Partidul Social Democrat a trecut prin faza de autoprăbuşire pe/peste ţară şi în perioada de semi-graţie a Convenţie Democratice fără să păţească mare lucru în ce priveşte reformarea sa ca partid şi, mai ales, fără să înveţe nimic din experienţa opoziţiei (normal: că, prin funcționarii aciuați prin ministere și prin dominarea Parlamentului, tot ei, politrucii lui Iliescu conduceau). Mai există forţă în acest partid de sorginte clientelară? Mai este această forţă reală şi dacă da, estea ea şi de durată? Căci relaţia clientelară deşi conţine în ea sâmburele trădării, atunci când clientul sau chiar stăpânul devin nemulţumiţi (vedeți, în acest sens, și nemulțumirea de dată recentă a sponsorului Dinu Patriciu față de sponsorizatul Crin Antonescuonescu, precum și mazilirile interne tip Năstase și Geoană – când aceștia nu au confirmat investiția), dezvoltă şi loialitate. Asta în funcţie și de foamea (de bani și/sau de glorie) în care se zbătea clientul atunci când stăpânul i-a întins o mână de ajutor. În plus, să nu uităm că, în România, fosta Securitate şi politrucii fostului Partid Comunist sunt primii privatizaţi. Fie că au intrat în politică, fie că au fost ajutaţi să facă afaceri, aceste structuri au fost ameninţate, la modul real, cu trecerea pe linie moartă şi cu dizolvarea/lăsarea în foame (Coposu, Golaniada, Convenția Democratică, Alianța D.A., Traian Băsescu). De aceea au fost necesare loviturile de stat succesive – de la mineriadele din ‘90, ‘91, ]99, până la “parlamentariadele”, „moțiuniadele”, „cecereiadele și diversele „sindicaliade” pornite, de fiecare când a fost necesară prezervarea/protejarea acestor structuri politico-mafiote. Toate acestea nu au născut loialitate (asta presupune iubire, cinste, corectitudine – bleah! la PSD?), ci numai vasalitate. Vasalitate (nu degeaba au fost și sunt grupați în jurul unor “baroni”, nu al unor idei) în “structurile” descrise și trădare față de interesele României, confundate cu cele personale. Se naşte o nouă întrebare: cât de ameninţate se simt, azi, aceste structuri? Uitați-vă la toate contorsiunile din mass media și de pe strada ocupată de către liderii sindicali de lux și vă puteți da seama că “sistemul” încasează lovituri la care nu se aștepta. Din păcate, din acest război iese șifonată și Democrația.

Întrebați-vă: cum de a fost posibil ca un partid de comunişti reşapaţi în socialişti să domine scena politică a României timp de 20 ani (chiar și atunci când se umplea “Umilică” de cerneală, sau Tăriceanu se-ncorda să devină deștept și ferm, precum și acum, în Parlament și-n stradă, tot stafia lui Iliescu ne conduce destinele)? Vă răspund ce cred: prin aparentă debandadă legislativă şi juridică. Care nu a fost deloc întâmplătoare. Fără această aparentă dezordine (legi fără norme de aplicare, legi date să trăiască o oră, o zi, un anotimp), nu ar fi fost posibilă acapararea unor averi uriaşe de către capitaliștii de cumetrie ai partidelor. Încercaţi să vă imaginaţi că s-ar fi putut face vreun pas în afara legii dacă ar fi fost ordine şi justiţie. Dacă justiţia nu ar fi fost aservită total politicului: de la miliţianul obligat să devină peste noapte poliţist, la procurorul – simplă unealtă de băgat la răcoare (și cumințit adversarul economic), până la judecătorul menit doar să confirme deciziile luate de alţii, aceşti politicieni și capitaliști de cumetrie ar fi stat la puşcărie sau, mai simplu, nu ar fi furat căci metodele folosite de ei pentru a se îmbogăţi (brusc şi fără nici o legătură cu economia de piaţă) au fost şi sunt majoritar penale. Din această debandadă legislativă şi juridică, întreţinută cu bună ştiinţă, şi-a tras şi PSD forţa economică (aia care acum se cam clatină/destramă/prăbușește din lipsă de conectare la țâțele bugetului de stat). Mai nou, și restul privilegiaților din partidele ce au gustat/gustă guvernarea învață ce binefacere este să faci un leu de cinci (unul pentru partid și cinci pentru sine).

În plus, în ce privește PSD, nu este deloc de neglijat forţa organizatorică a foştilor activişti care ştiau să “mobilizeze” mulţimile să-l pupe-n fund pe Ceauşescu şi care, după decembrie 1989, şi-au găsit un nou stăpân şi o nouă motivare. Au fost foarte bine organizaţi în teritoriu, au dispus de logistică, au deţinut funcţii de decizie în fabrici şi uzine (mă rog, astea s-au cam privatizat/vândut la fier vechi), au ştiut să ducă o politică de “tătuc” cu care au adormit uşor electoratul lipsit de cultură politică. Majoritar, eşicherul politic a fost dominat de FSN, PDSR, PSD – ei au făcut legea, ei au hotărât cine se poate afirma şi cine nu. Cine poate fura şi cine nu. De vreo doi ani nu prea mai au cum și asta-i agită cumplit. Ei cui lasă moștenire afacerea? Lui Voicu, pe “tubulară”?