) autovehiculele s-au oprit în poziţia în care s-au găsit fiecare ocupând carosabilul (…)” (Dosar nr. 61/P/1991, vol. 7, fila 240).

Ban Macarie: „(…) sunt conducător auto (…) îmi desfăşuram activitatea pe basculanta de 16 t (…) în ziua de 21.12.1989 (…) în jurul orelor 18.00, la rugămintea unor colegi care veniseră din curse cu bagaje (…) am acceptat să-i transport pe aceştia până în cartierul Mănăştur. Imediat ce colegii au coborât din basculantă, în dreptul podului dinspre cartierul Mănăştur, m-am trezit înconjurat de un grup mare de persoane, circa 500, o parte din aceştia forţându-mă să cobor din autobasculantă, unii ameninţându-mă că mă taie, câţiva aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice (…) Mai mulţi cetăţeni au urcat în cabină, unul dintre aceştia a pornit-o şi a întors-o, deplasând-o spre fabrica de bere. Eu mi-am continuat pe jos drumul pentru a vedea unde-mi este dusă maşina, iar în str. Moţilor am constatat că manifestanţii care deturnaseră în acest fel şi alte vehicule au încercat să treacă cu ele peste un dispozitiv militar. Revin şi arăt că era întuneric, militarii respectivi nu barau drumul, ei au apărut de pe o stradă laterală. Au deschis focul asupra autovehiculelor, acestea fiind oprite (…) au fost lovite cauciucurile (…) (Dosar nr. 61/P/1991, vol. 7, fila 142)”. Dacă militarii au apărut de pe o străduţă laterală, atunci cum puteau demonstranţii să încerce să treacă peste ei din moment ce se deplasau pe strada Moţilor către centru?

Şerban Emil: „(…) sunt conducător auto (…) pe camionul cu remorcă de 14 t (…) În ziua de 21.12.1989 (…) în jurul orelor 18.00, după ce am descărcat (…) am plecat cu autovehicolul (…) Am trecut pe parcurs din zona Gării prin mai multe baraje alcătuite din militari şi nu am fost oprit de nimeni, circulând normal. Ajungând în Cartierul Mănăştur (…) am întâlnit un grup masiv de manifestanţi (…) autovehicolul pe care îl conduceam a fost înconjurat de un mare număr de cetăţeni, aceştia urcându-se pe cabină, bătând cu pumnii în parbriz, fapt ce m-a determinat să opresc autovehicolul. Cetăţenii în marea lor majoritate erau sub (…) influenţa băuturilor alcoolice (…) mi-au deschis portiera, au tăbărât pe mine, lovindu-mă, unul dintre aceştia mi-a sustras căciula şi au intenţionat să mă arunce din cabină. Aveam sentimentul foarte precis că voi fi omorât, dată fiind atitudinea extrem de violentă a cetăţenilor (…) mi-au cerut să merg cu ei (…) m-am azvârlit din cabina autovehicolului, după care, fără căciulă, am plecat prin mulţime. Am văzut că autovehicolul a fost întors, continuându-şi drumul spre centrul oraşului. Am anunţat cele ce mi s-au întâmplat la punctul de control unde se aflau câţiva miliţieni (…) (Dosar nr. 61/P/1991, vol. 7, fila 243).”

„UN PLAN MILITAR MINUŢIOS ÎNTOCMIT”: O completare necesară pentru lămurirea a ceea ce s-a întâmplat la Fabrica de bere în 21.12.1989, este declaraţia scriitorului Laszlo Alexandru, participant şi martor ocular. Pentru a fixa faptele cât mai aproape de realitate, am parcurs, împreună cu domnul Laszlo Alexandru, perimetrul zonei, discutând, practic, „pe viu” această declaraţie. Mărturia fixează, indubitabil, momentul morţii (sub aspectul zonei şi a perioadei temporare) Luminiţei Mişan şi a lui Chira Ioan. Pe această cale îi mulţumim pentru permisiunea de a ne folosi de această mărturie. „Am participat direct la evenimentele din seara de 21 decembrie 1989, respectiv la prima ciocnire cu militarii din zona Fabrica de Bere, Cluj (ora 16 – 16.30 – n.n.). În prealabil, am fost implicat, alături de soţia mea de atunci, Ana Covaciu, şi de prietenii noştri Dana Cismaru-Hurezeanu şi soţul ei, Mihai Hurezeanu (fratele lui Emil Hurezeanu), în mobilizarea oamenilor din cartierul Mănăştur. Auzind de tulburările din centrul Clujului, din cursul după-amiezii de 21 decembrie, precum şi de existenţa unui lanţ de militari dispus în zona Fabricii de Bere pentru a bloca venirea demonstranţilor spre centrul oraşului, ne-am deplasat în faţa Complexului Minerva, unde am început să discutăm cu lumea adunată la diferite cozi la alimente, sau care aştepta inutil mijloacele de transport în comun, a căror circulaţie fusese suspendată. După constituirea unui nucleu mai zgomotos, am hotărât să ne deplasăm în centru, spre a ne exprima protestele împotriva lui Ceauşescu. Pentru a mobiliza şi altă lume, grupul a mărşăluit timp de vreo oră pe străzile mai circulate din cartierul Mănăştur (str. Mehedinţi, str. Cîmpului, str. Ion Meşter etc.), strigând lozinci anti-Ceauşescu, anti-sărăcie, agitând steaguri tricolore şi repetând mai ales chemările: «Hai cu noi!», «Veniţi cu noi!» La una din cotiturile străzii Mehedinţi, impunându-se o oarecare organizare, Ana Covaciu s-a urcat pe o maşină Dacia 1300 albă, parcată pe trotuar, şi a ţinut un discurs mulţimii care devenise tot mai numeroasă şi era hotărâtă să ne continuăm cu orice preţ protestele. Tot atunci, la iniţiativa aceleiaşi vorbitoare, am hotărât să evităm pierderile inutile de vieţi omeneşti şi, în acest scop, să rechiziţionăm câteva camioane, pe care să le plasăm în faţa coloanei de manifestanţi. Menţionez că era extrem de dificilă organizarea mulţimii, care era foarte amestecată, existau persoane de toate vârstele, unele sub influenţa alcoolului, altele venite doar din curiozitate, dar mai ales foarte mulţi copii, care se înghesuiau tot timpul în faţă şi pe care cu greu i-am convins să plece acasă, pentru a nu-i avea pe conştiinţă. La apelurile repetate ale Anei Covaciu, s-a hotărât ca primele rânduri să fie ocupate de bărbaţii în toată puterea, care să se expună primii. Continuându-ne marşul prn cartier, pentru a aduna mai multă lume, am reuşit într-adevăr să oprim şi să deturnăm un număr de patru camioane, dispuse alăturat pe partea carosabilă (îmi amintesc perfect că al doilea camion din dreapta avea remorcă, ceea ce deregla oarecum primul rând al protestatarilor, care nu se putea grupa în linie dreaptă). Prin prezenta declaraţie vreau să contrazic atât Referatul Procuraturii Militare Cluj (din 1990), care aminteşte de două autocamioane, cât şi Rechizitoriul Procuraturii Militare din mai 1998 (ceva mai precis în unele detalii), care vorbeşte de trei camioane. Confirm situaţia unui şofer care ne-a relatat că vine cu marfă de departe şi a insistat să-şi continue drumul, iar după refuzul nostru, a optat el însuşi să conducă spre destinaţie propriul camion, pentru a putea avea grijă de el. La volanul celorlalte trei camioane au urcat protestatari care au declarat că ştiu să conducă şi cu care ne-am înţeles să înainteze la pas, pentru a putea fi urmaţi de mulţime. Apreciez de asemenea numărul manifestanţilor din primul val, cel din jurul orei 18.00, la peste 1000 de oameni – spre deosebire de Procuratura Militară Cluj, care-l estimează la 250 – 300 de persoane. Este adevărat că, la jumătatea dealului ce coboară spre oraş, întrucât se răspândise printre noi zvonul că s-ar afla trăgători plasaţi pe acoperişul Fabricii de Bere, mulţimea s-a rupt în două, jumătatea din spate încetinind treptat ritmul şi rămânând mai în urmă, cu prudenţă. Confirm existenţa lanţului de trăgători postat la bifurcaţia dintre strada Moţilor şi strada Clinicilor. Personal nu am auzit nici o somaţie din partea militarilor, deşi mă aflam în primul rând al protestatarilor. E adevărat că prima salvă nu a făcut victime şi ne-a creat impresia că ar fi fost vorba de gloanţe de manevră, drept pentru care s-au repetat îndemnurile de a ne continua drumul. Totuşi, încă de la prima rafală, şoferii opriseră pe loc maşinile, cu motoarele în funcţiune şi cu farurile arzând, şi fugiseră din cabină, deci orice înaintare organizată devenea imposibilă. Între manifestanţi şi trăgători exista un spaţiu de 15 – 20 de metri, perfect iluminat de faruri şi impracticabil de vreuna dintre tabere (deşi unii ne-am temut de o şarjă la baionetă din partea forţelor de represiune, cum auziserăm că s-ar fi procedat la Timişoara). Doresc să contest vehement conţinutul şi chiar spiritul declaraţiei date de maiorul COCAN IOAN LAURENŢIU, comandantul dispozitivului de luptă: «În momentul în care cele două maşini se îndreptau vijelios spre noi, atât instictiv cât şi în urma strigătelor pur şi simplu dintre noi (eu zic cu insistenţă plt. Cionca Ion – şoferul de pe ARO), în acel moment surprinzător, înspăimântător, chiar dacă este cineva care ne-ar condamna pentru haos, declar că pur şi simplu instinctiv toată lumea striga şi comanda «trageţi în faruri, trageţi în roţi». Acesta este momentul în care puteau rezulta răniţi sau chiar şi victime. Personal nu am văzut pe nimeni. A continuat şi s-a înaripat dialogul dintre cele două tabere, cerând una alteia înţelegere şi renunţare.» Din aceste pasaje cinice prin neadevărul lor s-ar putea deduce că bieţii soldaţi au fost luaţi prin surprindere de grupul de manifestanţi. Dar, în realitate: 1. Nu era vorba de două maşini, ci de patru, cum am arătat anterior. 2. Acestea nu se deplasau „vijelios”, ci, dimpotrivă, la pas, pentru a-i permite mulţimii să se adăpostească în spatele lor. 3. În urma rafalelor, am constatat personal existenţa mai multor răniţi care gemeau pe jos de durere şi a cel puţin unei victime: pe trotuarul din stânga (în direcţia de mers spre centrul oraşului), cam în dreptul farmaciei (str. Moţilor nr. 110 – n.n.), şi neprotejată de camioanele ce acopereau doar spaţiul carosabil, a fost împuşcată MIŞAN LUMINIŢA CORINA, de 21 ani. Deşi a fost transportată câţiva metri înapoi, pentru a fi pusă la adăpost de celelalte salve de gloanţe, în tentativa de a i se acorda primul ajutor, totul a fost inutil. [Interpretarea] raportului de constatare medico-legală arată că „Mişan Luminiţa Corina a fost împuşcată dinspre dreapta spre stânga, transfixiant toracic, ceea ce indică faptul că fugea dinspre dispozitivul militar şi se arunca la pământ în încercarea de a se adăposti de gloanţele militarilor. Proiectilul a surprins-o în cădere. Natura plăgilor indică faptul că nu avea nici o şansă de supravieţuire”. 4. Între cele două tabere nu s-a… „înaripat” nici un fel de dialog verbal. Noi, protestatarii, strigam la trăgători şi îi acuzam că sunt criminali, că îi omoară pe fraţii şi părinţii lor, că vor fi judecaţi pentru sângele vărsat; de dincolo ni se răspundea furios cu focuri de armă. 5. Resping cu indignare mai ales ipoteza maiorului COCAN IOAN LAURENŢIU, potrivit căruia de vină ar fi fost elementul-surpriză care i-a obligat la acţiune pe militari („în acel moment surprinzător, înspăimântător, chiar dacă este cineva care ne-ar condamna pentru haos, declar că pur şi simplu instictiv toată lumea striga şi comanda «trageţi în faruri, trageţi în roţi»). (De altfel, în momentul în care domnul Laszlo Alexandru s-a retras din zonă, împreună cu restul supravieţuitorilor, motoarele autocamioanelor mergeau, lăsate în relanti de către cei care le-au condus, conform unei înţelegeri anterioare prin care maşinile trebuia lăsate în aşa fel încât restul manifestanţilor să le poată folosi în continuare, fără a se chinui să le pornească, iar farurile camioanelor ardeau, luminând, în continuare, spaţiul dintre ele şi cordonul de militari. Acest aspect este confirmat şi de mr. Burtea Vasile: „În această situaţie am constatat că grupurile de cetăţeni aflaţi sub protecţia celor 3 autocamioane s-a retras mult în spate şi s-au împrăştiat, motiv pentru care am trimis câţiva militari între care reţin pe plt. Cionca, pentru a opri motoarele autovehiculelor şi a constata dacă există sau nu persoane rănite.”). În cele ce urmează doresc să atrag atenţia asupra unui element crucial, complet neglijat, atât în Referatul Procuraturii Militare Cluj din 1990, cât şi în Rechizitoriul Procuraturii Militare din 28 mai 1998. În timpul împuşcăturilor, am aflat de la câţiva oameni că există persoane grav rănite chiar şi dincolo de cotitură, în dreptul Fabricii de Bere. Iniţial am respins ipoteza ca neverosimilă, întrucât gloanţele militarilor din dreptul străzii Clinicilor nu aveau cum să atingă ţinte atât de îndepărtate şi în plus apărate de sinuozităţile drumului. Un participant mi-a răspuns însă că pe platforma Fabricii de Bere a fost amplasat un cuib de mitralieră, care a tras din spate în manifestanţii complet neprotejaţi. Acolo a căzut, de exemplu, tipograful IOAN CHIRA, împuşcat dinspre dreapta spre stânga, probabil în timp ce încerca să se refugieze spre cartierul Mănăştur. Conform [interpretării] raportului de constatare medico-legală, orificiul de intrare a glonţului (cu dimensiunea 1/1 cm) se situează aproximativ la 100 cm (faţă de sol) Ţîn flancul drept, de-asupra crestei iliaceţ (cu victima în poziţie verticală, stnd în picioare); orificiul de ieşire a glonţului (cu dimensiunea de 3/3 cm) se situează aproximativ la 92 cm (faţă de sol) Ţîn regiunea inghinală stângăţ (cu victima stând în picioare) – vezi pag. 216 – 217 ale cărţii în discuţie. Rezultă de aici o împuşcare de sus în jos, în cazul de faţă de pe platforma fabricii de Bere, situaţie care contrazice flagrant interpretarea raportului medico-legal privitor la faptul că „plaga a fost provocată de un proiectil ricoşat”. Victima nu putea fi împuşcată de la peste 200 de metri, în plan orizontal, pe o stradă prezentând sinuozităţi şi oferind practic un unghi mort, astfel încât glonţul să pătrundă de sus în jos şi să producă leziuni cauzatoare de moarte! (În timpul discuţiei la faţa locului, i-am demonstrat domnului Laszlo Alexandru, şi se pare că l-am convins, cum a fost posibil ca Ioan Chira să fie împuşcat mortal din dispozitivul militar, acesta neputând fi ucis, în nici un caz, de pe Fabrica de Bere. Orificiul de intrare al rănii fiind de 1/1 cm – mai mare decât 7,62 mm, cât ar fi fost dacă victima ar fi fost împuşcată direct, de la o distanţă relativ mică, sub 10 m – şi, în plus, orificiul de ieşire fiind descris drept plagă cu numeroase franjurări, rezultă, fără nici un dubiu, că avem de a face cu un proiectil ricoşat care a produs o rană mai mare decât uzual – fiind deformat – la intrarea în corp, şi traversându-l, tocmai datorită deformării, a antrenat o cantitate mai mare de ţesut ca de obicei, explodând spre exterior în formă delabrantă. Proiectilul deformat a produis leziuni mult mai grave decât în mod normal – într-o împuşcare directă – motiv pentru care Ioan Chira, deşi operat, a decedat în 23 decembrie 1989, nemaiputând fi salvat. Diferenţa de nivel dintre orificiul de intrare şi cel de ieşire ne dă un unghi mic de intrare a cartuşului de sus în jos, în condiţiile descrise. I-am demonstrat pe viu domnului Laszlo Alexandru că, dacă Ioan Chira ar fi fost împuşcat de pe platforma Fabricii de Bere, pentru a avea rana descrisă, ar fi trebuit să fi stat sprijinit pe piciorul stâng, cu piciorul drept ridicat în aer şi trunchiul puternic aplecat din şolduri către stânga, o poziţie nefirească. Unind cele două puncte, cu victima stând în picioare, cu o linie imaginară, rezultă că Ioan Chira a fost împuşcat de la fereastra etajului unu a Fabricii de Bere, situată mult sub platforma incriminată. Domnul Laszlo Alexandru, însă, mi-a declarat ferm că nici un geam al Fabricii de Bere nu era deschis în acel momente. Urmele de ricoşeuri de glonte, încă vizibile pe peretele seminarului de peste drum de Fabrica de Bere, mi-au dat posibilitatea să demonstrez modul în care a fost împuşcat Ioan Chira dinspre dispozitivul militar. Acest perete, în linie dreaptă, este exact în calea armelor militarilor din dispozitiv. Domnul Laszlo Alexandru mi-a declarat că militarii au tras mai mult înspre lateralele camioanelor care blocau carosabilul, spre trotuare, înspre golurile porţilor în care se ascunseseră demonstranţii care strigau către ei că sunt asasini şi că trag în fraţii lor. Un glonte de pistol mitralieră are efect omorâtor la 3000 de metri! Un astfel de glonte, tras din stânga dispozitivului militar – privind înspre cartierul Mănăştur -, a parcurs fără dificultate distanţa până la peretele seminarului – un perete masiv şi cu goluri pentru geamuri mici – care se află exact în curba care se deschide spre dreapta şi în care era adăpostit Ioan Chira, cu faţa la dispozitivul militar. Peretele seminarului închide unghiul şi orizontul din spaţiul stâng al dispozitivului militar. Glontele, având o traiectorie cu o înclinaţie de până la 450 faţă de orizontală – având în vedere că în acel loc drumul începe să urce în pantă, traiectoria glontelui poate fi descrisă ca orizontală, urmând linia drumului -, a lovit peretele ricoşând şi lovindu-l pe Ioan Chira, provocându-i rănile descrise mai sus. În volumul I, la pagina 217 există, repetată de două ori, greşeala „situat pe torace”. De aceea am făcut corectura între paranteze drepte din declaraţia domnului Laszlo Alexandru; În altă ordine de idei, Ioan Chira este singura persoană din zonă care prezintă plăgi împuşcate de sus în jos. Restul morţilor din zonă prezintă, fără excepţie, plăgi împuşcate pe orizontală sau de jos în sus. – n.n.) Iată cum, printr-un plan militar minuţios întocmit, fusese constituit un dispozitiv de ambuscadă, în care coloana de manifestanţi fusese lăsată să pătrundă, după care fusese secerată la două capete. A vorbi despre un moment «surprinzător, înspăimântător» al militarilor care şi-ar fi pierdut calmul şi ar fi acţionat haotic, când de fapt, dimpotrivă, replica sângeroasă fusese calculată cu grijă, dovedeşte cinismul cel mai revoltător. (În confirmarea acestei afirmaţii vine şi faptul că în ziua de 20 decembrie 1989 comandanţii dispozitivului fuseseră în recunoaştere de două ori! – n.n.) Ţin să subliniez că la strigătele de indignare şi insultele manifestanţilor ni se răspundea cu împuşcături nu doar din faţă, din lanţul de trăgători, ci şi din spate, de la mitraliera de pe Fabrica de Bere. Când ne-am întors în Mănăştur, câte unul-câte doi, am făcut-o alergând lipiţi de gardul fabricii, pentru a fi feriţi de loviturile mitralierei, ale căror focuri se auzeau clar, pe deasupra capetelor noastre. În aceste condiţii, subsemnatul consider că se impune definitivarea cercetărilor, pentru identificarea precisă a grupului ce comanda puşca mitralieră care a constituit parte componentă a ambuscadei militare. De asemenea, din perspectiva celui care şi-a riscat viaţa în acea seară, de dragul unei cauze despre care ni se tot repetă că a învins, aştept pedepsirea în justiţie a numitului COCAN IOAN LAURENŢIU, precum şi a complicilor şi instigatorilor săi. (Laszlo Alexandru, publicată şi în „Orient Expres”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999)

