de Ion Mureşan
În satele din Transilvania, Ziua Morţilor are un nume foarte frumos: Luminaţia. Dacă ar fi după mine, aş trece Luminaţia în rîndul Sărbătorilor Naţionale. De Luminaţie cred că şi copiii pot înţelege ce este patria, mai degrabă decît de Ziua Eroilor sau de Ziua naţională. Acestea sînt abstracţii greu de priceput pentru minţile fragede. Dar cîţi dintre adulţi nu au în faţa abstracţiilor minţile fragede?
Fără să sune găunos, de Luminaţie poţi spune că patria e un petec de pămînt care nu-ţi este indiferent. Un petec de pămînt de doi metri pătraţi de care îţi este drag şi ruşine. Şi, mai tîrziu, îţi este frică. Îţi este drag pentru că te duci des să-l vezi şi să spui o rugăciune în cuprinsul lui. Te duci de multe ori, dar numai cu gîndul. Îţi este ruşine pentru că nu mergi cu picioarele, că pui flori cu gîndul, nu cu mîna.
Dar, de Luminaţie, laşi totul de-o parte şi faci un lucru neînsemnat, un gest mărunt: cu flori şi lumînări în mînă urci poteca spre cimitir, cu copiii tăi alături. Îi duci şi pe ei şi le arăţi locul care nu-ţi este indiferent, pentru ca mai tîrziu să ştie fără ezitare unde este. Să nu greşească, să nu li se bîlbîie paşii, cînd va fi să vină singuri.
La urma-urmei, ca nişte copaci umblători şi ciudaţi şi ciuntiţi, ca nişte copaci pe rotile – îmi vine să zic – mergem în vizită la propriile noastre rădăcini.
Luminaţia e ziua lui Luminăţia Sa Mortul. E ziua Luminăţiilor Lor: străbunicul şi străbunica, bunicul şi bunica. E ziua Luminăţiei Sale Tata. Ziua în care ei ies din partea întunecată a memoriei şi intră în lumina gîndului şi a aducerii aminte. Acolo, lîngă mormînt, flacăra lumînării se face lentilă. Dacă te uiţi prin ea vezi chipul tatălui tău. Şi vezi chipul mamei tale. Flacăra lumînării e o „gaură în peretele Raiului”, cum spunea un poet. Şi sînt atîtea lumînări pe dealuri încît cu siguranţă Luminaţia e ziua în care peretele dinspre noi al Raiului e ciuruit. În dreptul fiecărei găuri un chip drag aşteaptă să vii la întîlnire. Să vii la vorbitor – aş zice – căci nu ştiu, şi nimeni nu ştie, cine e liber şi cine e închis.
În ziua aceasta este o forfotă îngrozitoare. Străzile nu mai fac faţă şirurilor de maşini, pe marginea şoselelor, cu dispereare autostopiştii fac semne, o mare de oameni intră pe porţile cimitirelor. Toţi cu lumînări-lentile şi cu flori în mîini. Dar nimeni nu se rătăceşte. Fiecare ajunge fără greş la locul de întîlnire. La fel e în ziua aceasta şi dincolo, în lumea morţilor. Nici acolo, în ciuda forfotei şi a înghesuieli, nimeni nu se rătăceşte.
La locurile care nu-mi sînt indiferente (mai indiferente îmi sînt de Luminaţie hectarele pe care le am trecute pe „Titlul de Proprietate” şi în „Cartea Funciară” decît cei doi metri patraţi), la vorbitor, mă duc să-mi arăt faţa încă de cînd eram copil. De-a lungul anilor, încet, încet, partea luminată a ţinţirimului s-a mutat. A migrat. Mormintele dinspre sat, acum patruzeci de ani vegheate de o mulţime de oameni şi încărcate de flori şi lumînări, au intrat în umbră şi în pustietate. Peste multe a crescut iarba, prunii şi buruienile uitării. Poate că numele de pe cruci s-au stins ori abia mai pîlpîie scrise într-un buletin ori într-un paşaport prin cine ştie ce ţară străină. Acum, lumînările scot din indiferenţă teritoriile dinspre pădure, altădată pustii. Şi mă gîndesc că, încet, încet, urmînd drumul lumînărilor, ţinţirimul din satul meu va face înconjurul lumii şi că, într-o bună zi, poate peste o mie de ani, lumînările, asemeni corăbiilor lui Magelan, vor ajunge de unde au plecat.
