Păi, în primul rând, electoratul. Și, parafrazându-l pe Petrini din “Cel mai iubit dintre pământeni”: dacă electorat nu e, nimic nu e. Dacă lipsește electoratul, toate celelalte pot să prisosească.
Totuși, nu putem spune că un partid de dreapta ar fi lipsit de simpatie – se bucură de simpatie mai ales printre elite (chit că nu poți face politică doar cu acestea, că aduc extrem de puține voturi și o mare de ură provenită din frustrarea celor nerealizați), dar și printre poporeni. Problema cu poporenii este că simpatia acestora nu prea trece pragul opțiunii de vot și nu este mai consistentă decât reticența. Deh, după ce ai citit la școală Zaharia Stancu, știi cu certitudine că “burghezo-moșierii” îi puneau pe țărani să culeagă strugurii din vie cu botnița pusă pe gură. Iar între cele două categorii de simpatie ar mai fi clasa de mijloc, cea care în România există, dar lipsește cu desăvârșire. Că au avut de grijă politicile fiscale din ultimii 20 de ani să o neantizeze. Și ar mai fi categoria de potențiali alegători care ar simpatiza un partid de dreapta care preferă să se ascundă în ziua votului după fumul grătarelor și să decreteze filozofic: “popor de tâmpiți, oricum nu merită să votezi, eu nu aleg răul mai mic”. În rest există pensionarii, funcționarii și asistații. Asistații nu vor simpatiza în veci un partid de dreapta. Funcționarii, numai răriți, aduși ca număr la dimensiunea unui corp de experți extrem de bine plătiți – și, mai ales, neamenințați de ingerințe politice la fiecare schimbare de guvern, vor fi simpatizanții unui partid de dreapta. Iar pensionarii, marea lor majoritate, vorba lui Radu Mazăre: “mă duc pe brațe babele în fiecare an că le dau un kil de zahăr și unul de ulei”.
Deci, 20 de ani de minciuni politicianiste, de furt pe față a avuției naționale, asistență socială și politici fiscale aplicate cu toporul și furca, indiferent că am avut parte inclusiv de guvernare de “dreapta” (vezi patru ani de Convenție Democratică & aliații, un an de Alianță D.A., trei ani de guvern minoritar-liberală și doi de PDL & aliații), au creat în rândul posibililor simpatizanți ai unuji partid de dreapta o problemă de încredere. Plus una de seducție. Când ai de-a face cu aceeași pocitanie politică, indiferent de fard, timp de 20 de ani (vezi inclusiv trădările liberale ale anilor ’90, de la “Majestatea Sa, președinte”, până la sprijinul financiar acordat de către Dinu Patriciu PSD), este greu să mai storci încredere. În plus, finalul fiecărui partid de dreapta din România, după ce a gustat din putere, a fost degringolada, zbaterea de aripi, decompoziția – surplusul de personalități accentuate, lipsite de anvergură, au oprit evoluția acestor partide și le-au capitalizat simpatia la fondurile pasive (vezi PNȚCD, PNL și, mai nou, PDL). Nu putem spera decât că istoria i-o fi învățat câte ceva măcar pe democrat-liberali.
Lipsește comunicarea, informarea cu privire la tradițiile de dreapta; iar marile figuri ale istoriei moderne lipsesc din conștiința publică sau, mai grav, sunt asociate cu împușcarea țăranilor în 1907, a minerilor în 1929, a ceferiștilor în 1933, legionarismul, alianța cu hitleriștii șamd. Motiv pentru care partidele de dreapta nu reuşesc să se reabiliteze în ochii omului de rând. Vorbim despre imaginea cultivată de şcoală, una din acele imagini persistente imposibil de exorcizat. La care se adaugă și scrierile critice ale lui Caragiale și Eminescu, precum și prostia unor politicieni din zilele noastre, ziși de dreapta, care se străduiesc să fixeze în conștiința publică imaginea de Farfuridi, Dandanache, Trahanache, Cațavencu și Tipătescu. Nu sunt puțini cei care deschid gura, sau se manifestă mediatic, că trebuie, că nu trebuie, producând nu puţine accidente de imagine și coerenţă. Poate le impune cineva un soi de penitență mediatică. Pentru că nu poţi conta mereu pe deficienţa memoriei publice.