***

În ceea ce priveşte acest episod cu puşca mitralieră instalată pe platforma Fabricii de Bere nu am reuşit să explicăm de ce domnul Laszlo Alexandru a auzit focurile trase pe deasupra capului său şi (susţine cu tărie) a „văzut focul la gura ţevii”. În acelaşi timp, nici o urmă ulterioară de cartuş, dinspre platformă spre stradă, nu a fost pusă în evidenţă pe gardul Fabricii de Bere. Este puţin probabil ca un trăgător să controleze atât de bine focul puştii mitralieră încât să tragă razant peste gard fără ca nici un cartuş să nu se lovească de acesta! Pe gardul Fabricii de Bere, până să fie înlocuit de actualul proprietar, existau suficiente urme de tragere dinspre stradă spre curte, provenite din ricoşarea cartuşelor din zidul seminarului de peste drum. În plus, logica balistică elementară ne face să ne punem următoarele întrebări: – trăgătorul de pe platforma Fabricii de bere dacă a deschis foc asupra masei de manifestanţi, implicit trebuia să aibă direcţie de tragere şi înspre dispozitivul militar; cum de nu există nici un militar rănit din ricoşeurile inerente acestei trageri? – militarii din dispozitiv au tras zeci de mii de cartuşe şi înspre Fabrica de bere; cum a supravieţuit (au supravieţuit) trăgătorul (trăgătorii) de pe platforma acesteia, cu atât mai expuşi fiind din moment ce armata nu recunoaşte că ar fi avut acolo oameni, în schimb vrea să ne facă să credem că securitatea a avut? Şi logica elementară, pe lângă probele expuse, ne demonstrează că pe Fabrica de bere nu au fost trăgători.

***

Modul în care se imprimă faptele în memoria martorilor aflaţi sub stress este o problematică care mă depăşeşte sub aspect teoretic. Practic am observat că cel mai mic amănunt contează în descrierea unei acţiuni şi că un rol important în reţinerea anumitor fapte şi evenimente îl constituie compararea cu lucruri (sunete, culori, mirosuri, sentimente) deja cunoscute. De exemplu, cu privire la faptele petrecute în Piaţa Mărăşti, în după amiaza zilei de 21 decembrie, eu susţin cu tărie că pe de-asupra Clujului a zburat un elicopter. Eram împreună cu fratele meu (în jurul orei 18,00 – 18,30) în spatele dispozitivului militar din piaţă şi ne-am îndreptat, printre blocurile în construcţie din partea dreaptă a pieţii (dinspre care se susţine că s-ar fi tras asupra mulţimii), fără să ne întâlnim cu nimeni, înspre strada Aurel Vlaicu. Ajunşi pe strada Aurel Vlaicu, care era luminată ca-n palmă, am auzit zgomotul pe care l-am asociat celui scos de evoluţia în aer a unui elicopter (pe care nu l-am văzut în aer oricât ne-am străduit, eu şi fratele meu să ne uităm după el). Pe strada Aurel Vlaicu nu circula nici un vehicul militar, al cărui motor în funcţiune să producă un zgomot reverberat de zidurile blocurilor din zonă să-mi creeze impresia de motor de elicopter în zbor. Reţin, cu atât mai mult acest zgomot, cu cât auzisem la „Radio Europa Liberă” o înregistrare a represiunii din Timişora din care am rămas cu impresia că asupra civililor s-a tras şi din elicoptere. M-am speriat că se va trage asupra noastră, întrucât, cât era strada Aurel Vlaicu de mare, era goală cu desăvârşire. Susţin că am auzit un elicopter pe care l-am urmărit după sunet trecând peste strada Aurel Vlaicu, Piaţa Mărăşti şi îndreptându-se spre centrul oraşului. Retrăgându-ne pe lângă lac şi pe drumul printre blocurile în construcţie, pe unde veniserăm, am urcat pe biuta de pământ ce domină Piaţa Mărăşti. De acolo am auzit „elicopterul” sau ce o fi fost, rotindu-se pe de-asupra Pieţii Libertăţii şi revenind către Piaţa Mărăşti. Ţin minte că i-am spus fratelui meu, în momentul în care „elicopterul” a ajuns practic la perpendiculara pieţii: „acum au să tragă!”. Şi într-adevăr s-a tras dinspre dispozitivul de militari (era în jurul orei 19,00). Nu am văzut focuri de armă decât de jos în sus. Relatându-i această domnului maior de justiţie Surdescu, mi-a spus că exact în acel moment dinspre podul de cale ferată, pe strada Fabricii, veneau câteva TAB-uri, trimise în ajutorul dispozitivului militar din Piaţa Mărăşti de către lt. col. Florian Caba. Sunetul scos de motoare, reverberat în pereţii blocurilor de locuinţe care, în acel loc sunt foarte înalte, mi-au creat impresia de „motor de elicopter”. Asta nu explică sub nici un aspect modul în care acest „sunet” a survolat municipiul Cluj-Napoca, s-a rotit pe de-asupra Pieţii Libertăţii şi a revenit de-asupra Pieţii Mărăşti, cu atât mai mult cu cât lt. col. Caba Florian a trimis acel „ajutor” constând din TAB-uri, în jurul orei 20,00, cam la un ceas după ce s-a tras prima dată dinspre dispozitivul militarilor. Despre existenţa unui elicopter mi-a mărturisit şi domnul Mircea Muthu, poet şi membru în conducerea Universităţii „Babeş-Bolyai” (într-o perioadă înlocuitorul interimar al domnului Marga la conducerea acestei universităţi), martor ocular. Domnia sa susţine chiar că, dinspre acest elicopter, care a survolat Piaţa Libertăţii, s-a tras înspre această piaţă. (n.n.)

***

Traian Mihuţ, tipograf, coleg cu Ioan Chira (care a fost împuşcat mortal la Fabrica de Bere), participant la evenimentele de la Fabrica de Bere, ne-a declarat că asupra Daciei „Lăstun” s-a tras în timp ce era încă între manifestanţii de pe stradă, într-un moment în care nimeni nu putea să bănuiască ce intenţii are (adică, dacă conform celor declarate de către militarii din dispozitiv, şoferul avea intenţia de a intra cu maşina în ei). Consecinţa directă a acestei trageri a fost moartea prin împuşcare a unui manifestant („lovit în ochi, aşa am văzut că a fost împuşcat”) şi rănirea altuia („era cu mâna sus şi un cartuş l-a lovit în palmă sau în degete”). Persoana împuşcată în ochi este Smical Dinu Adrian (vol. I, pag. 212 – 213), ceea ce situează ora morţii sale în jurul orei 20.00. Nu am reuşit să identificăm persoana rănită în palmă sau la degete.

„SĂ AM GRIJĂ SĂ NU FIU ÎMPUŞCATĂ”: Minerva Papp, casnică: „Casa în care locuiesc se află la aproximativ 20 – 30 de metri de Fabrica de bere. În seara zilei de 21.12.1989 am auzit focuri de armă în apropiere. Am ieşit din casă dar nu am văzut cine şi de unde trage, împuşcăturile auzindu-se dinspre librăria de lângă Institutul Agronomic. După miezul nopţii, în jur de ora 01.00 a zilei de 22.12.1989 am auzit din nou că se trage. Am ieşit din nou în stradă şi am văzut venind spre mine un bărbat care mergea clătinându-se. Iniţial am crezut că este beat dar când s-a apropiat de mine mi-a spus că este rănit, nu ştie cine l-a rănit, că-l cheamă Rusu şi să am grijă să nu fiu împuşcată întrucât se continuă a se trage, fără a şti de unde şi de cine. L-am dus pe acel bărbat la vecina Pop Rozalia, care locuieşte în aceeaşi curte cu mine şi l-am pansat. Apoi, bărbatul a fost condus de fiul doamnei Pop, Florin Mureşan, în vârstă de vreo 20 – 21 de ani, recent eliberat din armată, prin spatele curţii, prin sera Institutului Agronomic, până la el acasă în cartierul Mănăştur. După ce bărbatul rănit a fost condus acasă am ieşit din nou în stradă deoarece iar se trăgea. Cu acest prilej am văzut la colţul Fabricii de bere, la inersecţia străzii Mănăştur cu strada Berăriei, un grup de aproximativ 20 de militari, echipaţi în ţinută verde, poate kaki, cu scuturi albe şi căşti albe pe cap. Nu reţin dacă aveau bastoane sau arme.”

În urma actelor de represiune din zona Calea Moţilor – Fabrica de bere, au fost ucise prin împuşcare 9 persoane şi rănite alte 13 (conform Rechiztoriului din 29 mai 1998):

– Borş Grigore (28 de ani): plagă împuşcată a capului,

– Szabo Ştefan: plagă împuşcată a toracelui,

– Mişan Luminiţa Corina (21 de ani): plagă împuşcată a toracelui,

– Vălean Ioan (37 de ani): plagă împuşcată a capului,

– Nasc Gheorghe Adrian (32 de ani): plagă împuşcată a toracelui,

– Pop Alexandru (42 de ani): plagă împuşcată a toracelui,

– Chira Ioan (36 de ani): plagă împuşcată a abdomenului,

– Ballai Zoltan Csaba (18 ani): plagă împuşcată subclaviculară,

– Smical Dinu Adrian (28 de ani): plagă împuşcată a capului.

