Moș Gerilă a venit în România la sfârșitul anilor ’40, îmbrăcat în hainele roșii ale steagului cu seceră și ciocan. Venea adus cu tănculețul, însoțit de Ansamblul de Katiușe și Coralul de Kalașnikov al Armatei Roșii din Uniunea Sovietică – și prima sarcină care i s-a trasat a fost aceea de a muta noaptea cadourilor pentru copiii merituoși (care și-au turnat la timp părinții că uneltesc împotriva celei mai drepte și minunate dintre orânduiri) dinspre noapte Nașterii Domnului, înspre noapte dintre ani (noaptea minții ce urma să vie). Așa că 25 decembrie s-a înlocuit cu 31 decembrie, ziua Republicii, iar “Revelionul” cu Stela și Arșinel a devenit unica mare sărbătoare de partid și de stat.

Moș Matrioșka

Moș Gorilă, cum îi ziceam noi, vine din mitologia iernilor lungi și geroase ale Nordului Rusesec. Avem de-a face cu un moș frumos ca limba rusă: pe creștetul lui se adună nori de zapadă, în barbă are o colecție întreagă de steluțe de gheață, din ochi și din nări îi curg țurțuri, iar când respiră rămâne căprioara cu botul înțepenit în izvor, așa geruri năpraznice aduce. Pe vremea străvechii Rusii i se zice Ded Maroz, un moș numai bun de îmbrățișat de propaganda Uniunii Sovietice și transformat într-un ins prietenos cu cei care se bucurau de sosirea lui și cărora le oferea forță și sănătate, pentru a rezista capriciilor iernii. În schimb, cei care se văietau de frigul său, de lipsa apei calde la robinet și a agentului termic din calorifere tare nu-i plăceau și-i pedepsea furându-le copiii și ducându-i departe, la el acasă, unde era groaznic de frig, viscol și întuneric. Pentru a-i recăpăta și a-l îmbuna pe Moș Gerilă, părintii erau nevoiți să-i facă felurite cadouri. “Frumusețea” cu care a fost legendat sovieticul Moș Gerila vine din bătrânețea lui și din faptul că sufletul lui de gheață “s-a topit” în timp de la „căldura cu era întâmpinat de copii”. Așa a devenit milos chiar și cu cei răi și a început el însuși să le facă daruri copiilor. Este ca și cum alde Vișinescu și compania de securiști ne-ar face cadou pensiile lor, după ce ne-au omorât bunicii în anii ‘50-‘60, iar noi ne-am bucura și le-am celebra bunătatea.

“Soarele”-apare, Moș Crăciun dispare

Din iarna lui ’49, își intră în pită Moș Gerilă. Crăciunul dispare, inclusiv din ziare și începem să aflăm, “pe larg”, despre faptele de muncă și viață ale sărbătoritului care vine cu “pomul de iarnă”. Moş Crăciun a fost eliminat la cererea ruşilor. Începând cu 1948, ziua de 25 decembrie a devenit zi lucrătoare, iar burghezo-moșierul Moș Crăciun a fost trimis la muncă clandestină. La putere a venit Moș Gerilă, să ne zică la “cumpăna dintre ani” cât de îmbelșugată ne este salata de boeuf și cât de mișto le stă cu bigudiuri și în capot înflorat tovarășelor noastre de viață de la orașe și sate. Ediția din 31 decembrie a ziarului „România liberă” stă mărturie primei sale aparții: „Unul după altul, autobuzelor diferitelor întreprinderi şi uzine din Capitală se opresc în faţa Facultăţii de Drept. Sute şi sute de copii ai oamenilor muncii coboară gălăgioşi şi plini de veselie. (…) Un Moş Gerilă, din placaj, mare aproape cât bradul de lângă el, stă aşezat în mijlocul curţii. Copiii se opresc o clipă în apropierea lui, râd şi bat veseli din palme”.

România a primit un moș traforat din placaj. La schimb, ne-au dat și Sovromuri. Că doar nu era să nu plătim bunătatea de material și manopera investită în Moșul Gerilă mare aproape cât bradul…?

Moș Gerilă te iubim, “căcatine” nu găsim!