Fotografiile mele
Gazeta de Cluj
Glasul Hunedoarei
HotNews
Kamikaze
Monitorul de Cluj
Ziar de Cluj
Dan Ielciu
Dan C. Lungescu
paulniculescu
Acidutzu
Admin
sab2235
Sare'n Ochi 
Ce lipseste unui partid de dreapta?
Simplu: un autentic, modern partid de stinga!
mi-ai „sutit” tema episodului doi! 🙂
Desi scris cu maestrie artistica articolul reuseste sa faca din mintea cititorului iun talmes-balmes (la fel cum reusesc si politrucii nostri!). Cind se vorbeste de „raul cel mai mic” toata lumea are in vedere calitatea oamenilor politici, indiferent ca sint de stinga sau de dreapta(si cred ca orice simpatizant al dreptei si-ar dori mai degraba sa voteze politicieni de stinga cinstiti, decit unii de drepata corupti), toti aceiasi apa si pamint! Apoi exemplele cu „cit de rai sint cei de dreapta”, identificati cind „legionari”, cind „neocomunisti”!, au incetat sa mai tulbure mintile incetosate ale romanilor. Ei constata existenta unui singur curent politic, reprezentat de parlamentarul corupt, interesat doar de propria soarta. Iar Farfuridi, Trahanachii si Tipatesti (sa nu-i uitam nici pe reperezentantii lui Ghita, sluga umila cu remuneratia mica!) si-au facut veacul prin reprezentantii stingii, cine nu sii mai aminteste pe vestitii Dumitrascu von Constantza, Solcanu von Iesi, Vacaru von Gorj, etc., in vreme ce „liberalii” pe care ii infiera Eminescu sint reprezentati acum de social-democratie, care are pretentia fortei ce reprezinta „noul”. Ei sint urmati indeaproape de „modelul” Mazare, Ponta, Geoana, Nastase, etc. Un exemplu foarte elocvent al modului in care prostia omeneasca poate foarte usor dobindi faima si avere.
talmes-balmesul este destul de organizat:
1. electoratul. sa-l ai trebuie sa-l cultivi. iar un electorat de dreapta nu se cultiva cu pomeni.
2. recuperarea imaginii distruse de catre rollerii romani
3. comunicarea – care ar trebui sa fie numai la indemana celor care stiu ce vorbesc, nu bat campii ca si Crin Antonescu & comp. (vezi primul link) si/sau care nu fac breack-dance in direct (vezi link-ul doi).
urma:
4. lipsa dezbaterii doctrinare care nu se poate face in absenta unui autentic partid de stanga (dar mi-a suflat „pontul” Vasile Gogea, scurt si sclipitor :)); in plus ar mai fi fost o discutie daca nu cumva transformarea ideologiei in „platforma-program” cu tendinte si solutii social-politice-economice explicite la care sa adere (ca la niste buni manageri) electorii in functie de cum se identifica in respectivele „programe”
5. o comparatie a masurilor si politicilor (cererilor) avansate atunci cand au fost la guvernare si atunci cand au fost in opozitie (de catre asa-zisele partide de dreapta de la noi)
6. o discutie despre existenta (sau nu) a unei infrastructuri intelectuale, a unei afilieri la infrastructura intelectuala internationala (fundatii, think-tank-uri interne – de partid sa ma exprim asa – si internationale, care sa duca la dezbateri doctrinare, la definirea dimensiunii ideologice si identitatre si la crearea unor programe aplicabile capabile sa entuziasmeze electorii); aici incapea o discutie despre activitatea acestor entitati intelectuale – cat de active sunt, daca exista
7. leadership-ul partidelor – existenta sau nu a unor figuri carismatice, necesitatea (sau nu) a existentei unor asemenea personaje ca purtatoare de valori si idei asociabile caracterului doctrinar clamat de catre partide.
Scuze, dar asa am simtit.
Probabil de vina era fumul gratarelor! 🙂
🙂 vorbim noi si despre fumul gratarelor. despre cum unii nu voteaza, dar au pretentia sa fie bagati inseama.
adică eu 🙂
tie iti pregatesc forumul de discutii „Sub papuc” (si mie, si altor napastuiti ai sortii) 🙂