Toate acste plăgi împuşcate sunt situate în zona de la brâu în sus a corpului. Ele nu pot fi rezultatul „focurilor de avertisment executate în plan vertical”.

Răniţii de la Fabrica de bere sunt: Takacs Alexandru, Borţig Liviu, Rusu Gheorghe, Korobian Gabriel, Rusu Marcel Dan, Rus Gavrilă, Graur Andrei, Mathe Grigore, Pleş Constantin, Popa Cristina Daliana, Popa Dănuţ, Cozac Vasile şi Nitu Mircea.

21 Decembrie 1989: Piaţa Mărăşti

Detaşamentul de intervenţie condus de către colonelul inginer (acum în rezervă) Timiş Gheorghe, de la U.M. 01369 Someşeni, a creat un dispozitiv în Piaţa Mărăşti, care, din punct de vedere topografic, văzută dinspre strada Fabricii, reprezintă o stradă largă, cu sens giratoriu dinspre şi spre strada Aurel Vlaicu şi strada Lenin. Înspre cartierul Gheorgheni (deci în spatele dispozitivului militar), în 1989 era o zonă de blocuri în construcţie, sistematizarea străzii B.N. Antal (actualmente Dorobanţilor) nefiind efectuată. De menţionat faptul că blocurile care sunt de o parte şi de alta a străzii Fabricii şi în latura (pe atunci terminată) a Pieţii Mărăşti, sunt blocuri masive de câte 10-11 etaje, cu câte 3 sau 4 scări, fiecare a câte 3-4 apartamente pe palier. Socotind câte o familie de 3 persoane în medie, rezultă că într-un astfel asemenea bloc pot locui până la 500 – 550 persoane. În zonă erau date în folosinţă, la acea dată, cel puţin zece astfel de blocuri. Piaţa Mărăşti este zonă obligatorie de trecere atât pentru forţele militare din microgarnizoana Someşeni implicate în represiune (şi care, cu începere de la orele 15.00, au trecut prin acest loc înspre dispozitivele desemnate), cât şi pentru coloanele de manifestanţi (dacă acestea s-ar fi hotărât să adopte traseul Bulevardul Muncii – la stânga, prin faţa fabricii „Terapia” – pe strada Fabricii, pe sub pasajul de cale ferată – Piaţa Mărăşti)  în drumul lor către centrul oraşului. Circulaţia mijloacelor de transport în comun pe bulevardul Aurel Vlaicu şi bulevardul Lenin era întreruptă, motiv pentru care în staţiile de călători din Piaţa Mărăşti s-au aglomerat foarte mulţi oameni (unii veneau de la serviciu, alţii plecau către schimbul II), care au văzut venirea trupelor din Someşeni precum şi instalarea a o parte dintre aceştia în dispozitivul din piaţă. Militarii care creau dispozitivul erau dotaţi cu armament individual şi muniţie de război (300 de cartuşe fiecare), scopul dispozitivului fiind acela de a împiedica adunarea manifestanţilor sau accesul acestora (în cazul în care coloanele de muncitori pornite dinspre platforma industrială C.U.G. ar fi vrut să meargă spre centrul oraşului pe lângă Fabrica Terapia şi pe sub pasajul de cale ferată de pe strada Fabricii sau în cazul în care s-ar fi constituit în coloane muncitorii de la unităţile economice din capătul străzii Aurel Vlaicu), către zonele centrale ale oraşului, în special spre zona Comitetului judeţean de partid. Detaşamentul era format din trei plutoane, fiecare comandat de câte un ofiţer. Dispozitivul militar s-a constituit în jurul orei 17.00, fără a obtura căile de acces auto şi pietonal. În momentul ajungerii celor trei plutoane de militari în locul de dispunere, în zonă erau numai cetăţeni paşnici (din care o parte aşteptau în zadar mijloacele de transport în comun iar  alţii încercau să-şi facă „cumpărărăturile de iarnă” în magazilnele aflate la parterul blocurilor din zonă), motiv pentru care militarii au rămas grupaţi în camioanele cu care s-au deplasat. Nemulţumirea acestor persoane, aspect favorizat şi de prezenţa nejustificată a militarilor în zonă, s-a canalizat asupra dispozitivului militar. În aceste împrejurări (şi pe fondul veştilor despre represiunea în desfăşurare în centrul oraşului) persoanele civile le-au adresat militarilor expresii jignitoare şi din balcoanele blocurilor din zonă s- au aruncat înspre camioane cu pungi de apă, cartofi, sticle, borcane şi ghivece de flori. Pentru a-i determina să renunţe la atacarea camioanelor, prin intimidare, colonelul inginer Timiş Gheorghe a ordonat militarilor să intre în dispozitivul de luptă la intersecţia străzii Fabricii – Bulevardul Lenin – strada Aurel Vlaicu, blocând astfel Piaţa Mărăşti. După cum am arătat, spiritele s-au încins pe măsură ce se auzeau focurile de armă dinspre oraş şi pe măsură ce veştile despre excesul de zel al armatei ajungeau la urechile manifestanţilor.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „În aceste condiţii, spre a determina împrăştierea populaţiei au fost executate mai multe focuri de avertisment în plan vertical. Este de precizat că dispozitivul militar dispus circular pe sensul giratoriu, deci în stradă, avea în unele sectoare, în faţă, blocuri de locuinţe foarte înalte. La un moment dat, o persoană a urcat la volanul unui autobuz, oprit anterior de către manifestanţi şi l-a condus spre autovehiculele militare, cu scopul vădit de a produce coliziune. Intenţia a fost sesizată şi a fost ordonată deschiderea focului la cauciucuri. Autovehicolul a fost oprit. Nu au fost făcute victime. În jurul orelor 20.00, după producerea unui eveniment pe care îl vom expune separat, constatând că presiunea împotriva dispozitivului militar este constantă, col. ing. (r.) Timiş Gheorghe a raportat situaţia, prin staţie, colonelului Caba Florian, spre a lua măsuri. Acesta (colonelul Caba Florian) a trimis în ajutorul dispozitivului militar din Piaţa Mărăşti mai multe maşini de luptă pentru infanterie (fără să-l informeze pe comandantul dispozitivului ce măsuri a luat).”

În Piaţa Mărăşti, având în vedere faptul descris anterior, că jumătate din ea era încă în construcţie, iluminatul public era foarte deficitar şi se realiza doar pe partea dată în folosinţă a pieţii. În aceste condiţii, ora fiind înaintată, practic fiind întuneric şi militarii din M.L.I-uri, care veneau de la pasajul de cale ferată dinspre bulevardul Muncii, primiseră ordin de la colonelul Caba Florian, prin subalternii săi, comandanţii de subunităţi de la UM 01278 Someşeni,  să tragă cu mitralierele în plan vertical pentru a-i împrăştia pe manifestanţi şi a veni astfel „în sprijinul” dispozitivului comandat de colonelul Timiş.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998 încearcă să justifice acţiunile ce au urmat prin faptul că „militarii din dispozitivul din Piaţa Mărăşti au fost convinşi că sunt atacaţi cu arme de foc de către manifestanţi. Prin urmare s-au culcat pe asfalt şi unii dintre ei au început să tragă. Pe acest fond de confuzie (practic premergător situaţiilor similare de după 22 decembrie 1989 când subunităţi aparţinând aceleiaşi armate au fost trimise să lupte una împotriva celeilalte, fiecare fiind convins că luptă cu „terorişti”), un proiectil tras de către unul din militarii aflaţi în ipostaza arătată a lovit la picior pe Coste Mihai, cauzându-i leziuni pentru care au fost necesare 14-16 zile de îngrijiri medicale”.

Numai că domnul Coste Mihai este acea „persoană” care „a urcat la volanul unui autobuz, oprit anterior de către manifestanţi şi l-a condus către autovehiculele militare, cu scopul vădit de a produce coliziune” şi a fost împuşcat în picior în momentul în care a sărit din autobuzul asupra căruia se trăgea dinspre dispozitivul militar. Nu vedem rostul amestecării incidentelor şi mai ales nu vedem de unde s-a creat starea de confuzie pe care o descrie Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „Confuzia creată putea avea un deznodământ tragic. În cele din urmă, militarii şi-au dat seama că M.L.I.-urile sunt venite în ajutor.” Contrar celor afirmate şi susţinute de către comandanţii militari am demonstrat că implicarea în represiune din 21 decembrie 1989 la Cluj a altor forţe decât cele cunoscute: Securitate, Miliţie, Armată şi Pompieri, nu poate fi probată. Chiar dacă activitatea detaşamentului D.I.A. din Huedin, aflat în directa subordonare a generalului Iulian Topliceanu nu a fost cercetată temeinic, până la noi probe ei nu pot fi acuzaţi de implicare în derularea evenimentelor din 21 decembrie 1989 de la Cluj. Deci, în Piaţa Mărăşti şi trăgând focuri de armă nu erau alte forţe decât cele cunoscute iar de aruncat pe burtă în urma rafalelor de armă automată (dar fără a deschide „focul” decât cu huiduieli) au fost numai cetăţenii protestatari…

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „În continuare au mai fost trase focuri de avertisment în plan vertical. După orele 21.00, cu un asemenea prilej (focuri de avertizare) unul dintre militarii în termen, din imprudenţă, probabil, neorientând suficient de mult arma spre în sus, a lovit cu un proiectil, în regiunea coxofemurală / dreapta, partea vătămată Kis Mihail, aflat în acel moment în balconul apartamentului său, situat la etajul 11 (unsprezece), într-unul din blocurile de locuinţe din faţa dispozitivului militar”.

Stând de vorbă cu unul dintre militarii din dispozitiv, cel care în vara anului 1990 a venit şi mi-a relatat faptul că Bolboş Marian l-a ucis intenţionat pe Rusu Ioan, fără ca acesta să fie înarmat sau cu intenţia de a ataca dispozitivul, mi-a relatat cum au decurs „imprudenţele” colegilor săi: „Trăgeau intenţionat în blocuri, le făcea plăcere şi-i distrau cum săreau scântei când gloanţele izbeau zidurile”. De aceea am făcut calculul de la începutul prezentului subcapitol, pentru ca, fiind coroborat cu declaraţia anterioară şi cu faptele constatate de către Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998 (rănirea unui cetăţean în propria casă, fără nici o legătură cu evenimentele), să atragem atenţia asupra faptului că în Piaţa Mărăşti s-a pus în pericol viaţa şi integritatea a cel puţin 5.500 de civili nevinovaţi dintre care mulţi îşi exprimau dezacordul prin huiduieli faţă de acţiunile incitatoare ale militarilor din dispozitiv care utilizau uzul de armă pentru propriul amuzament („îi distrau cum săreau scântei când gloanţele izbeau zidurile”). În aceste condiţii ostilitatea populaţiei ieşite în stradă sau care privea de pe balcoane, ori de la geamuri, a fost evidentă, iar  fptul că nu s-a întâmplat o tragedie se datorează mai mult întâmplării decât „raţiunii” şi „profesionalismului” militarilor. Nu putem decât să răsuflăm uşuraţi. Dar, conform Codului Penal, intenţia se pedepseşte la fel ca şi fapta. Or, a pune în pericol viaţa a mii de persoane nevinovate, prin ordinele date şi executate, credem că întruneşte toate elementele intenţiei de ucidere.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „Cercetările efectuate în cauză au determinat concluzia că în primul caz, rănirea părţii vătămate Coste Mihai s-a datorat stării de confuzie, creată de sosirea neaşteptată, în trombă (trăgând) a M.L.I.-urilor, iar în cazul rănirii părţii vătămate Kis Mihail, imprudenţei în folosirea armamentului. Întreaga responsabilitate aparţine însă celor care, ignorând starea de pericol, au dispus scoaterea trupelor în stradă cu armament şi muniţie de război. Aceasta mai ales, în condiţiile în care se cunoştea prea bine nivelul de instruire al militarilor în termen, atât din punct de vedere psiho-fizic, cât şi în mânuirea armamentului. În argumentarea ultimei idei este edificatoare declaraţia martorului lt. col. Iohan Victor – Florea – unul din comandanţii de pluton ai detaşamentului de intervenţie: «… pe acest fond au fost executate focuri de avertizare. Cu acel prilej am constatat încă o dată, dacă mai era cazul, cât de profundă este neinstruirea militarilor, întrucât pârghia pistolului mitralieră fiind fixată la „foc cu foc”, după primul foc, aceştia nu-şi dădeau seama că în camera cartuşului fusese introdus un alt cartuş, aşa încât mânuiau portînchizătoarele şi scoteau un alt cartuş, iar anteriorul era aruncat, nefolosit, la sol».

În cursul serii, până la ora 21.00, într-o perioadă de relativă acalmie când focurile de avertizare încetaseră, din pasajul cu coloane al blocului de pe strada Aurel Vlaicu, la sensul giratoriu, a ieşit Rusu Ioan, îndreptându-se spre dispozitivul militar, în zona în care acţionau mai mulţi soldaţi printre care şi fruntaşul Bolboş Marian.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „În mod demonstrativ, «şi-a oferit pieptul spre noi, invitându-ne să-l împuşcăm» – declară martorul sold. (r.) Hândoreanu Ovidiu – «Nu mai reţin ce cuvinte a folosit acel cetăţean. Cert este că a înaintat spre dispozitivul nostru (…) Din cordonul nostru, un militar din ciclul II, care era ardelean şi cred că se numea Balboş Marian, l-a avertizat pe acel cetăţean să nu se apropie (nu-mi amintesc cuvintele cu ajutorul cărora a produs avertizarea), dar acesta a continuat să înainteze. Soldatul Bolboş a executat apoi de mai multe ori foc pe direcţia acelui cetăţean care a căzut. Soldatul Bolboş Marian a fost singurul militar care a tras împotriva acelei persoane. Din câte îmi amintesc, lângă sold. Bolboş Marian se afla şi sold. Cârdei, dar acesta nu cred că a tras. În momentul în care am văzut că sold. Bolboş Marian a declanşat focul, victima se afla, faţă de trăgător, la o distanţă de aproximativ 2 m, respectiv a fost o distanţă mică. (…) Precizez că este exclus ca între victimă şi trăgător să fi existat o luptă corp la corp, întrucât tragerea deşi a fost de aproape, nu a fost aşa de aproape încât trăgătorul şi victima să intre în contact direct.».