Pînă atunci, în fiecare an, pun o lumînare pe cîteva morminte la care nu vine nimeni. Pun o lentilă prin care un suflet la care nu s-a prezentat nimeni la vorbitor să mai vadă o dată satul.
Fotografiile mele
Gazeta de Cluj
Glasul Hunedoarei
HotNews
Kamikaze
Monitorul de Cluj
Ziar de Cluj
Dan Ielciu
Dan C. Lungescu
paulniculescu
Acidutzu
Admin
sab2235
Sare'n Ochi 
Ziua Morţilor, sau aşa cum este cunoscută în anumite părţi ale Transilvaniei, ” iluminaţia”, este o sărbătoare tradiţională catolică, împrumutată de toţi ardelenii, indiferent de apartenenţa religioasă. Lumina lumînărilor aprinse la mormintele celor dragi este menită să călăuzească sufletul în drumul spre veşnicie, lumina dumnezeiască se revarsă prin flacăra lumînării. Pater Apolinar, călugăr franciscan, explică semnificaţia „iluminaţiei” pentru Biserica Catolică şi creştini, în general, ca fiind „o zi a aducerii aminte, a reculegerii şi rugăciunii pentru sufletele celor dragi, care nu mai sînt printre noi. Lumînările aprinse în această zi pe morminte vor lumina tot anul calea sufletelor, lumina dumnezeiască se va pogorî asupra sufletelor morţilor, aducîndu-le pacea şi odihna veşnică”. Întreaga comunitate se pune în mişcare în această zi. Spre seară, străzile se umplu de oameni, îmbrăcaţi frumos, cu flori şi lumînări în mînă, mergînd spre cimitire. Mormintele, aranjate cu o zi înainte, sînt umplute de lumînări aprinse. În faţa cimitirelor, zeci de maşini cu numere din alte judeţe stau mărturie exodului care se produce în această zi. Oameni din toate părţile Ardealului se întorc în această zi spre locurile unde se află mormintele părinţilor, bunicilor sau ale altor fiinţe dragi. Obiceiul a fost preluat şi de creştinii ortodocşi, „ca fiind o sărbătoare de suflet, un moment în care fiecare om, indiferent de credinţă, se gîndeşte o clipă la morţii săi şi prin ei la sine ca la un suflet aflat temporar în lumea reală”, după cum spune călugărul ortodox Teofil. După lăsarea întunericului, cimitirele aflate pe dealuri arată ca nişte imense ruguri, aprinse spre liniştea şi odihna veşnică a celor duşi dintre noi.
Pingback: Luminaţia – în viziunea poetului Ion Mureşan « Gogea's Blog
Am aprins şi eu o luminare cu scînteia poetică a lui Muri: http://vasilegogea.wordpress.com/2011/11/01/luminatia-in-viziunea-poetului-ion-muresan/.
Să fie primit de sufletul tuturor morţilor!
am vazut Vasile, sa fie primit!
Un Nume înălţător pentru Pomenirea Strămoşilor.
La noi, moldovenii, li se zice Ovidenii sau Vovidenii, fiecare cum a apucat… Cimitirele apar atunci, la înserare, ca nişte oaze de lumină lină. Se dau de pomană sarmale calde din oale şi ţuică din ploscă sau „jin şiert” cu mirodenii din aburinde ulcele. Se vorbeşte la căpătâiul duşilor, ca şi cum ar fi vii, despre bunele şi relele lor, fără patimă, uneori cu lacrimă. Oricum, pleci de acolo mult mai împăcat cu viaţa. Iar întunericul nu mai pare aşa de spăimos. Parcă nici câinii nu te mai latră.
Preoţi nu se prea văd, semn că sărbătoarea nu-i de tot creştină. De fapt, e de notorietate că misionariatul creştin, când n-a putut distruge, a asimilat rituri păgâne-n tipicul său. Asta s-a petrecut şi cu La Toussaint a catolicilor. Este un ancestral obicei indoeuropean sau de vreţi geto-dacic sau de vreţi celtic pentru carpatici. Anglosaxonii au brodat pe seama ei poveştile cu resuscitaţii-strigoi. Iar irlandezii emigraţi de foamete-n „state”, tâmpenia ajunsă azi „halouinn” şi impusă de negustoria cultică globalizatoare bantustanizatelor în spirit popoare.
