Despre cum voința politică îi obligă pe funcționari să facă balet printre legi

Nu numai bugetele locale și cel național sunt “pradă de război” la fiecare ciclu electoral, ci și rezervorul de funcții publice bine plătite în care sinecuriștii politici zac pe bani grei. Un exemplu recent dezvăluit de mass media este ce al lui Nicolae Bogdan Codruț Stănescu, 41 de ani, director în Ministerul Economiei, care este plătit cu câte 3 salarii de stat pentru fiecare nume și prenume pe care-l deține, un total frumos de 12 salarii lunare. Pentru cei care mai aveți iluzii că politicienii lucrează în slujba voastră, vă anunț că băiatul câștigă anual 423.374 lei din salariu și indemnizații la stat, la care se mai adaugă o indemnizație de consilier al lui Bogdan Olteanu la BNR, care este ținută la secret. Trai, neneacă, pe banii contribuabilului.

Revenind la problema noastră, crearea prin Legea nr. 188/1999 a Corpului funcționarilor publici, a mai tăiat din avântul invaziilor politice de după alegeri – în sensul că instituțiile statului n-au mai fost golite chiar atât de ușor, la fiecare patru ani, până la nivel de portar și femei de serviciu, să-și poată răsplăti politicienii lipitorii de afișe și să-și creeze propriul Corp al Donatorilor din Salariu pentru Binele Partidului. Asta nu înseamnă că nu s-au întâmplat și excese, cu oameni azvârliți afară din slujbă că nu mai corespundeau politic, care apoi s-au întors în Justiție împotriva abuzului și, după ani de șicane juridice, și-au văzut, sau nu, dreptatea la față. Oricum, despăgubirile nu le-au plătit din buzunarul lor abuzatorii, ci “Statul” din buzunarele noastre. Iar anii pierduți prin tribunale nimeni nu-i mai poate da înapoi.

Așa că fiecare șef politic peste oricare instituție a statului știe și are cum să-și strunească funcționarii – fie cu bâta, fie cu zăhărelul, fie alternând. Și să nu uităm de doza de reflex condiționat de spaimă (la unii), de slugărnicie (la alții), creată în zeci de ani de satrapie politică asupra instituțiilor statului încă de pe vremea comuniștilor.

Îi auziți des și poate nu înțelegeți ce vor să spună politicienii când zic că pentru a se realiza cutare sau cutare obiectiv (economic, politic, nu contează), este nevoie de “voință politică”. Nu-i creditați ca fiind capabili (amabili) de bunăvoință când clamează această „voință politică”. Aceasta reprezintă, de fapt, impunerea voinței personale a ștabului de partid asupra sluguțelor care alcătuiesc partidul și o presiune asupra modului în care funcționarii publici din subordine trebuie (dar trebuie!) să interpreteze legile în favoarea a ceea ce ștabul de partid clamează că este „voință politică”.

Să vă explic de ce. Partidele funcționează și ele cu bani – care generează, din lipsa transparenței surselor de finanțare, trafic de influență. Din acest punct de vedere trebuie să știți că partidele politice sunt principala sursă de corupție din România. “Ți-am dat” (în campanie), „dă-mi” (contracte, funcții, sinecuri economice) după ce ai câștigat – cam aceasta-i înțelegerea după care funcționează la ora actuală aceste partide. Decidenții partidelor „sponsorizează” cu funcții și posturi. Ori nu întotdeauna mulțumirea deplină a “sponsorilor” se poate face respectând întocmai și la timp legea. Așa că intervine “voința politică”, care-i obligă pe funcționarii publici să facă balet printre legi – căci, dacă nu știți, v-o zic eu, în general este plin Codul penal de definiții ale unor acte de “voință politică”.

Așa că să nu își facă probleme nici politicienii și nici așa-zișii jurnaliști că nu aș ști cine este adevăratul vinovat atunci când citesc într-un document al Curții de Conturi Cluj că“prețul contractului nu este în concordanță cu Deviziul general pe investiții”. Știu că la temelia oricărei mânării pe bani publici se află această „voință politică”, că unui funcționar (speriat, sau slugarnic) cineva-i trasează clar drumul spre pierzanie, drumul spre a ajunge fie în paginile unui raport de audit, fie în rândurile unei anchete jurnalistice. Mai grav este când ajunge în paginile unui rechizitoriul al procurorilor. Așa că îi sfătuiesc pe funcționarii publici să denunțe orice tentativă de „voință politică” aplicată asupra lor. Cum am promis, adevărul v-a fi spus, obișnuiți-vă cu el.

Eu știu foarte bine cum din cauza ștăbuleților politici, în interiorul partidelor nu se practică o politică transparentă de recrutare și formare a propriilor cadre, că România este un stat clientelar. Nici un partid nu s-a preocupat de profesionalizarea propriilor membri. Cum ziceam, pe principiul “ți-am dat – dă-mi” (sevește-mă, că te-am servit), în fiecare partid s-au făcut numiri în funcții, numiri care nu au ținut cont de competență. Nici măcar nu mai contează că greșelile făcute de către o persoană incompetentă numită într-o funcție publică se contorizează negativ în dreptul partidului care a făcut numirea. Banii vorbesc.

În concluzie: fenomenul de corupție este politic, deci este clar că trebuie combătut prin mijloace politice – adică prin LEGI, nu prin “voință politică”. Cum există legi care reglementează relația cetățenilor cu Statul, așa trebuie să existe legi care să regementeze în clar relația partidelor cu banii, posturile și funcțiile pe care le gestionează.

Nu pot să închei fără să nu constat cum l-a lovit “voința politică” în moalele intereselor pe încă senatorul PNL Marius Nicoară. Anul trecut făcea declarații politice de la tribuna Senatului și în mass media cum președintele CJ Cluj de atunci, Mihai Seplecan, încă coleg de al său de partid și omul pe care-l propulsase în funcție împotriva tuturor (ca să zic așa), “subminează” dezvoltarea Aeroportului Internațional Cluj, că nu dă bani pentru dezvoltarea pistei, pentru Intermodal, că e în conflict cu directorul David Ciceo șamd. Anul acesta, după ce noul președinte al CJ Cluj, Alin Tișe, chiar a luat banii de la Aerport și i-a băgat în reparații de drumuri județene, dinspre partea lui Nicoară nu se aude nici măcar bâzâit de muscă. De ce? Păi, e caz de „voință politică”: anul acesta Nicoară mai e aproape nimeni, mai ales după ce a predat co-șefia PNL Cluj în mâna lui Daniel Buda. Poate au să-i dea voie să mai candideze pentru un ultim mandat de senator (deși concurența e mare: Stamatian, Moroșan, Ștefănie și cine-o mai fi să fie) – dar asta numai dacă știe să-și țină gura și să nu se amestece în “treburili” interne ale “voinței de politice” a șefilor săi. La Seplecan știa că poate încerca să-și impună propria „voință politică”, la Tișe nu mai are cum.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Băga-mi-aș votul!, Ghinion 100% și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s