Soldatul Cârdei Ioan: „… atitudinea ostilă militarilor a reînceput din nou prin huiduieli, înjurături şi alte expresii jignitoare la adresa noastră, iar un civil, cu toate somaţiile, s-a apropiat de dispozitivul în care mă aflam şi eu. Mai mulţi soldaţi l-au somat să se oprească dar a continuat să se apropie ameninţător de dispozitiv (Ameninţător! Un om singur, dezarmat, înfruntând atâţia soldaţi înarmaţi până în dinţi! – n.n.), astfel că ajungând la aproximativ patru metri, unul dintre militari l-a împuşcat în cap. Precizez că cetăţeanul în cauză, în momentul împuşcării, se afla la patru metri în faţa mea … În stânga mea se aflau soldaţii Bolboş şi Mugurel, iar în dreapta sold. Tărăbuţă şi sold. Popeanu. Imediat ce a fost împuşcată, victima a căzut pe spate. După împuşcarea victimei, populaţia din jur nu a mai înaintat ci s-a oprit pe loc. A venit la noi colonelul Timiş şi ne-a întrebat cine l-a împuşcat pe cetăţeanul respectiv şi frt. Bolboş i-a raportat că el l-a împuşcat, deoarece l-a atacat. Col. Timiş l-a întrebat apoi «tu singur l-ai împuşcat?». Sold. Bolboş i-a răspuns că «da»”. La faţa locului a venit colonelul inginer Timiş Gheorghe şi victima a fost trasă imediat între cele două camioane ale subunităţii unde, din ordinul aceluiaşi colonel inginer, a fost controlată şi legitimată, constatându-se că este vorba despre Rusu Ioan, muncitor la C.U.G. Cadavrul a fost transportat la morga Laboratorului Interjudeţean de Medicină Legală Cluj, unde, înainte de autopsie, ca şi în cazul celorlalte cadavre, a fost fotografiat.

Din raportul de necropsie nr. 7970/III/617/1990 al L.E.M.L. Cluj rezultă: „1. – Moartea lui Rusu Ioan este violentă. 2. – Ea se datoreşte unei plăgi împuşcate a capului; 3. – Asupra victimei au fost trase două gloanţe şi aplicate lovituri cu un corp tăietor – înţepător (baionetă). 4. – Direcţia de tragere a fost dinainte – înapoi şi dinapoi – înainte lateral stânga victimei; 5. – Plăgile cervicale s-au produs prin lovire activă cu baioneta în poziţia agresorului faţă de victimă: faţă în faţă. 6. – Distanţa de la care s-a tras a fost suficient de mare pentru ca factorii secundari ai împuşcării să nu acţioneze. 7. – Leziunile prin împuşcare şi tăiere au avut caracter vital”.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „Faţă de dinamica faptei, aşa cum a fost prezentată, rămâne cu totul inexplicabilă plaga deschisă existentă la gâtul victimei, descrisă în raportul medico-legal şi redată în fotografia judiciară (unde se observă cu claritate urmele zimţilor baionetei imprimate pe gâtul victimei – n.n.). Absolut nici un martor nu confirmă că între învinuit şi victimă sau între victimă şi altă persoană să fi existat vreo luptă premergătoare, concomitentă sau ulterioară împuşcării. Mai mult de atât, după împuşcare, nici unul dintre martorii care au privit victima nu confirmă existenţa plăgii ci o infirmă (de parcă o minciună în plus sau minus mai contează în noianul de minciuni care s-a spus, ulterior, în legătură cu acest caz! – n.n.). Martorul sold. (r.) Hândoreanu Ovidiu, la ordinul martorului col. ing. (r.) Timiş Gheorghe, a percheziţionat victima în scopul identificării (lucru care ar fi trebuit lăsat pe seama Procuraturii Militare; de altfel, inclusiv faptul că victima a fost mutată de la locul faptei, fără a se aştepta organul specializat, se constituie în elemente ale obstrucţionării anchetei – n.n.). «Victima era un bărbat în vârstă de 40 ani (poate depăşiţi), avea capul descoperit, era echipat cu o pereche de blugi, iar în sus o geacă de culoare gri. Sub geacă purta o cămaşă de culoare deschisă, fără cravată. Victima avusese şi fular dar acum nu mai era la gât ci, era undeva lângă el. Am constat că era plin de sânge pe cap, faţă şi piept (sub geacă). Leziuni în concret nu am văzut în acele circumstanţe care mă marcaseră … Menţionez că eu nu am văzut atunci la gâtul victimei plaga pe care o văd în fotografia judiciară existentă în vol. VIII la fila 13».”

Colonel inginer Timiş Gheorghe: „(…) O asemenea rană eu nu am văzut în momentul în care, la faţa locului, am studiat victima. S-ar putea să fi existat dar să nu o fi văzut eu, întrucât avea un pulovăr pe gât dar, în mod sigur, pulovărul în zona gâtului nu avea urme de sânge, întrucât mi-ar fi atras atenţia. Pulovărul era de culoare gri închis, dacă-mi amintesc cu precizie”.

Existenţa victimei ca urmare a împuşcării sale de către soldatul Bolboş Marian, care a fost identificat imediat ca autor al faptei, îl obliga pe colonelul inginer Timiş Gheorghe în situaţia de a raporta eşaloanelor superioare un eveniment deosebit de grav. Or, în contextul general al zilelor următoare, în care toată lumea trăia euforia „teroriştilor-securişti” şi în care, oricum, comandantul Armatei a IV-a dezinforma opinia publică în presa scrisă, la radio şi la televiziune cu privire la desfăşurarea evenimentelor din 21 decembrie 1989 şi la implicarea armatei în crearea morţilor şi răniţilor, nu era ca tocmai colonelul inginer Timiş să vină să spargă monotonia şi să declare că armata are pe conştiinţă cel puţin un mort. Nu credem că i-ar fi permis comandanţii săi o asemenea declaraţie, care le-ar fi atras, pe lângă oprobiul public, răspunderea penală pentru ordinele date. Deci, deşi se cunoşteau bine şi împrejurările în care s-a comis fapta şi autorul faptei, s-a fabricat un scenariu prin care fapta a fost pusă pe seama acţiunilor terorist-diversioniste (de fapt acesta a fost scenariul general adoptat de către întreaga armată).

În 8 ianuarie 1990, invitaţi în clubul U.M. 01369 Someşeni, mai mulţi militari în termen, foşti componenţi ai detaşamentului de intervenţie, având exemplul personal al colonelului inginer Timiş Gheorghe, au dat declaraţii prin care uciderea prin împuşcare a victimei Rusu Ioan a fost pusă pe seama unor trăgători necunoscuţi, existenţi fie prin blocuri, fie în rândul manifestanţilor. Pe măsură ce dispăreau „teroriştii” aceste declaraţii s-au transformat în agresiunea victimei faţă de dispozitivul militar. „Victima cu o cărămidă în mână, strigând că le taie gâtul militarilor ( cu cărămida?? – n.n.)  dacă mai trag în oameni, s-a desprins din mulţime ameninţător” şi multe alte asemenea aberaţii inventate de către staff-ul Armatei a IV-a Transilvania. Colonel inginer Timiş Gheorghe: „Deodată … am auzit câteva focuri de armă, diferite ca sonor de ale noastre şi am văzut chiar flacăra la gura ţevii la două balcoane, moment în care a căzut un cetăţean civil din grupul de oameni care erau pe str. A. Vlaicu, având în faţa lui 3 – 4 cetăţeni care ne atacau cu obiecte tari. Raportez cu toată răspunderea că acel cetăţean căzut în grupul de civili manifestanţi a fost lovit cu un obiect tare sau împuşcat în cap de către elemente înrăite din balcoanele blocului alăturat. Confirm această afirmaţie şi răspundere şi pe considerentul că, dacă trăgea cineva dintre militarii noştri, ar fi ucis sau rănit, în mod obligatoriu mulţi oameni, deoarece cel căzut se afla în mulţime”.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „Mai voalat şi alţi ofiţeri sau subofiţeri au contribuit la crearea scenariului (vol. VIII, fil. 250 – 251; 245; 254, 255)”.

Cea mai patetică „mărturie” rămâne, însă, cea fabricată chiar de către făptuitor, fruntaşul Bolboş Marian: „Mulţimea înrăită de anumiţi indivizi a început să arunce cu fel de fel de obiecte dure, de eram nevoiţi să ne ascundem şi mâinile sub cască. Ni s-a comandat să tragem 2 – 3 focuri de avertizare în aer, astfel s-au liniştit, însă pentru puţin timp, deoarece, de undeva din blocul din faţă s-au auzit câteva focuri de armă. Grupul care a fost strâns în jurul nostru s-a ascuns, iar în urma lor a rămas unul singur, zăcea întins pe pământ. Cine a tras? Ce facem? Am aşteptat dar, nu s-a mai auzit nimic. De ce au tras în el, în acel om, care, poate, avea şi el copii, care acum au rămas orfani (?). De ce au tras în el şi nu în noi, de ce această provocare, de ce această înjosire adusă Armatei populare (?). Între timp ce omul zăcea întins, acesta a fost controlat dacă mai trăieşte, s-a anunţat salvarea, când a venit medicul a constatat că e mort. Îmi pare rău”.

În toate declaraţiile date de către militari, în toate dispozitivele, există refrenul: „ne-au atacat cu obiecte contondente, au aruncat în noi cu tot felul de obiecte dure” etc. I-a învăţat cineva că există ceea ce se cheamă „scuza provocării”… Se impune, totuşi, precizarea că, cel puţin în Cluj-Napoca, nici un militar nu a suferit nici un fel de leziune, în nici unul dintre dispozitivele astfel „agresate”. Cu excepţia lui Carp Dando, care a fost împuşcat de propriii săi oameni (de bine instruiţi ce erau!), nici un militar nu a avut măcar un ceas de spitalizare.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: „În cursul cercetărilor, martorii au revenit asupra declaraţiilor, arătând fiecare ceea ce a văzut în mod concret, mai puţin martorul col. ing. (r.) Timiş Gheorghe. Legat de uciderea victimei Rusu Ioan, importantă este şi declaraţia martorului Covaci Constantin, aflat atunci în rândul manifestanţilor, din care rezultă că în cursul cercetărilor, majoritatea martorilor au revenit asupra acelor declaraţii, arătând, fiecare, ceea ce a văzut în mod concret. Martorul col. ing. (r.) Timiş Gheorghe, recunoscând că persoana a fost ucisă de către un subordonat, a negat că ar fi luat la cunoştinţă, atunci sau ulterior, despre numele acestuia. (…) Fiind audiat, învinuitul frt. (r.) Bolboş Marian nu recunoaşte comiterea faptei: «La un moment dat, în timpul unor astfel de focuri de avertizare, când eu aveam atenţia spre punctele descrise mai sus (spre manifestanţi n.n.), din dreapta mea am auzit pe sold. Cârdei Ioan atenţionându-mă că „Bolbo”!”, eu m-am întors spre acesta, moment în care la o distanţă de aproximativ 2,5 m atât de mine, cât şi de sold. Cârdei Ioan, am văzut un bărbat care avea în mână o cărămidă, iar mâna era ridicată şi care s-a prăbuşit, iar prăbuşirea a făcut-o prin întoarcere spre locul de unde probabil înaintase spre noi». «Nu pot afirma nimic în legătură cu persoana care a tras. Afirm numai că persoana se afla în faţa sold. Cârdei». «Menţionez că nu au fost purtate discuţii în unitate în legătură cu persoana care l-a ucis pe Rusu Ioan, dar în unitate, un salariat când mi-a reproşat „Măi, de ce l-ai împuşcat pe ăla!?” Eu am negat. Nu l-am întrebat de unde ştie» (…) (În săptămânalul „NU”, în cursul anului 90, au fost publicate ample reportaje despre evenimentele din 21 decembrie 1989. Unul dintre articole este şi cel privitor la Rusu Ioan, pe care l-am publicat în capitolul I al lucrării de faţă. Dacă săptămânalul „NU” ştia în 1990 că fruntaşul Bolboş l-a împuşcat pe Rusu Ioan, nu vedem cum angajaţii unităţii să nu fi cunoscut adevărul.

Bolboş Marian, întrebat în ce condiţii a dat declaraţia patetică din 1990, reprodusă anterior, declară: „În perioada de după evenimente în unitate cadrele militare au hotărât ca despre evenimentul petrecut în Piaţa Mărăşti privind uciderea persoanei să nu fie spus adevărul, cu scopul de a nu fi denigrată Armata. Din această cauză, la începutul lunii ianuarie 1990 am fost prelucraţi de către comanda unităţii 01369 Someşeni să creăm o stare de fapt neadevărată, din care să rezulte că prin blocuri au fost trăgători izolaţi care, prin diversiune, au împuşcat cetăţeanul respectiv, lucru care nu era adevărat. Eu am declarat aşa cum mi-a fost sugerat, deşi ştiam că altfel s-au petrecut lucrurile”.

Din economia probelor administrate în cauză rezultă cu certitudine că uciderea victimei Rusu Ioan a fost comisă cu intenţie de către învinuitul frt. (r.) Bolboş Marian pe fondul de stres în care se afla, dar care nu înlătură răspunderea penală.” (Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998). Nu văd atunci cum este înlăturată răspunderea penală a comandanţilor săi. Ei l-au trimis în dispozitiv pe fruntaşul Bolboş Ioan. Ei i-au împuiat capul cu „trădătorii, huliganii şi diversioniştii care vor să destabilizeze ţara” şi i-au spus că trebuie să acţioneze „cu convingerea că mai întâi îşi apără viaţa şi abia apoi ţara”.

ANEXE:

„AM BLOCAT CU CORPURILE STRADA FABRICII”: Coste Mihai, domiciliat în Cluj-Napoca, str. Dorobanţilor: „în jurul orei 17.00, m-am oprit în Piaţa Mărăşti şi m-am alăturat grupului de manifestanţi, strigând: «Jos comunismul», «Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara» şi am blocat cu corpurile strada Fabricii şi parţial bulevardul Lenin. Pe gazonul verde din faţa Alimentarei erau parcate două camioane ale armatei, înconjurate de soldaţi. Aceştia trăgeau rafale în aer, cu gloanţe adevărate, căci se vedea cum loveau linia de troleibuz. Unul din manifestanţi, domnul Rusu, s-a apropiat la aproape 1 metru de soldaţi, cerându-le să fraternizeze cu noi şi a fost întâmpinat de un glonte mortal. (…) În jurul orei 19.30 – 20.00, a venit un autobuz IRTA, articulat, din Feleacu şi şoferul a parcat autobuzul oblic pe bulevardul Lenin, barând parţial şoseaua. Călătorii au coborât şi s-au împrăştiat. Unul dintre manifestanţi, s-a urcat în autobuz, l-a pornit şi a avut intenţia de a-l pune perpendicular pe şosea însă, în acel moment, soldaţii din jurul camioanelor au deschis foc automat asupra autobuzului, ciuruindu-l şi spărgându-i geamurile. Omul din autobuz s-a retras la peretele blocului, printre rafalele de gloanţe. După aceasta a venit un TAB şi a împins din spate autobuzul. Eu atunci m-am deplasat pe lângă perete, prin faţa CEC şi a PTTR, având intenţia de a traversa şoseaua şi a anima grupul de pe partea cealaltă, care numai se uita la noi şi nu manifesta. Cum a trecut TAB-ul de colţul autobuzului, din turelă s-a deschis foc automat asupra mea, la nivelul pieptului şi al picioarelor. Astfel un glonte m-a rănit în piciorul stâng, iar altele au trecut prin geamul sediului PTTR din spatele meu.”

