Să nu cumva, Doamne ferește, să credeți că întâmplarea de mai la vale s-a petrecut la Parchetul Curții de Apel Cluj. Dacă stau bine să mă gândesc, se putea întâmpla la oricare Parchet din țară. Nu cred să existe procuror dornic să vadă față de jurnalist atunci când el, procurorul, este stăpân în arta comunicării dar știe că n-are ce comunica. Deci, s-o luăm metodic, ca și cum m-aș fi dus să încerc să intru cândva la Parchetul Curţii de Apel Cluj. La şefu’. Ce-o fi fost în mintea mea când mă înfiinţai la poarta lui? Cum dumnealui era plătit din bani publici, credeam că şi instituţia păstorită de el este tot publică. Mai credeam că, dacă oamenii tot îi plătesc salar’ lui, au dreptul la o minimă informare privind măreţele-i realizări. Şi mai credeam că presa are acces la informaţia publică, s-o facă să ajungă la contribuabilii care-l plătesc și pe maistru’. Mă gândeam că oamenii vor să afle detalii, cât se poate, despre cazuri cu judecători prinși cu mâța în sac, procurori ce locuiesc la infractori, judecătoare sculate cu fața la perete șamd, ceea ce face deliciul oricărui colectiv care aplică justiție în România știind că nu prea are cine să-l tragă la răspundere. Ce să vă spun?! Am fost atâta de entuziasmat de modul în care aș fi putut comunica cu şefu’ de Parchet, încât am strigat, fără să vreau, „Ioi, oare unde-i găsesc?!”, atunci când îi angajează?

Mă prezint în faţa subofiţerului de la poartă şi-i raportez, civilizat, cine sunt şi ce vreau. El: Domnu’ procuror șef nu-i aici. Cum ar veni, a zis domnu’ procuror că dacă întreabă presa de el, nu-i aici. Eu: Să fim serioşi. E aici, ştiu. El: Da’-i în şedinţă, nu poate. Vorbiţi cu secretara. Eu: Faceţi-mi legătura. El: Tocmai a intrat în birou (îmi arată o uşă). Eu: Pot să intru? El: Nu-i biroul ei, aşteptaţi. Între noi se aşterne tăcerea. Cineva întreabă de-un coleg. E la şedinţă, i se spune. Pleacă, revine. Nu-i. Mă dumiresc: şedinţa n-a început. Eu: Păi, n-a început. Sunaţi-l, că nu-i sfârşitul lumii. El: Mai bine hai (ne și tutuim, deja, ne cunoaștem, am creat o relație) peste două ore, că se termină şedinţa. Eu: Păi, n-a început. El: Mai bine peste două ore. Eu: ?. Tăcerea se aşterne între noi. Câte unul, sau perechi, procurorii afluiau înspre biroulu șefului. Clar, îmi zic, stă să-nceapă şedinţa. Eu: Bine, vin peste vreo două ceasuri. El, fericit, uşurat. Mă gândesc dacă nu spera, intim, să nu mai vin. Oricum, l-am dezamăgit. I-am năruit speranţa.

Deci, partea a doua: ziaristul se întoarce. Eu: S-a terminat? El: A zis doamna secretară că dacă vreţi ceva, să vă adresaţi biroului de presă de la Parchetul General. Eu: Da’, aici, se ţine conferinţă de presă sau nu? El: Nu ştiu, nu mi-a spus nimic doamna. Eu: Întrebaţi. El (dă telefon): Nu aici, la Bucureşti. Am plecat, gândindu-mă că dacă eram loc de casă, plic, nu ziarist, precis mă primea.