Căci, să nu uităm: “Stalin și poporul rus, libertate ne-a adus”. Libertatea de a ne pune la dispoziția URSS bogățiile solului, subsolului și aero-solului. URSS ne-a controlat nu numai ideologia, ci și economia. Economia ne-au controlat-o prin așa-zisele intreprinderi “mixte”, “frățești” care va să zică. Între iunie 1945 și iulie 1946, mărinimoasă, Moscova a înființat 19 sovromuri pe teritoriul României – fiind amabilă în amabilitatea ei să “investească” în câteva dintre întreprinderile româneşti cu capital de stat sau private (oricum nu mai conta), cam 50% din capital – cam tot ceea ce furase de la nemţi. Românii au transformat restul de 100% deținute în acele intreprinderi în 50% capital şi au mai dat de la ei și forţa de muncă. Iar beneficiile “colaborării” s-au împărțit “jumi-juma”, după ce România binevoia să-și achite datoriile de război – care datorii creșteau de la an, la an, mai ceva ca Făt Frumos (dar acesta-i din altă poveste). Iar ca lucrurile să fie cât mai clare cu putință, rușii şi-au numit oamenii în conducerea întreprinderilor mixte şi au interzis accesul românilor în contabilitatea sau planurile de exploatare a sovromurilor. Astfel că, timp de şapte ani, Moscova sovietică a fost singurul capitalist din industriile româneşti, exploatând eficient și înfloritor petrolul, gazele, cărbunele, industria grea, cea chimică şi navală, de exploatare a lemnului, construcţiile, transporturile altele decât pe calea ferată şi distribuţia filmelor. Se ajunsese până acolo cu lipsa de control asupra propriilor resurse şi a procesului de producţie, încât până şi ofiţerii de Securitate români aveau nevoie de permise speciale pentru a pătrunde în unele sovromuri. Sovromurile au fost un succes total, iar noi ne-am plătit cu brio toate jucăriile aduse de Moș Gerilă, după cum bine zicea Constantin I. Brătianu: “În timp ce germanii ne-au luat toate ouăle de la găini, ruşii au mâncat mai întâi găinile şi acum insista să le dăm ouă”.

Ce pot să afirm este că în urma experienței cu Sovromurile, politicienii români, indiferent de regim și de ideologie au învățat că e bine să nu mai existe control asupra resurselor și procesului de producție în nici o ramură economică. I-au alungat pe ruși și s-au încuibărit ei la furtișaguri. Deci, cine crede că Moș Gerilă a murit și s-a lăsat înocuit de către tehnocratul Moș Crăciun, s-a înșelat. Moș Gerilă nu moare, se transformă.

Sol, subsol și turnesol

Noi v-am mai zis cum în România și exploatarea aerului se face cu ajutorul fraierului de român – dară-mi-te cea a bogățiilor solului și subsolului. Căci în România proprietatea privată este încă un moft (chiar dacă e garantată de Constituție) atâta vreme cât indefinitul „Stat” (adică niște persoane despre care nu știm mare lucru) au drept de decizie asupra a ceea ce li se năzare că ar fi prețios pe sub casele și terenurile noastre. Și care pot veni cu exproprierea după cum li se năzare economia lor de piață.

Oricum vestea cea bună este că statul nostru, ca un bun administrator, vinde și încasează, anual, 300 de milioane de euro din petrol, gaze, apă, pădure și nisip – mă rog, ce i-a pus Bunul Dumnezeu în straiță la Facerea Lumii. Vestea proastă, pentru noi, prezumptivul beneficiar, este că ar putea încasa 3 miliarde de euro pe aceleași produse – dar, diferența o fac băieții deștepți, cei la care vine tot timpul Moș Bugețilă, că au fost cuminți și au păpat tot ce li s-a pus în trăistuțe. Dar au și dat.