Din Morţii anonimi păgâni, Biserica a făcut Sfinţi Creştini fără nume.
Noi, adolescenţi, tineri, colindam de Vovidenii şi Înviere cimitirele, nu atât din credinţă, când din speranţa de a ne afla inima, sufletul-pereche… La fel făceau şi fetele, de obicei temătoare.
Că, fără speranţă, nici viaţă n-ar fi, nici cele 7 miliarde de vii.
PS: nimic nu se poate spune mai mult despre acest obicei, decât au făcut profesioniştii din etnografie. Şi, fiindcă doresc pace şi armonie, las fiecăruia libertatea să creadă ce vrea despre orice doreşte. Mai ales, (da)că zice frumos!
🙂 multumim pentru scurta dar necesara lectie de etnografie.
apreciez texul, ca toți ceilalți cititori.
dar o observație:
« tâmpenia ajunsă azi “halouinn” şi impusă de negustoria cultică globalizatoare bantustanizatelor în spirit popoare »
sărbătorile astea, ca orice alte practici culturale, au menirea de a răspunde problemelor societății.
deci n-ar trebui să ne supere alterarea lor, fiindcă problemele sunt cele care se modifică, ori condițiile în care acestea pot fi rezolvate.
exact la fel cum omul de astăzi are nevoie de prozaicul autoturism cu tavanul jos (care nu permite să porți pălărie), cu radio (emițând pop, nu preclasicism), cu aromatizant (deci nu cu flori, ci cu mimarea lor) ș.a.m.d., și nu nobila trăsură,
exact la fel omul de azi are nevoie și de ignobilul Halloween, cu bostanul iluminat, cu poveștile horror și cu socializarea care folosește ca pretext bomboana.
Dar ce, nu putem să ascultăm Radio Cultural sau muzică de pe CD? Eu cel mai bine accelerez pe ariile cântate de Pavarotti. 🙂
Problema cu Halloween nu e că-i ignobil, ci că prezintă diavolii şi vrăjitoarele ca fiind ceva mişto.
Multumesc de frumoasa postare si deja am aprins o lumanare.
Sa fie primita de sufletul tuturor mortilor 8
sentimentele care animă un astfel de comportament sunt curate, iar modul în care s-a vorbit despre ele atinge inimile oricui.
şi da, sună foarte bine acest nume de sărbătoare, ar trebui să fim toţi luminaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, de dragostea pentru semenii noştri vii şi de amintirea celor dragi, pierduţi.
Domnul Dumnezeu, Părintele Sfânt să ne dea înţelepciune să ştim cum să trăim zilele, ca atunci când va fi să fim doar amintire, cei care ne-au cunoscut să ne regrete, nu să bată din palme de fericire.
Pingback: Ziua mortilor « Tiberiuorasanu's Blog
ola,foarte frumos scris se vede ca nu ati uitat radacinile,in satul meu din OLTENIA, AVEM O BISERICUTA DE ARE FRUMOASA VIRSTA DE 300 de ani cred ,este facuta dintr-un singur pom si cuiele la fel sint din lemn,dar ce pacat acuma este abandonata, fiindca s-a facut una noua si foarte mare dar durerea mare este ca merg acelasi nr de babute la slujba, iar in curtea bisericutei este cimitirul iar de pomenirea mortilor dimineata toti merg la tamiiat cu flori si luminari, vin si cei plecati cum se zice la oras, tot cimitirul este o mare de lumina, apoi se merge la biserica cu colac, coliva si dupa aia se imparte,aici la fel este pomenirea mortilor ei sint catolici si este liber,de ieri s-a sarbatorit castaniada pe marginea strazii multa gratare unde se coc castane si se vind la cornet, fara mici -CULMEA SI FARA BAUTURA-de ieri se merge la cimitir poate doar cu flori ,toata lumea super aranjata,toata noaptea s-a cintat pe strada si s-a dat cu petarde,dar mai frumos ca in locul unde te-ai nascut nu este nicaieri.Dumnezeu sa-i ierte pe toti mortii,si voi sa fiti iubiti.