„DINSPRE SOMEŞENI AU VENIT DOUĂ SAU TREI AUTOCAMIOANE MILITARE ŞI CÂTEVA TANCURI”: Andraş Mikloş, conducător auto IJTL: „Am ajuns în faţa magazinului Sora în jurul orei 18.00 unde am fost oprit de către organele de circulaţie ale Miliţiei. Am observat că în intersecţia cu str. Gheorghe Doja se găseau mai multe tancuri şi un cordon de militari. Circulaţia prin intersecţie era oprită. În timp ce staţionam în acest loc, am observat că dinspre Someşeni au venit două sau trei autocamioane militare şi câteva tancuri cărora li s-a permis să treacă prin intersecţie. Precizez că în faţa mea se mai aflau încă 9 troleibuze. După aproximativ 45 de minute ni s-a permis să trecem prin intersecţie şi ne-am oprit în coloană începând din dreptul străzii Corvin şi până în dreptul magazinului Dorna. Staţionând în acest loc, am urmărit, timp de aproximativ 3 ore şi jumătate, ceea ce se întâmplă. Femeia gravidă care era în troleibuzul meu a plecat. În jurul orelor 19.30 – 20.00, am observat că cordonul de militari din partea restaurantului Melody a executat mai multe focuri de avertsiment în aer pentru a opri demonstranţii care se apropiau, venind dinspre magazinul Sora. Ulterior am observat că un tanc care se găsea la intrarea pe str. Doja, a executat, de asemenea, focuri de avertisment în aer, probabil pentru intimidarea demonstranţilor. În momentul în care am auzit împuşcăturile, eu m-am adăpostit în poarta de la intrarea în restaurantul Gambrinus. Fac precizarea că înainte de a mă adăposti, în timp ce mă aflam la volan, asupra troleibuzului meu s-a executat foc, un cartuş trecând prin geam şi oprindu-se în bordul autovehiculului. Acest foc a fost executat din colţul pieţei Libertăţii cu strada 30 Decembrie. La aproximativ 15 – 20 de metri, în faţa autobuzului meu, înspre parcare, se găseau un cordon format din 4 – 5 miliţieni cu caschete albe pe cap care nu aveau însă arme. Am observat cum demonstranţii care veneau dinspre strada 30 Decembrie se apropiau de cordonul de miliţieni, scandând şi strigând diferite lozinci, între care în majoritate se refereau la lipsuri în alimentaţie. Precizez că militarii care se găseau între restaurantul Melody şi biserică erau îmbrăcaţi în uniforme de culoare verde, cu căşti metalice pe cap şi având asupra lor armament. În celălalt colţ al pieţii, în faţa fostului consiliu popular municipal, se găsea un grup mare de militari îmbrăcaţi în uniformă de culoare albastră şi purtând pe cap căşti albe. Nu am observat dacă aveau sau nu armament. În jurul orei 21.30 am făcut apel, prin staţia pe care o aveam în troleibuz, la centrală, pentru a întreba ce trebuie să facem. Mi s-a răspuns să ne retragem, fără troleibuze, la garaj. Am plecat toţi cei zece şoferi la garaj şi am aşteptat aici până în jurul orei 23.00. Am primit apoi dispoziţie să ne reîntoarcem la troleibuze pentru a le duce la capăt de linie în Mănăştur. Fac precizarea că în timp ce ne găseam la garaj am observat o coloană de demonstranţi venind dinspre cartierul Mărăşti şi îndreptându-se spre centrul oraşului. În jurul orei 23.00 ne-am urcat toţi cei 10 şoferi într-un autovehicul al unităţii şi ne-am îndreptat spre piaţa Libertăţii. Trecând prin dreptul spitalului Stanca am observat că o coloană de demonstranţi a fost oprită de către un cordon de militari îmbrăcaţi în uniformă de culoare verde care se găseau în acel loc. Nouă ni s-a permis să trecem. Am ajuns în piaţa Libertăţii, ne-am urcat la volanul troleibuzelor şi ne-am deplasat, excortaţi de către o maşină a miliţiei. ajungând pe strada Moţilor, lângă Fabrica de Bere, troleibuzele au fost oprite de către o coloană de demonstranţi care veneau dinspre Mănăştur. Eu am oprit troleibuzul în dreptul magazinului Azuga şi am observat că pe strada Mărginaşe se găseau un cordon de militari, îmbrăcaţi în uniformă de culoare verde, care trăgeau focuri de avertisment în aer. Era în jurul orei 23.30. De frică să nu se tragă asupra mea m-am ascuns în vagonul din spate al troleibuzului, la burduf. Am rămas acolo timp de aproximativ o jumătate de oră. În acest timp demonstranţii mi-au spart geamurile din partea dreaptă a troleibuzului, iar unul dintre aceştia (…) a pătruns în troleibuz, a verificat dacă este cineva înăuntru şi apoi a coborât fără să mă observe. După aproximativ o jumătate de oră am ieşit din troleibuz. În jurul acestuia era plin de demonstranţi. Am fost înconjurat de patru cetăţeni care m-au întrebat cine sunt şi ce caut acolo. Le-am răspuns că sunt şoferul troleibuzului şi ei m-au ajutat să deschid uşa din faţă şi să-mi iau cheile şi foaia de parcurs. Precizez că şi ulterior s-au tras focuri de avertisment în aer. În afară de militarii dispuşi pe strada Mărginaşe, nu am observat alţi militari în zonă. În jurul orei 0.30 am plecat pe jos spre casă, spre cartierul Mănăştur. În acest timp demonstranţii se împrăştiau. Am ajuns acasă şi, în jurul orei 3.30, am venit din nou pe strada Moţilor pentru a vedea ce se întâmplă cu maşinile lăsate acolo. Am constatat că troleibuzele nu mai erau acolo şi m-am întors în cartierul Mănăştur. Ducându-mă la capătul liniei am constatat că troleibuzele erau parcate acolo. Nu am constatat alte lipsuri sau stricăciuni în afara celor menţionate anterior.”

În timpul în care Armata era ocupată cu tragerile „în ţinte vii”, lucrătorii Ministerului de Interne, aflaţi sub comanda generalului maior Şerbănoiu Ioan, aveau alte preocupări.

Şerbănoiu Ioan, alături de colonelul Ioniţă Nicolae – şef al securităţii judeţului – şi colonelul Rusu Stoian – şeful miliţiei judeţene – s-au conformat (după cum am mai arătat), Ordinului 02600/1988, astfel încât au ordonat, din eşalon în eşalon, măsurile specifice de prindere, identificare şi reţinere a persoanelor suspectate de acţiuni contra „ordinii”, cu scopul vădit de a intimida sau descuraja populaţia, prin exemple, de la orice tentativă ce ar fi adus atingere „societăţii socialiste”. Aceste acţiuni au demarat în după amiaza zilei de 21 decembrie 1989, când patrulele miliţiei au început să reţină (fără mandat) persoane din grupuri răzleţe, aflate pe străzi, conducându-le apoi la sediul miliţiei, spre a fi cercetate.

Din înregistrările puse la dispoziţia presei de către domnul Preda: „– Dacă n-aţi plecat din Gheorgheni, mai trebuie mers şi după Szabo … şi Liana Berindean – … da, am notat, acum daţi-mi datele. – Vă dau şi număr de fişă şi adresele. – Băişoara 9, ap. 77, et. 8, la Szabo. (…) – 772 pe cartela 770! – Da. – Să-i primiţi pe cei trei capturaţi din grupuri, îi trimitem la unitate, cu autobuzul dacă aprobaţi. – … – Deci, vă rog să-mi aprobaţi să trimit autobuzul cu cei trei (pe) care i-am depistat din grup, i-am capturat. – Vedeţi că vine … cei trei din grup. – …unul de pe Petru Groza, unul de pe Universităţii şi unul de pe colţ cu librăria cealaltă. – … să nu fugă lumea după ei. (…) – Precis cu duba sunt în Piaţa Mihai Viteazul … să te deplasezi înspre Piaţa Libertăţii, dar pe partea de la Melody, pe interzis … acolo nu-i lume. – Am înţeles! (…) – Mă duc pe Doja sau prin piaţă pe la Sora? – Păi haideţi pe Doja, cred că-i linişte, că nu ştiu situaţia de acolo … nu se vede mulţime. (…) – Raportează acolo că autobuzul este … blochează 30 Decembrie acolo colţ cu Piaţa Libertăţii … Am încercat să ne apropiem, dar nu-i de apropiat, că ne-au luat cu pietre, cu sticle şi … – Am înţeles. – Trebuie forţă! Noi suntem 5 inşi. Ar trebui pătruns înăuntru în Piaţa Libertăţii şi de acolo lărgit barajul armatei. Raportează treaba aceasta la tovarăşul comandant. (…) – Pe Feleac creşte numărul mare de maşini care aşteaptă să vină înăuntru şi se poate realiza o nouă busculadă care să coboare jos. – … toţi care au domiciliu … să vină … cei care … din municipiul Cluj … aţi recepţionat? (…)” „(…) – … fiţi atenţi să nu pătrundă în piaţă cei de acolo, dar nu realizaţi dispozitiv de apărare, ca să-i provocaţi. Să fiţi atenţi! – Am încercat prin 30 Decembrie şi nu se poate face nimic, ne-au luat cu pietre şi cu sticle şi sprijinim aici dispozitivul în piaţă. Raportez că ar trebui date dispoziţii pentru a intra cu apă şi să-i băgăm acolo pe 30 Decembrie, că-s aici pe Libertăţii, între … chiar colţ şi încoace spre Ursus. (…) – Vedeţi că cei de pe 30 Decembrie să-i somaţi să plece acasă, să-şi vadă de treabă, că au stat destul şi dacă nu înţeleg, atunci cu pompierii! – Am înţeles! (…) – 770, raportez situaţia la Teatru! … sunt între şase, şapte sute, o mie. Vin cei de pe 30 Decembrie … pe Petru Groza. (…) – 771, ordonaţi! – Să nu daţi cu jetul! Faceţi apeluri repetate la ei ca să meargă acasă să se liniştească. Să meargă acasă. Fără să folosiţi jetul de apă. – Am înţeles! Am înţeles!” „(…) – Vroiam să raportăm că aici îs foarte … agitată 30 Decembrie şi tot vin din Mănăştur, se aglomerează, s-a tras un nou foc de avertisment … – Mulţi din Mănăştur? – Da, vin dinspre Mănăştur, aici la 30 decembrie, colţ cu Libertăţii. (…) – Şi nu intră în piaţă. Cam câţi sunt? – În jur de 1000, 1500. (…) – … şi dacă sunt violenţi, foc de avertisment, deocamdată! – Am înţeles! (…) – Aţi întrebat de situaţia din Mărăşti. – Da. – Grupuri de persoane aruncă cu beţe şi cu pietre în oamenii de ordine. – Cam câţi sunt? – Opt sute sau nouă sute. – Este armată? – … Este, s-a tras, foc de avertisment şi s-au liniştit. – Dacă se apropie prea mult şi sunt prin apropiere, foc de avertisment! (…) – 701, acum cinci minute a spus să nu se folosească focurile de avertisment. – Dacă sunt violenţi şi atacă organele de ordine, foc de avertisment, să nu se apropie! – Am reţinut. (…) – În Piaţa Libertăţii s-a degajat tot. Nu mai e nimic. Aşa că faceţi-vă loc şi treceţi, cred că peste … pe la Tribunal, chiar pe la Partid puteţi trece, mergeţi mai departe şi acolo intraţi contra sens, nu intraţi pe partea dreaptă, intraţi pe stânga, pe breteaua din stânga şi sub pod şi acolo acţionaţi cum vi se spune. – Am înţeles! – Care mai e situaţia acolo? – În grupul care a venit dinspre Teatru şi dinspre Piaţa Libertăţii au fost dirijate spre Coşbuc şi acum sunt, au trecut de Hotel Sportul.” „(…) – În faţă la Sora, în faţă la Sora, au fost doar a prins câţiva şi restul au fugit toţi …”

Maior Lefter Cornel: „În jurul orelor 18.30 – 19.00 am observat când pe strada Universităţii au intrat în piaţă cele două autotunuri de la pompieri care s-au deplasat până la capătul străzii Dr. Petru Groza şi au acţionat cu apă asupra demonstranţilor. Concomitent cu acţiunea de stropire a demonstranţilor am observat că o parte dintre ei (5 – 6) au fost luaţi din mulţime de către cei din trupele USLA şi conduşi spre strada Universităţii”.

Conform ordinului primit la plecarea din unitate, dispozitivele militare au reţinut şi ele persoanele care li s-au părut suspecte şi le-au predat patrulelor de miliţie. „Scutierii” şi-au făcut şi ei datoria. În acest fel, până seara târziu, au fost aduse la sediul miliţiei judeţene, pentru a fi cercetate, un număr de 37 de persoane, dintre care patru au fost reţinute de către lucrătorii de securitate (maiorul Herţa a reţinut patru persoane sub podul de pe Calea Turzii, pentru vina de a se fi aflat în zona casei doamnei Doina Cornea. Le-a dus la sediu unde „le-a cercetat” până spre zorii zilei de 22 decembrie 1989. Motiv pentru care maiorul Herţa a fost arestat de către Procuratura Militară Cluj sub acuzaţia de reţinere nelegală şi cercetare abuzivă, judecat şi condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate. A efectuat o pedeapsă de numai câteva luni, fiind graţiat şi reangajat în structurile noului S.R.I. La doi ani de la graţiere, în ajunul Crăciunului, beat mort la volan, omoară un cetăţean pe o trecere de pietoni. Se încearcă muşamalizarea dar, ziariştii, pe fază, îi publică alcoolemia. Drept pentru care maiorul Herţa a fost judecat din nou şi condamnat. Moare,” de inimă rea”, la puţin timp de la pronunţarea noii sentinţe). La miliţia municipală sunt reţinuţi şi aduşi, prin aceleaşi surse descrise mai sus, 36 de persoane. În toate cazurile, persoanelor reţinute li s-a cerut să dea declaraţii în legătură cu prezenţa lor la acţiunile de protest, definite de către miliţieni şi securişti „tulburarea ordinii publice”. Persoanele reţinute astfel au fost puse în libertate, o parte în cursul nopţii de 21/22 decembrie 1989, restul fiind eliberaţi, în totalitate, în 22 decembrie 1989, în jurul orei 13.30. Revoluţia învinsese! Precizăm că reţinerile „din teren” au fost făcute cu mijloace violente. „Organele” şi-au încercat bastoanele pe spinarea persoanelor reţinute, scriindu-le acolo mandatul de reţinere… Pentru nici una dintre persoanele reţinute nu s-a emis ordonanţă de reţinere sau arestare preventivă; rezultă, deci, că măsurile luate cu încălcarea dispoziţiilor legale, atunci în vigoare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de „arestare nelegală şi cercetare abuzivă”, prevăzută şi pedepsită de articolul 266 aliniatul 1 din Codul Penal, precum şi ale infracţiunii de „purtare abuzivă”, prevăzută şi pedepsită de articolul 250 aliniatele 1 şi 2 din Codul Penal, referitoare la „Măsurile violente de reţinere în stradă”. În final, date fiind circumstanţele (au rămas miliţienii şi securiştii fără stăpân!), pentru nici una dintre persoanele reţinute nu s-au continuat cercetările pentru „tulburarea ordinii publice”.

