de Ion Mureşan

Când, după multă vreme de la “înfrângere”, Emil Constantinescu a re-apărut la televizor, ca unul care am simpatizat cu domnia-sa prin 1996, am fost curios cum şi-a revenit după repriza nefericită de guvernare căreia i-a fost baci. L-am găsit relaxat. Zâmbetul i-a revenit pe buze. Avea chiar apetit pentru dezbatere pe probleme politice. Ascultându-i vocea de diac, lină, susurată, mi-am dat seama de un lucru: astăzi, pentru Emil Constantineascu ar fi  aproape imposibil să câştige, nu preşedinţia, ci chiar şi un loc de deputat ori de primar într-un oraş. Iar asta nu pentru că ar fi pierdut din calităţile pe care le-a avut, ori pentru că l-ar fi “uzat” guvernarea. Nu. Pur şi simplu s-a schimbat, ca să folosesc un cuvânt la modă, “canonul”. Se poartă, adică, alt tip de politician. Poporul nu mai are slăbiciune pentru academism. Cred că nici Ion Iliesc nu mai are şanse să facă o figură credibilă în viaţa politică românească, în cazul în care ar dori un al nu mai ştie nimeni câtelea mandat.

O dată cu moartea lui Corneliu Coposu a dispărut din politica românească tipul de lider interbelic, tipul de “senior” din stirpea Maniu ori Brătianu: oameni sobri, demni, purtători ai unui cod moral riguros, oameni care aveau idealuri şi principii şi vorbeau în numele lor. Cu Ion Diaconescu, Quintus ori Paleologu s-a terminat şi capitolul “deţinuţilor politici”, a politicienilor care au înfundat puşcăriile comuniste pentru crezul lor. Sigur, nu întotdeauna au fost buni oratori, poate nici organizatori foarte buni, dar aveau un ascendent moral conferit de suferinţă. Un alt tip de politician “în retragere” este cel  provenit din nomenklatura comunistă, socialistul cu faţă umană, cinstit şi sărac, cu probleme de adaptare ideologică, chinuindu-se să facă faţă cu un limbaj lemnos unei realităţi alunecoase. E vorba de liderul gen Ion Iliescu.

E de observat că politicienii retraşi de pe scenă aveau ceva în comun: o anume băţoşenie, un fel ţeapăn de a fi, cultul unor reguli, sobrietatea (fie ea şi zâmbăreaţă, tot sobrietate se cheamă) şi erau lipsiţi de simţul umorului. Cei care îl aveau, cred că şi-l reprimau. Politica era pentru unii o icoană, pentru alţii un portret, în tot cazul era ceva ce impunea respect.

Politicienii români de “tip nou” şi de succes mai au puţine lucruri în comun cu cei retraşi de pe “scena istoriei”. În schimb, între ei, au o groază de trăsături comune. Adrian Năstase, Traian Băsescu, Corneliu Vadim Tudor și mai tinerii Victor Ponta și Crin Antonescu, sunt reprezentativi pentru noul “canon”. Din toţi se poate face portretul robot al omului politic român în noul mileniu. Dacă ar fi să ne ghidăm după chipul şi asemănarea politicianului român de succes, ar trebui să tragem concluzia că poporul român e post-modern. Toţi au replică – chiar și când nu au nimic de zis. Sunt buni de gură, sunt în stare ca într-o discuţie televizată să-l bată la fund şi pe Platon, iar într-o mahala (Cuţarida?) bat în duel verbal cinstit orice sobor de ţaţe de etnii reunite. Ştiu mai multe bancuri decât rugăciuni. Nu-şi fac griji pentru suspiciunile ce planează asupra lor: securitate, case, flotă, sponsori etc. Nu continuitatea, ci fragmentele explozive ale apariţiei sub reflectoare sunt  la mare cinste. Deviza lor: videoclipul bate logica, manelele bat doina. Politicienii “de tip nou”, dacă mă gândesc mai bine, seamănă cu personajele mele preferate din “Scufiţa Roşie”, în varianta Disney: iezii dansând în aşteptarea lupului.