Cum vă ziceam, de pe vremea Sovromurilor știm că despre petrol, numai de bine. Așa că, după ce-a găsit Dinu Patriciu o creanță pe care statul lui nea’ Ceașcă a scăpat-o pe jos pe undeva prin Libia și s-a privatizat prin răscumpărarea ei (sau cam așa ceva), statul lui nea’ Iliescu și tanti Năstase a considerat oportun să-i continuie privatizarea cu un contract suspect de păgubos – statul devenind sclavul Petrom. Până în 2014, Petrom plătea o redevență de 6% din valoarea petrolului extras – cam 100 de milioane de euro anual. Asta în condițiile în care, o simplă negociere pe piață, ar fi adus de 5 ori mai mulți bani la vistierie. Cică, juridic și tocmai de aceea și etic, statul nu poate ieși din acest contract păgubos. De aceea nici n-am mai auzit ca pe parcursul anului 2015 să se fi discutat ceva despre condițiile redevenței decedate în 2014. Vorba la timp-răposatului Dinu Patriciu (despre datoriile Rompetrol): “N-au existat niciodată. Au fost datoriile statului către el însuși, dinainte de privatizare. Nu le-am asumat”. Așa rămâne România să încarce 5 miliarde de euro în săculeț la Moș Bugețel, cadouri pentru băieții deștepți.

La fel din gaze. Pe piață, valoarea gazelor este de 3,5 – 4 miliarde de euro. Romgaz – companie a statului, pierde 800 de milioane de euro pe an. De ce? Deoarece statul îi impune să vândă gazul la jumătate de preț. Când consumul de gaze este mic, cumpără toată lumea gaz ieftin de la stat. Când consumul este mare, gaz ieftin cumpără (chiar și din pârnaie) numai Ioan Niculae, care a știut să șantajeze, că-i dau faliment toate combinatele chimice. Cum politicienii români, aflați într-o campanie electorală permanentă, numai de oameni pe drumuri nu avea nevoie, Ioan Niculae a fost salvat de fiecare dată. De aceea, miliardarii de Top din industria chimică românească înregistrează datorii de 531 milioane de lei către Romgaz (jumătate de an de ars gaz ieftin în sectorul de resort) – și nici nu-și plătesc, dar nici nu au de gând să-și plătească, datoriile. Lasă că plătesc românii.

Din apă – dacă plouă, se face curent ieftin (și, mă rog, inundații – dar din acestea câștigă alții, este o altă poveste, pentru altă dată). Chestia cu făcutul curentului ieftin din apă de ploaie o știu bine băieții care căpușează Hidroelectrica. Care, atunci când își fac calculele nu includ în bilanț valoarea mare a investiției inițiale și nici profitul enorm pe care aceasta (investiția) ar fi trebuit să-l aducă după amortizare. Cât pierde Statul român? Între 500 și 600 de milioane de euro pe an – în funcție de cât plouă. Beneficiarii sunt aceiași „băieţi deştepţi”. Hidroelectrica livrează curent în flux constant (în bandă). Asta, permanent, indiferent dacă mai este apă în lacul de acumulare sau nu. Hidrocentralele acoperă doar vârfurile de consum, dar băieții deștepți, în colaborare cu cei proști, au semnat contracte reciproc avantajoase. Hidroelectrica semnează că dă curent cu 30 de euro/megawatt, continuu, oră de oră/ceas după ceas. Că plouă, că nu plouă. Când se termină apa din lac, băieții deștepți se uită nervos la cei proști: “domnu’, am contract”! Așa că băieții proști pun mâna pe portofelul Hidroelectricii și se duc la shopping la Termoelectrica de unde cumpără, că-i supra-ofertă, curent cu 60 de euro/megawatt să-l poată onora pe cel de 30 de euro/megawatt.

Romsilva dă statului, în silă, cam 20 de milioane de euro pe an pentru cele 4 milioane de hectare de pădure pe care le administrează. Prețul corect ar fi fost de cel puțin 1 miliard de euro. Din diferența de preț corect se fac cadourile, nu? Așa se pot cumpăra, de exemplu, cravate cu 60 de lei bucata şi se pot re-vinde statului cu 500 de lei bucata șamd.

De aceea era (mai este?) minunat să te faci miliardar în România: luai o șandrama de “privatizat” de la stat cu 1 euro/dolar/leu și nu îți asumai nimic altceva decât vânzarea a tot ceea ce se putea vinde: teren “de imobiliare” de sub șandrama, utilaje la fier vechi, țigle, cărămizi, ce se mai găsea materie primă prin magazii, creanțe, restanțe șamd.