Prin grija celor care au preluat puterea, care ştiau ei bine de ce, precum şi a personalităţilor venite cu bună credinţă în C.F.S.N. (cum se numea în 4 ianuarie 1990), toate infracţiunile descrise mai sus (şi care i-au indignat atâta pe cetăţeni), nu mai pot fi cercetate din punctul de vedere al răspunderii penale. Astfel în 4 ianuarie 1990, C.F.S.N. a emis Decretul-lege nr 3 prin care, potrivit articolului 2: „Se amnistiază infracţiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate de 3 ani sau amenda”. „Din acest motiv, în privinţa persoanelor vinovate, va fi dispusă neînceperea urmăririi penale, avându-se totodată în vedere că şi răspunderea penală este prescrisă (art. 122 alin. 1 lit. d C.P.)” (Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998). Deci, s-au amnistiat  exact faptele descrise mai sus. Toţi acei miliţieni şi securişti care au arestat, bătut şi umilit au scăpat nepedepsiţi şi nici nu există şansa de a fi pedepsiţi vreodată. Culmea ironiei este că, aruncându-le momeala articolului 1: „Se amnistiază infracţiunile politice prevăzute în Codul Penal şi în legile speciale săvârşite după data de 30 decembrie 1947. Prin infracţiuni politice, în sensul prezentului decret-lege, se înţeleg faptele care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii şi cultului personalităţii, împotriva terorii şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; b) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, obţinerea de drepturi civile şi politice, economice, sociale şi culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii; c) obţinerea oricăror altor revendicări democratice. Dispoziţiile aliniatului 1 se aplică în mod corespunzător contravenţiilor comise în scopurile arătate în acest articol.”, s-a ajuns la situaţia în care victimele, fără ştirea lor, şi-au iertat torţionarii. Aşa au ajuns foştii miliţieni şi securişti, ca, în loc să suporte rigorile legii pentru faptele comise, să devină „luptători cu merite deosebite în Revoluţia din 21 decembrie 1989″…

H.-R. PATAPIEVICI (în volumul O enigmă care împlineşte şapte ani – Timişoara, 1989 – 199″, editat de Fundaţia Academia Civică, 1997): „Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. El este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt al Evangheliei, în România dinaintea căderii lui Ceauşescu şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vă vorbesc aici şi nici despre eroismul pur al celor care s-au ridicat pentru prima oară, ignorând tehnica insurgenţei şi suportând din plin surpriza produsă de o represiune atroce – mă gândesc aici la oamenii Timişoarei –, ci aş dori să vă vorbesc despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (I.G.M.), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii. La început am fost doar doi, deţinuţi şi interogaţi într-o clădire aflată în apropierea Ministerului de Interne, care, după ’89, va deveni o reşedinţă secretă a S.R.I. şi care va fi incendiată pe dinăuntru în 13 Iunie 1990. Aici am putut asista la un fragment din maşinăria organizării infiltrării cu securişti a demonstranţilor. Oameni în civil intrau şi ieşeau continuu, ordonat şi disciplinat, luând instrucţiuni de la oameni tot în civil, dar care se vedea din atitudinea lor arogant-dominatoare, erau şefi şi conduceau represiunea. Pe unul din securiştii care ieşeau şi intrau, cu un aer agitat dar stăpân pe sine, îl voi reîntâlni mai apoi în Piaţa Universităţii, printre maratoniştii pieţei, şi mai apoi în redacţia unui ziar de opoziţie. Nu ştiu unde se mai află acum, dar sunt sigur că e undeva bine. Apoi am fost transportaţi, individual, într-o încăpere din Inspectoratul General al Miliţiei, unde eram 6. Cu timpul, am devenit 25. La început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită doar de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă iar în încăpere au fost postaţi 3 miliţieni cu armele îndreptate spre noi. De pe culoar răzbăteau, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite. Pe rând, am fost duşi într-o încăpere separată, unde am fost anchetaţi superficial. Eu am nimerit peste un anchetator civil, foarte timorat şi vizibil stânjenit, care parcă îmi cerea continuu scuze. Mi-a spus, cu un aer trist şi resemnat, că va fi greu. Nu părea să facă din structura represiunii. Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte au fost aliniaţi. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mâinile lor mi-au căutat între picioare, ci dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei cu care se desfăşura represiunea de afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlnim de obicei pe stradă. Erau «trupuri», şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Terfeliţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi, foşneau ca o respiraţie în agonie. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul; cel care i le dădea era un puşti cu ochii injectaţi dar cu trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid. Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când miliţienii, care se întărâtau între ei râzând, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu aveau încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nu am văzut pe nimeni beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor drepţi! stai drept, boule, nu auzi?” – şi urma lovitura, şi apoi altele şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau din loc în loc desenele neregulate ale sângelui împrăştiat. Pe măsură ce ne apropiam de ieşire, podeaua se îndesa de trupurile aruncare de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine. Înjurau continuu, – monoton şi cu ură. Îşi reţineau printre vorbe îndârjirea, pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe Tovarăşul Secretar General. Când ne înjura, se simţeau majusculele. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune după plac de trupul semenului erau deopotrivă vizibile pe feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Miliţienii mai bătrâni, care asistau de pe margine, rânjeau, trăgând cu sete din ţigări. Nu exista nici un trup de deţinut, pe culoare, din care să nu curgă sânge. Deşi fuseseră bătuţi îngrozitor, nu toţi gemeau. Răniţii prin împuşcare implorau în şoaptă ajutor medical. Miliţienii care ne trăgeau după ei urlau la noi să nu întoarcem capul. Era însă imposibil să nu priveşti: dacă am fi fost orbi, pielea noastră îngrozită s-ar fi transformat în privire. (…) Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sângele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese târâtă. Hainele, mototolite, erau mânjite de sângele scorojit; pata lui era fadă, mirosul lui – inconfundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sângele continua să curgă, nestăvilit, coagilându-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gât. Un tânăr fusese bătut atât de tare încât, în ciuda feţei, care nu zâmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricoşându-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fusese bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap, de către doi miliţieni (un plutonier şi un sergent major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir efectele îngrozitoare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul şi suferinţa. Rămâne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sânge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.”

Toate aceste mărturii demonstrează, o dată în plus, carenţele urmăririi penale care, pur şi simplu, nu a luat în considerare şi, deci, nu a soluţionat sub nici o formă (bună, rea), fapte de vătămări corporale, represiuni ale forţelor Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne Cluj, altele decât cele prin foc de armă, cum ar fi: reţinerea mai multor persoane (cel puţin în Piaţa Libertăţii), folosirea, nejustificată, împotriva manifestanţilor masaţi pe Bulevardul Eroilor (fost Dr. Petru Groza), a autospecialelor dotate cu tunuri cu apă, refuzul de a permite, o bună bucată de timp, accesul maşinilor „Salvării” pentru a ridica, cel puţin, persoanele rănite, cărora, în acest fel, le-a fost interzis ajutorul medical un timp suficient ca unora să le fie fatal. Susţin, deci, încă o dată, că urmărirea penală în cauză a fost incompletă atât cu privire la faptele cauzatoare de pierderi de vieţi omeneşti şi vătămarea integrităţii corporale a mai multor persoane, dar şi cu privire la legătura – complicitatea – între faptele de represiune a forţelor Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne Cluj şi acţiunea prin forţa armelor a unităţilor şi subunităţilor aparţinând Ministerului Apărării Naţionale. În acest sens, readucem în memoria cititorilor faptul că primii care au solicitat ieşirea militarilor MApN în stradă au fost comandanţii Inspectoratului Judeţean al MI Cluj care, neputincioşi în a opri coloanele de demonstranţi, au solicitat, prin secretarul comitetului judeţean al PCR, Ioachim Moga, scoaterea militarilor şi a tehnicii de luptă în punctele anterior stabilite în Cluj, cu scopul de a opri afluirea demonstranţilor spre zonele centrale ale oraşului. În aceste condiţii, pare justificată (dar nu e!) atitudinea unor foşti inculpaţi puşi – susţinem noi – nejustificat în libertate, de a se simţi prejudiciaţi în onoarea şi drepturile lor, până întratât încât să socotească arestarea lor şi chiar condamnarea lor (în unele cazuri), drept o vătămare ce constituie temeiul unor acţiuni în justiţie (vezi cazul fostului inspector-şef al IJMI Cluj, general Ion Şerbănoiu şi al fostului mr. Gheorghe Lupeş, fost şef al Securităţii judeţene Alba). Să fie aceasta o atenţionare a „blândelor” organe ale justiţiei militare cu privire la temeinicia unui proverb care susţine că „pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”?

„CINE-A TRAS ÎN NOI PÂNĂ-N 22?”

Gen. mr. Ioan Şerbănoiu: „în administrarea datelor şi a probelor care să elucideze împrejurările în care s-a tras în oameni, cine a făcut-o şi din ordinul cui, să se folosească şi filmul tras pe casetă video de către angajatul nostru Frandoş şi fotografiile făcute (27 bucăţi) de către domnul Rotar (Rota – n.n.), asistent la Politehnică. Personal, împreună cu şeful poliţiei şi domnul Dorel Vişan am văzut aceste fotografii (înainte de data de 9 ianuarie 1990, data acestei declaraţii – n.n.) care nu lasă nici un dubiu asupra celor care au deschis focul în Piaţa Libertăţii şi se fac răspunzători de uciderea unor oameni nevinovaţi. Domnul Rotar ne-a spus, de faţă fiind şi soţia sa, că originalul filmului l-a expediat în străinătate şi că acasă sau în alte locuri ar păstra copii ale peliculei care, la nevoie, le puteţi folosi. Schiţele cu dispozitivele unde au fost amplasate plutoanele de intervenţie sunt cunoscute foarte bine de către: colonel Mihalache şi colonel Ioniţă de la Brigada Trupelor de securitate Cluj; lt. col. Pintea şi lt. col. Mărincaş, locţiitori ai şefului poliţiei judeţene Cluj, de maior Blaga Grigore şeful poliţiei municipale Cluj, maior Ardelean Virgil, locţiitor al şefului poliţiei municipale, care au fost prezenţi în teren, împreună cu efectivele din subordine. Aceştia au raportat atât verbal cât şi în scris cum s-au petrecut lucrurile. Oricum, modul în care s-au început unele verificări la armamentul şi muniţia inspectoratului şi afirmaţiile făcute în presă, înainte ca acestea să se încheie, mă fac să cred – fără să jignesc pe nimeni – că se merge voit spre o regizare.”

Plutonierul Radu Frandoş-Băiaş: „Declar că în data de 19.03.1990 am vizionat un număr de fotografii executate în Piaţa Libertăţii la data de 21.12.1989 pentru a recunoaşte persoana care în cadrele după împuşcare se află aproximativ în centrul intersecţiei în picioare cu spatele spre obiectiv, îmbrăcat cu căciulă, scurtă culoare închisă, pantaloni mai închişi, care mai apare şi pe o poză în profil pe marginea unui trotuar, cu mâinile desfăcute lateral. Într-un număr de fotografii vizionate acea persoană îşi modificase puţin poziţia. Declar că având funcţia de fotograf al fostei securităţi îi cunosc pe toţi foştii colegi atât din faţă, profil şi spate. Menţionez că persoana din foografie nu este nici un fost coleg. Am vizionat şi alte poze cu persoane din locul respectiv dar nu recunosc nici o persoană din cele de pe trotuar de la locul faptei.”

Cpt. Vaidasigan Pamfil, fost ofiţer în cadrul serviciului de cadre al Milţiei judeţene Cluj (în prezent şeful serviciului cadre al Poliţiei judeţene Cluj): „La data de 19.03.1990 fiind chemat la Procuratura militară a judeţului Cluj, mi s-au dat spre examinare mai multe poze efectuate în data de 21.12.1989, executate în Piaţa Libertăţii Cluj pentru a recunoaşte persoanele care în cadrele prezentate se află în centrul intersecţiei, în picioare cu spatele spre obiectiv, îmbrăcat cu căciulă, scurtă de culoare închisă, pantaloni mai puţin închişi şi care mai apare şi pe o poză în profil pe marginea unui trotuar, stând cu mâinile desfăcute lateral de corp. Din examinările efectuate de către mine este aceeaşi şi una persoană, dar întrucât lucrez de mai multă vreme la Serviciul de cadre am posibilitatea de a recunoaşte din orice profil dacă a fost sau nu un ofiţer sau subofiţer din cadrul fostului aparat de securitate. Declar pe proprie răspundere că această persoană civilă nu face parte din cadrele forţei securităţii. De asemenea mi s-au pus la dispoziţie şi alte fotografii spre recunoaştere a altor persoane dar nu am reuşit să recunosc nici un coleg sau o altă persoană civilă care se aflau pe trotuare.”

Cpt. Marcel Rebrişoreanu: „Până în data de 24.01.1990 am lucrat în cadrul securităţii judeţene Cluj în cadrul Biroului 0620 (de luptă antiteroristă) unde am avut gradul de căpitan şi am răspuns de cunoaşterea şi contracararea activităţii ostile desfăşurate de studenţii străini membri ai unor organizaţii religioase, în special «Fraţii Musulmani». În ziua de 21.XII.1989 am desfăşurat următoarele activităţi: Înainte de masă, ora 11,00 – 12,00, am primit ordin de la şeful de birou cpt. Medan Ion să verific existenţa la cursuri a doctorandului iordanian Ali Matar, şeful organizaţiei «Fraţii Musulmani». Se afla la Clinica de Chirurgie I. De la Clinică am trecut pe la Liceul Sanitar unde soţia intrase de serviciu şi unde am rămas circa 1 oră. De la liceu am plecat la unitate, lângă magazinul Auto-Moto întâlnindu-mă cu Pogăcianu Dănuţ, cunoştinţă, muncitor la Carbochim, cu care am discutat câteva minute, după care m-am întors la unitate. În timpul incidentelor din oraş am stat în inspectorat, respectiv în birou şi pe coridorul etajului II, împreună cu colegul de birou Deji Pavel şi alţi colegi, telefonând frecvent soţiei pentru a o linişti. În jurul orei 18,00, profitând de faptul că Deji Pavel ceruse aprobare de la mr. Petcu pentru a merge la o întâlnire, am cerut şi eu acelaşi lucru pentru a o duce pe soţie acasă. Am mers împreună cu Dji Pavel până la magazinul SORA, unde acesta a coborât, iar eu am luat-o pe soţie în autoturism. Pe strada unde locuiesc am fost văzut de un vecin, Boieru Ioan. La unitate m-am întors în 20 de minute. Seara târziu am fost treziţi de doi colegi de birou, Dobocan Teofil şi Opriş Vasile, care făceau parte din grupa de intervenţie. Întrebându-i ce au făcut au spus că au stat cu toţii în faţa cofetăriei MOCA, unde au îngheţat de frig, fiind îmbrăcaţi subţire. Menţionez că nu am primit nici un fel de ordin privind modul de acţiune faţă de demonstranţi, mr. Petcu spunându-ne, atunci când am ieşit în oraş, să avem grijă doar pe unde mergem pentru a nu avea necazuri, sens în care, să ocolim grupurile de oameni. Referitor la activitatea profesională, raportez că nu am obţinut informaţii din care să rezulte că în rândul studenţilor străini ar fi elemente teroriste pregătite să acţioneze pe teritoriul României.”