Extraordinar!
Daca oamenii isi mai cinstesc mortii fara sa-i oblige nimeni, cu atata daruire indiferent de varsta, vreme, inseamna ca poporul nu va dispare. Acesta e spiritul unei natiuni.
😀
suntem baieti si fete de treaba pe aici pe la noi, nu?
O sa ma mut la voi, pana la urma. 🙂
V-ati pus in cap sa lasam Capitala goala, sau plina doar de tigani 😛
goala. ca deja e plina de tigani 😛
Pingback: Luminaţia « Rokssana's Blog
Doar corabiile „vor ajunce inapoi”, fara Magellan! – extraordinar, Poetul!
Pingback: Recomandări de seară: poetul şi starleta » Daily Cotcodac
Atat timp cat nu se vor uita tradiţiile ancestrale(pomenirea strabunilor) si cat timp nu se va uita adevărata semnificaţie a luminii unei lumânări avem toate sansele sa ne numim o Natiune.
Minunat eseu despre pastrarea valorilor! Multumesc.
Pingback: Despre mãreţie « Daurel's Blog
Multumesc pentru ca mi-ati reamintit ce este important in lumea mea, pe cine am iubit, pe cine am ranit, pe cine nu am voie sa uit, pe cine nu pot uita….Pot aprinde doar in sufletul meu o lumanare pentru a lumina calea Mortilor mei catre Dumnezeu. Pot cel mult, cum ati spus atat de frumos si Dumneavoastra, sa pun o floare, o lumina, o rugaciune pe un mormant strain la mii de km distanta si sa sper ca Mortul altora ii va gasi pe Mortii mei si ca astfel nu vor fi singuri pe drumul nesfarsit al vesniciei. Fie ca Dumnezeu sa ne odihneasca toti Mortii in pace.
Doamne ajuta!
Ati atins sufletele cu scrierea dvs, domnule Muresan. Foarte frumos scris, va multumesc.
Nu m-am gandit niciodata la lumina lumanarii ca la o lentila, prin care vezi lumea de dincolo…
Ma iertati pt nestiinta, cand este aceasta zi, pe 31 oct? Cumva pica intr-o zi numita pe la noi sambata mortilor? Este acelasi lucru?
1 noiembrie este Ziua mortilor sau Luminatia la noi in Ardeal (obicei preluat de la catolici).
Am vorbit azi cu rudele mele secuiesti 🙂
La ei este ziua tuturor sfintilor si e zi libera.
Si ei au fost la cimitir, toata lumea asta face la ei in aceasta zi. Este speciala doar pt pomenirea si cinstirea mortilor.
Langa Miercurea, unde locuiesc rudele mele, a fost foarte frig. Cu toate astea, chiar si cei mai batrani au mers la cimitir sa aprinda o candela.
M-a impresionat faptul ca pt pomenirea mortilor e zi libera. Asta arata cat pret pun unii, o parte a romanilor pe mosii lor…
Si iar m-am intristat.
Aci traim prea repede, ne grabim cand mancam, cand facem dus, cand conducem masina, cand facem mancare/sau nu, cand vorbim cu copiii… Nu mai avem timp sa vedem viata asa cum e ea, simpla, frumoasa.
Si te trezesti ca ai ajuns la 60 de ani si nu reusesti sa-ti amintesti ca ai facut ceva important.
Te intreaba unii: ce-ai facut saptamana trecuta?
Tu stii ca n-ai stat, ai avut treaba, dar nu reusesti sa-ti amintesti CE ANUME ai facut…
ca nu ai facut nimic. te-au lasat gunoaiele de guvernanti sa le produci niste bani.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe mortii nostri.
Nu exista zi sa nu ma gansesc la fiecare dintre ai mei, disparuti de pe pamant. Chiar daca e un gand fugar. Cu cat e mai profund gandul, cu atat suferinta e mai mare. Te cuprinde un dor nesfarsit de dansii, de atingerea lor, de vorbele lor, de zambetul lor.
😦 😦
asa este.
Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca!
Pingback: Luminație – sau de ce îl invidiez pe Ion Mureșan | CRONICA [R]