Ne-am adaptat unei vieţi anormale?

de Ștefan Ciocan

De dimineaţă am primit o veste îngrozitoare, un tânăr pe care îl cunoşteam destul de bine a ales să-şi pună capăt zilelor. Nu era acel gen de puştan cu predispoziţie spre depresii psihice. Din contră, avea planuri de viitor foarte bine conturate. A terminat două facultăţi, câte un master în fiecare domeniu de studiu, iar acum era pe punctul de a finaliza teza de doctorat. A fost şef de promoţie la toate şcolile prin care a trecut. Putea să plece oriunde în străinătate, a avut oferte în acest sens. A ales totuşi să rămână în România. „Nu putem pleca toţi tinerii din ţara asta. O să rămână numai cretinii aici. Tu nu vezi că nici ţiganilor nu le place România”, mi-a spus odată când i-am sugerat că poate nu ar fi rău să-şi facă doctoratul undeva în străinătate. Acum a plecat pentru totdeauna. Am vorbit cu sora lui, sfâşiată de durere. Nu a lăsat  nicio explicaţie, niciun bileţel. Nu a lăsat nimic care să-i explice gestul, niciun indiciu prin care familia să-şi dea seama ce l-a determinat să plece spre veşnicie. M-am întristat mult gândindu-mă la sutele de tineri care aleg să emigreze pe o cale fără întoarcere, aparent fără niciun motiv. Apoi m-am gândit la România, la perspectivele pe care un tânăr le are în această ţară unde competenţa de multe ori este un handicap, unde ziua de mâine este sinonimă cu incertitudinea, unde un om conştient nu îndrăzneşte să-şi întemeieze o familie ca să nu mai vorbim despre uriaşa responsabilitate a creşterii unui copil. Ne-am obişnuit să supravieţuim, ne-am adaptat unei vieţi anormale, trăim precum liliecii, agăţaţi cu capul în jos în crăpături ale vieţii. Cei mai slabi cedează. Nu toată lumea poate să accepte inutilitatea vieţii într-o ţară în care individul nu valorează nimic în sine. Unde energiile risipite în studiu nu vor fi niciodată răsplătite. O ţară construită parcă după poemele shakespeariene. Mi-a venit brusc în minte ce a scris bătrânul Will în sonetul 66.

Mă uit scârbit la tot, şi-aş vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste oropsit,
Şi pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’ de prihană pedepsit,
Şi pe viteaz răpus de cel mărunt,
Şi artele sub pintenul despot.
Şi adevărul, „vorbă de netot”,
Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi.
Mă uit scârbit la tot, şi bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?

Cât de actual este Shakespeare şi cât de bine se potrivesc gândurile lui în mintea unor tineri fără viitor din România, cărora poate sistemul impus de clasa politică conducătoare le-a răpit până şi speranţa la iubire.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Țara bizonului liniștit și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Ne-am adaptat unei vieţi anormale?

  1. unQjohn zice:

    Sonetul LXVI
    Traducere de Ion Frunzetti (Sonete, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963)

    Scîrbit de toate, tihna morţii chem;
    Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
    Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,
    Credinţa – marfă, legea sub blestem.
    Onoarea – aur calp, falsificat,
    Virtutea fecioriei tîrguită,
    Desăvîrşirea jalnic umilită,
    Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,
    Şi arta sub căluşe amuţind;
    Să văd prostia – dascăl la cuminţi
    Şi adevărul – semn al ‘slabei minţi’,
    Şi Binele slujind ca rob la rele…

    Mare dreptate avea marele Will…

  2. unQjohn zice:

    Scîrbit de tot, de toate mă desprind,
    Doar că, murind, fac rău iubirii mele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s