Unde sunt trupele străine invocate de generalul Iulian Topliceanu şi împotriva cărora trebuia să se acţioneze somând: „Stai! Stai că trag! Trage în sus. Nu se supune? Trage la picioare!”? De când se acţionează în aşa fel pe un câmp de bătălie? Unde sunt cele 400 de autoturisme străine amintite de generalul Şerbănoiu? Unde este „teroristul ungur care a tras din mulţime în cpt. Dicu”, inventat de actualul general Pantelimon Pralea pentru a justifica faptul că, fără nici un temei, armata, aflată în mod ilegal pe străzile municipiului Cluj-Napoca, a ucis cetăţeni români nevinovaţi? Unde este „securistul” cu care s-a „bătut” Călin Nemeş în Piaţa Libertăţii în 21 decembrie 1989, „securist” pentru care, luni de zile, până nu s-a aflat că este vorba de un „apevist”, a fost adulat şi ridicat în slăvi de un oraş întreg, de o ţară întreagă, pentru curajul de care a dat dovadă? Unde sunt „securiştii”, specialişti în a ucide cu arme de mare precizie (deci, cu mare precizie), dar care în 21 decembrie 1989 în municipiul Cluj-Napoca au ucis, în majoritatea cazurilor, din ricoşeu (deci specific unor trageri la întâmplare în spaţii închise cum sunt cele din spaţiu urban)? Unde sunt tragerile lor de pe acoperişurile caselor, din turlele bisericilor care, în loc să producă răni de sus în jos au produs, în marea lor majoritate, răni de jos în sus şi, cel mult, pe orizontală? Unde sunt trăgătorii de pe Fabrica de bere care au tras în demonstranţi? Mulţi au luat declaraţia de bună dar nimeni n-a judecat situaţia de maniera în care aceşti trăgători dacă împuşcau înspre demonstranţi, implicit înspre dispozitivul militar, ar fi rănit măcar un soldat din acest dispozitiv. În plus, la zecile de mii de cartuşe trase înspre Fabrica de bere, nimeni nu se întreabă cum de au supravieţuit aceşti trăgători? Revin şi afirm: morţii şi răniţii din Cluj-Napoca prezintă răni specifice focului tras în mediu relativ închis, cu multe obstacole în calea gloanţelor, specific mediului urban. S-a tras foc în sus şi s-a încercat, conform ordinului, să se tragă foc la picioare. Focul tras înspre picioare explică de ce majoritatea morţilor sunt loviţi de jos în sus (vedeţi planşele cu explicaţia balistică) şi de ce răniţii prezintă, în marea lor majoritate, răni în partea inferioară a corpului. Gloanţele trase „în sus”, în unghiuri de la 0 şi până la 600, ricoşate din pereţii clădirilor, din diverse alte obstacole, au ucis şi rănit şi persoane care nu aveau nici o legătură cu evenimentele în curs de desfăşurare. Ricoşeuri au produs şi gloanţele trase în jos spre picioarele manifestanţilor, ucigând şi rănind persoane la întâmplare în şi din afara grupurilor vizate. Tocmai de aceea era interzisă, prin lege, executarea focului în cazurile în care s-ar fi putut pune în pericol viaţa altor persoane decât cele determinate, situaţii specifice, printre altele, aglomerărilor urbane. Situaţiile descrise, ulterior consumării faptelor, de către responsabilii militari ai represiunii, conform cărora ar fi existat infiltrate persoane străine în dispozitivele care împiedicau accesul populaţiei civile către centrul oraşului, şi că acestea ar fi cele care au tras în manifestanţi, noi le considerăm nefondate. Este imposibil ca într-un dispozitiv militar, alcătuit din relativ puţini militari (aşa cum a fost cazul în Cluj-Napoca unde dispozitivele erau alcătuite din grupe de câte 8 – 16 militari în termen şi ofţerii lor), toate aparţinând aceleiaşi unităţi şi care se cunosc între ei, să apară, în mod nejustificat, persoane înarmate necunoscute. Dacă ele ar fi existat cu adevărat, cel puţin comandantul dispozitivului ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de acestea. În caz contrar, nu vedem motivul pentru care, militarii înarmaţi şi aduşi în orş, chipurile pentru a se război cu teroriştii şi iredentiştii unguri (care, sperăm, au avut bunul simţ să fie înarmaţi şi cu altceva decât cu sudălmi, bile şi alte obiecte tari, din moment ce doreau să „zmulgă” Ardealul din trupul patriei) nu au tras asupra acestora. Şi, dacă acceptăm apărarea învinuiţilor, că armata nu avea sarcină să tragă în manifestanţi, atunci, elementara logică ar fi impus ca, prin orice mijloace, să-i oprească pe cei care, infiltraţi între ei, ar fi tras asupra populaţiei. În ziua de 21 decembrie 1989, fără nici un dubiu, armata a tras în cetăţenii acestui oraş producând, în mod inutil, victime nevinovate. Miliţia, securitatea, pompierii, prin acţiunile întreprinse, sunt complici la aceste crime şi vătămări. În spatele tuturor, beneficiarul acestor atrocităţi, rânjesc secera şi cioanul Partidului Comunist Român!

După eşecul mitingului radio-televizat, în jurul orei 18.30, preşedintele Nicolae Ceauşescu a organizat o nouă teleconferinţă, în scopul de a lua măsuri cât mai drastice împotriva celor care-i subminau autoritatea şi-l puneau în situaţia de a pierde toate privilegiile pentru care „a luptat” o întreagă „viaţă revoluţionară”. Deci, măsurile represive trebuiau întărite. La Comitetul judeţean de partid au fost convocaţi şi au audiat această teleconferinţă: Moga Ioachim, Constantin Nicolae, Topliceanu Iulian, Şerbănoiu Ioan şi alţii. Ceauşescu, vădit îngrijorat de faptul că pierde teren, a ordonat, încă o dată, primilor secretari de judeţ să preia comanda tuturor forţelor militare din zona de competenţă. Din teamă, Ioachim Moga nu a raportat că în municipiul Cluj-Napoca s-a tras şi s-au făcut victime. Teama era rezultatul faptului că era conştient că se încălcase grav legea, că se făcuse uz de armă în lipsa „stării de necesitate”. Motiv pentru care, pentru a intra „în legalitate”, la rugămintea lui Ioachim Moga, Constantin Nicolae a solicitat preşedintelui instituirea pentru „două sau trei zile” a „stării de necesitate” şi în municipiul Cluj-Napoca, însă fără a-l informa despre cele întâmplate. Necunoscând realitatea, Ceauşescu Nicolae, secondat de Curticeanu – şeful său de cabinet –, a refuzat instituirea „stării de necesitate”, spunând că „nu este cazul”, şi, uite aşa, comandanţii de la Cluj au rămas fără nici un suport legal de acoperire a fărădelegilor săvârşite.

„În timpul cercetărilor, inculpaţii au încercat să «mute» ora teleconferinţei, declarând, cu excepţia unuia, că a avut loc în jurul orelor 11.00-12.00, omiţând că preşedintele, în acel interval, era preocupat de miting. Excepţia o constituie inculpatul Nicolae Constantin: «În seara zilei de 21 decembrie 1989, cu ocazia teleconferinţei, la rugămintea lui Ioachim Moga, am cerut lui Ceauşescu să instituie pentru Cluj pentru 2-3 zile, starea de necesitate. Mi s-a răspuns: „Nu mai e nevoie de starea de necesitate, să se aplice cele ce am dispus”. Ioachim Moga a motivat cererea făcută prin mine, pentru instituirea stării de necesitate, pentru faptul că nu am fi avut altfel cum să oprim manifestanţii care eventual ar încerca din nou să pătrundă în pieţele oraşului»” (Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998).

Satisfăcuţi că nu mai au „inamic”, militarii se retrag în cazărmi. Pentru ziua de 22 decembrie se pregătesc să iasă şi mai „în forţă”, să spulbere „ţintele vii” care trebuie „împuşcate, că nu-s oameni”. Cei care au ucis sunt felicitaţi şi sunt recompensaţi cu cel puţin 250 de lei de victimă: „Bravo, Dicule, vei intra în cartea de istorie!”. Da, Dicu va intra în cartea de istorie! Şi mulţi alţii alături de el. Unii ca oportunişti, alţii ca ucigaşi şi, foarte mulţi, ca mincinoşi!

În februarie 1990 am primit această scrisoare (de fapt au primit-o, în această formă, toate publicaţiile clujene, majoritatea publicând-o, ca atare, deşi este anonimă); (am reactualizat grafia cu „â” şi cu „sunt” – n.n.):

CINE A TRAS? Contribuţie la stabilirea adevărului ca urmare a interviului dat de Gl. col. Topliceanu Iulia[n] la TV din Cluj-Napoca, prezentăm mai jos câteva date necesare pentru a explica ambiguitatea declaraţiilor acestuia, inclusiv a celor date de reprezentantul Procuraturii Generale Bucureşti. Răspundem astfel dorinţei imperioase a tuturor cadrelor militare din garnizoana Cluj de a se clarifica situaţia morală grea în care suntem puşi noi, cetăţeni ai acestui municipiu, în care trăim cu familiile noastre, avem rude, prieteni, vecini, cunoştinţe, care, ca şi ei, nu am beneficiat niciodată de înlesniri alimentare, locuinţe spaţioase, într-un cuvânt nu am avut nici cel mai mic favor, în comparaţie cu cei care conduceau toate activităţile noastre şi care acum se eschivează de la răspundere. 1. La întrebarea „Cine a tras”? facem următoarele completări: a) Fratele dictatorului, alt odios, Ilie Ceauşescu, a sosit în Cluj-Napoca în seara zilei de 20.12.1989 venind de la Oradea. Subliniem că la acea dată, unităţile militare din garnizoană erau în stare de alarmă de luptă, doar în judeţul Timiş fiind declarată stare de necesitate. Această stare de necesitate a fost declarată în toată ţara abia în 22.12.1989 (este necesară corectarea declaraţiei generalului Topliceanu). Sosit în municipiu, Ilie Ceauşescu a convocat toţi comandanţii de unităţi şi organele de partid din comenzile acestora dând anumite ordine (care ulterior au fost date comandanţilor de subunităţi care şi le-au notat în carnetele lor şi care mai există la această dată) după care a plecat în alte garnizoane. b) În dimineaţa zilei de 21.12.1989 împreună cu primul secretar Moga au definitivat planul de represiune şi s-a recunoscut (în termen civil fixat) dispozitivul de instalare a trupelor în oraş. c) Detaşamentelor de intervenţie (care sunt numite nominal în fiecare ordin de zi pe unitate din unităţile militare ale garnizoanei Cluj) cadrelor şi personalului muncitor civil le-a fost prezentată o informare cu totul falsă a evenimentelor de la Timişoara de către „politruci” (cenzurat de către cei care au conceput scrisoarea pentru a nu oferi nici un indiciu „colegilor” care ar fi avut interesul de a-i identifica pentru a le închide gura), aceştia au subliniat că trebuie dată o ripostă fermă huliganilor, iredentiştilor, dizidenţilor, spionilor… dacă se vor face prezenţi şi la Cluj. d) În după amiaza zilei de 21.12.1989 a sosit ordinul ca detaşamentele militare să ocupe poziţii în oraş, ordin care s-a executat imediat. Pentru a supraveghea executarea ordinelor date de generalul Topliceanu, au fost detaşaţi din comandamentul armatei ofiţeri superiori în fiecare unitate. Militarii aveau asupra lor muniţie de război 300 cartuşe de militar, li s-aŢuţ repartizat chiar şi grenade de mână, care au fost distribuite pe subunităţi, în autovehicule. e) Starea de spirit a comandanţilor de subunităţi, a ostaşilor era foarte proastă. Moralul era foarte scăzut, mulţi ofiţeri au plâns în faţa subordonaţilor, opinia declarată în şoaptă de către toţi a fost – nu vom trage nici măcar în aer. În această situaţie unii comandanţi de unităţi şi-au manifestat încă o dată adeziunea dictatorului subliniind că misiunea trebuie îndeplinită cu riscul vieţii. Deoarece în cadrul interviului televizat, s-a întrebat cine a tras în faţa hotelului Continental, facem următoarele informări: în acea zonă s-au aflat pe lângă alte elemente de MI şi securitate, detaşamente din garnizoana Floreşti din UM 01215 şi UM 01485 conduse chiar de comandanţii de unităţi (Mr. Burtea şi cpt. Lefter – în prezent înaintat la gradul de maior la excepţional pentru modul în care şi-a îndeplinit misiunea). Ordinul de a se trage pentru intimidare în aer, s-a executat. De ce aceşti comandanţi de unităţi au executat ordinele primite de la eşaloanele superioare, de ce au reordonat cu propria lor gândire şi conştiinţă să se tragă, chiar şi în aer, în faţa oamenilor care manifestau? Ca urmare a zelului condamnabil manifestat de comandant, militarii UM 01215 atât au tras încât au rămas fără muniţie într-un timp foarte scurt. Reîmprospătarea cu cartuşe s-a realizat luându-se o parte din muniţia detaşamentului UM 01457 condus cu onoare de Mr. Indrecan, unitate care nu a tras nici un foc, ca încă multe altele din municipiu. f) În dimineaţa zilei de 22.12.1989 alte detaşamente au fost dirijate pentru a întări dispozitivul instalat. Nu au mai avut loc evenimente după o noapte în care focul armelor automate a sunat sporadic până în zori, abia după fuga dictatorului detaşamentele militare s-au reîntors în cazărmi, rămânând în continuare unele elemente pentru a contracara posibile acţiuni teroriste. g) Încă din data de 22.12.1989 a început o acţiune de măsluire a documentelor de evidenţă, cu ordinele transmise şi ordonate de generalul Topliceanu; prin ofiţerii superiori din comandamentul armatei au modificat adnotările, au dispărut telegramele de felicitări şi cu îndemnuri şi îndrumări (unele chiar cu 13 aliniate) astfel încât să nu rămână nici o urmă. h) Au avut loc unele înaintări în grad a comandanţilor de unităţi care au dovedit zel şi îndeplinire exactă a ordinelor din data de 21.12.1989, ofiţeri compromişi atât în trecut cât şi în timpul revoluţiei. Tragic, căci astfel România nu are o armată democrată şi devotată cu adevărat „poporului român” „tocmai” datorită acestor comandanţi cu un profil moral complet compromis prin abuzuri în trecut şi care au fost numiţi în funcţii după loialitatea faţă de dictator şi ordinele sale iar acum pentru zelul demonstrat. i) A început culegerea unor informaţii, se dau declaraţii, dar aceste declaraţii sunt date de persoane care au fost „prelucrate” ce să declare, colonelul Lateş cel care a coordonat activităţile din garnizoana Floreşti a ţinut adunări până şi cu militarii interzicându-le să facă declaraţii cu ordinele reale ce au fost date, nu sunt întrebaţi comandanţii de subunităţi şi ostaşii care ar spune adevărul. Li s-a inoculat frica că vor fi traşi ei la răspundere nu cine a ordonat să se tragă. La acest prim punct se concluzionează Ţcontureazăţ următoarele întrebări: – CINE A ORDONAT SĂ SE TRAGĂ, SĂ IASĂ UNITĂŢILE NUMAI CU MUNIŢIE DE RĂZBOI ŞI GRENADE ÎN ORAŞ? – CINE ÎŞI ASUMĂ RĂSPUNDEREA ORDINULUI DE A SE TRAGE MAI ÎNTÂI ÎN AER ŞI ULTERIOR ÎN PICIOARE? – CARE SUNT OFIŢERII „POLITICI” DIN ARMATĂ CARE AU PREGĂTIT PSIHOLOGIC SUBORDONAŢII PENTRU A EXECUTA ORDINUL DE TRAGERE? CE MAI CAUTĂ ACEşTIA ÎN MUNCI DE RĂSPUNDERE SAU SĂ SE OCUPE DE EDUCAŢIE??? CA SĂ PREGĂTEASCĂ ALTE ACŢIUNI?  SUNT CONŞTIENŢI CETĂŢENII CĂ DACĂ ARMATA AR FI EXECUTAT ORBEŞTE ORDINELE PRIMITE S-AR FI COMIS O BAIE DE SÂNGE? 2. La întrebarea rostului viitor al politrucilor în armată, s-a arătat că aceştia vor avea un rol de educatori în democraţie. Generalul Topliceanu arată că este o mare greşeală să li se dea altă destinaţie deoarece sunt oameni capabili, pregătiţi şi cinstiţi. Vă dezvăluim adevărata lor cinste, pregătire şi caracter: – toţi politrucii din armată aveau obligaţia să pregătească psihologic personalul militar în întregime şi militarii în termen în spiritul cultului faţă de dictatorul Ceauşescu; – pornind de la cel mai înalt nivel (Ilie Ceauşescu) până la cea mai mică funcţie de politruc, prin intermediul şi la ordinul acestora, OFIŢERII DE CONTRAINFORMAŢII făceau cercetări şi urmăriri asupra cadrelor şi personalului, aceştia îşi înaintau rapoartele organului politic, şi acesta, DECI POLITRUCII, luau măsuri împotriva indezirabililor care erau: cei care comentau sau protestau – deşi foarte încet -, despre modul în care se găseşte Ţgăseauţ alimente şi lipsurile pe care le îndurau ei şi familiile lor, despre relaţiile cadrelor cu rudenii de altă origine decât cea românească, despre trecerea în rezervă a cadrelor militare care au rude în străinătate sau sunt de altă naţionalitate (vezi maghiară) decât cea română etc.; – politrucii acţionau în unităţi ca nişte zbiri, iar la şedinţele de partid OBLIGAU membrii ca şi în timpul concediului de odihnă, chiar şi din internări în spitale, să se prezinte la şedinţele de partid. Dacă este necesar consiliul educaţiei în armată, să fie numiţi adevăraţi ofiţeri instruiţi, nu ca politrucii care singura lor cultură este cea formată din discursuri, broşuri şi ziare. Aceştia nici măcar un rezumat al discursurilor nu erau în stare să îl facă, copiau frazele din publicaţii, nici decum să facă educaţie, sau ce educaţie să facă? Ce înţelege generalul Topliceanu, ACUM, cu propunerea sa despre educaţie? 3. La întrebarea dacă sunt arestaţi terorişti sau persoane responsabile pentru incidentele provocate în timpul revoluţiei, răspunsul a fost negativ. Ne întrebăm cine au fost „persoanele” ascunse în UM 01457 Floreşti, în UM 01485 Floreşti, care au fost feriţi şi de indezirabili şi de şefii de arme?, aceşti indivizi au fost aduşi în unităţi de însuşi generalul Topliceanu până în ziua de 25.12.1989 când tot el personal a venit să-i ducă din unităţi? Unde i-a dus? Suntem informaţi că unul dintre ei a fost generalul Şerbănoiu de la MI. Mr. Tecoanţă Liviu din UM 01457 Floreşti are un băiat care îşi face armata tot în garnizoana Floreşti şi care fiind în patrulă prin oraş, a fost atacat şi rănit de 3 terorişti care la rândul lor au fost răniţi şi INTERNAŢI dar au dispărut după numai 3 zile, unde sunt aceştia, sau băiatul Mr. Tecoanţă s-a rănit singur? Nu avem încă curajul să semnăm, dar originalul îl păstrăm, pentru documentare, deoarece în armata noastră încă nu a pătruns nici o rază de democraţie. În cel mai totalitar stat, am avut cea mai totalitară armată ce păstrează şi acum acelaşi despotism, organizare, concepţii şi aceeaşi oameni la comandă la unităţile militare din Cluj-Napoca). Pentru declicte Ţdelicteţ minore multe cadre au fost trecute în rezervă, dacă noi am semna acum am fi de-a dreptul deferiţi tribunalelor militare, deoarece procurorul venit pentru cercetări se aliază vinovaţilor adevăraţi (cei care au ordonat să tragă), vom fi scoşi ca cei mai josnici oameni – se pricep la înscenări, iar familiile noastre ar avea de suferit. Cele relatate dovedeşte “dovedesc” că şi în rândul armatei sunt cadre care se alătură din toată inima şi cu sinceritate şi devotament celor care luptă pentru democraţie şi libertate, celor care s-au jertfit pentru ca noi să fim liberŢiţ, dorim să se elucideze condiţiile în care în oraşul nostru au fost VICTIME şi vinovaţii adevăraţi se bucură mai departe de funcţii şi onoruri.

Am reprodus scrisoarea de mai sus nu numai pentru faptul că este prima tentativă (rapid curmată), a unor ofiţeri ai armatei române (chiar dacă anonimă: „nu avem curajul să semnăm, … în cel mai totalitar stat am avut cea mai totalitară armată ce păstrează şi acum acelaşi despotism, organizare, concepţii şi aceiaşi oameni la comandă”), de recunoaştere a faptului că, în decembrie 1989, Armata, prin comandanţii ei, a acţionat în mod criminal împotriva propriului popor, ci pentru că ilustrează în mod fidel atitudinea celor care au acţionat sub comandă în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 şi pomeneşte despre marele „mister” al acelor zile: „teroriştii” – cei care, începând cu capitolul II al acestui volum vor fi obiectul studiului nostru. Din păcate, sub aspectul recunoaşterii adevărului şi asumării vinei, majoritatea luărilor de poziţie din 1990 sunt anonime (din motive mai mult sau mai puţin de înţeles deşi, dacă luăm în calcul cei „45 de ani de tăcere cu pistolul în ceafă”, atitudinea anonimilor este de înţeles). Chiar şi aşa ele merită a fi pomenite pentru că aduc elemente şi piste noi de cercetat. Astfel, un afiş-manifest proclamă: „Se ştie cine atras în demonstranţi”, chiar în momentul în care generalul colonel Iulian Topliceanu, într-o conferinţă de presă, minţea cu neruşinare că armata a ieşit în oraş înarmată numai cu cartuşe de manevră. „NU a tras miliţia” – susţine afişul-manifest –, Au tras militarii din UM 01215 FLOREŞTI. La CONTINENTAL a tras în demonstranţi căpitanul CARP DANDO care s-a rănit cu propriul pistol şi acum se află în Spitalul Militar. La Fabrica de bere au tras: În maşina DACIA – 500 – LĂSTUN, a[u] tras Mr. BURTEA comandantul unităţii militare 01215 FLOREŞTI cu Căpitanul LĂZĂU, după ce a[u] tras în maşină au fugit la unitate cu maşina A-342. Mr. COCAN a ucis TREI tineri care s-au refugiat în garajul de la un imobil şi au căutat să se adăpostească, aceştia au fost ucişi de Mr. COCAN personal. Ceilalţi morţi se leagă de mâna criminalului locotenent COTAIE. La înapoierea în unitate au raportat comandantului de isprăvile făcute şi numărul de împuşcaţi de fiecare – comandantul i-a felicitat pentru devotament. Să ştie toată lumea că nu miliţia a tras. În locurile indicate au tras aceşti criminali de la UM 01215 FLOREŞTI. În ziua de 06.01.1990 a venit în unitate Col. LATEŞ de la UM 02565 CLUJ, trimisul special al GENERALULUI TOPLICEANU pentru a intimida soldaţii să-i facă să nu vorbească că vor intra cu toţii la «apă» dacă nu vor spune ceea ce îi învaţă iel (sic!). CRIMINALII CAUTĂ SĂ SE ASCUNDĂ. NU-I LĂSAŢI.”

Din punctul de vedere al promovării noţiunii de adevăr, printre atâtea neadevăruri promovate în epocă cu privire la subiectul „cine a tras”, este mai credibilă o anonimă decât cuvântul şi onoarea generalului Iulian Topliceanu şi a subordonaţilor săi care au minţit cu neruşinare „în direct şi la o oră de vârf”…

FIȘE DIRECȚII DE TRAGERE EROI-MARTIRI CLUJ-NAPOCA (în ordine alfabetică):


Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Decembrie 1989 și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la 21 Decembrie 1989 (XV): „Comandantul era un om mic de statură și arțăgos” (Calea Moţilor – Fabrica de bere Cluj)

  1. ghituc zice:

    Toti astia de care vorbesti sunt acum pensionari sau morti. Ce ne-au oferit aceia care au luat atunci puterea?

    • Sare'n Ochi zice:

      si mai multe crime. daca pina in 22 decembrie au fost omorati in jur de 100 de oameni si schiloditi aproape 1000, din 23 decembrie pina pe final au fost ucisi aproape 1000 de oameni si au fost schiloditi peste 3000. intr-o saptamana de „revolutie” emanata de-a lui Ion Iliescu, au pierit mai multi romani decat soldati americani intr-o saptamana de razboi in Vietnam. dar fii pe faza, ca urmeaza cateva episoade despre asa-zisii teroristi ai tovarasului de nadejde iliescu.

  2. Dulce Deea zice:

    Iar mă face să exclam postarea ta. Pregăteşti o carte? E deja gata? Ar fi păcat să nu. Ai documente remarcabile, trebuie folosite cumva.

    Tulburătoare aceste texte.

    • Sare'n Ochi zice:

      este o carte pe care am publicat-o prima data in 1998 (pornind de la materiale scrise si publicate in 1990 la saptamanalul NU, m-am documentat cativa ani sa pot sa fac acele reconstituiri – inclusiv balistica, medicina legala, regulamente militare, constitutiile RSR samd. plus discutii mai mult sau mai putin „particulare” :)). un ajutor de nepretuit l-am avut din partea regretatului sef al Procuraturii militare Cluj, col. Tit-Liviu Domsa (un adevarat profesionist). plus inca un domn din cadrul aceleiasi institutii care, inca, nu vrea sa-si decline identitatea. de atunci, in fiecare 21 decembrie am re-editat cartea si am distribuit-o gratuit militarilor care dadeau onorul in Cimitirul Eroilor – sa-si cunoasca colegii. ma laud putin: cartea face parte din corpul actului de acuzare prin care au fost condamnati la ani grei de inchisoare: 1 general (Topliceanu), 1 fost secretar judetean de partid (Moga), 2 colonei (Burtea, Lates), 1 lt. col (Cocan) si un maior (Dicu). restul vinovatilor au scapat datorita Justitiei noastre ultra-politizate. a, sa nu uit! dintre cei condamnati doar Dicu mai este la inchisoare – restul au fost prea „bolnavi” incat sa suporte detentia. si Moga a decedat imediat ce i s-a dat sentinta.

  3. îmi cer scuze pentru reclamă, intenția nu e comercială.
    Sare-n ochi, dacă vrei să vezi un text plin de expresii de tristă amintire, care să te enerveze la culme, intră la mine 🙂
    nici nu-mi vine să cred că l-am putut scrie, la câtă silă îmi provoacă acele exprimări….

  4. Pingback: Victor Eugen Mihai Lungu despre revoluţie « Blogul lui Marius Mioc

  5. Pingback: Cu jula « Laszlo Alexandru

  6. 1989 cluj zice:

    De ce nu e „Impuscati-i ca nu-s oameni” la Biblioteca Nationala din Bucuresti? Pacat, fiindca e greu sa o mai gasesti acum daca nu esti din Cluj.

  7. Pingback: (I) Despre cauza morții revoluționarilor clujeni de la Fabrica de Bere. | Cluj 1989

  8. Pingback: (II) Despre cauza morții revoluționarilor clujeni de la Fabrica de Bere. | Cluj 1989

  9. Pingback: Ultima noapte a Revoluţiei din Decembrie 1989, în Mănăştur – Buletin de Mănăştur

  10. 1989cluj zice:

    Acele fise de constatare sunt facute in urma unor autopsi? Multumesc anticipat.

    • Sare'n Ochi zice:

      da. sunt facute ca urmare a consultarii fiselor de autopsiere, consultarii unor chirurgi, unor criminalisti si unor armurieri. fiecare separat, apoi comasate parerile in acele fise. de exemplu, chirurgilor li s-au dat intrarile si iesirile gloantelor (conform autopsiei) si li s-a cerut sa spuna ce organe au fost lezate si cat de lezate. plus in cat timp ar fi putut surveni decesul. criminalistilor li s-a cerut sa spuna cam care ar fi putut fi pozitia cadavrelor in urma ranilor si cam cum din ce zona ar fi putut fi impuscati subiectii. armurierilor li s-a cerut sa descrie din urmele de glonte care este intrarea, care este iesirea si daca cartusul a intrat in mod direct, sau a fost un ricoseu. samd.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s