nouă: Degeaba suni

Am să vă spun cum este când vii acasă cu ambele mâini ocupate: cheia oricum se află în buzunarul opus mâinii pe care, cu greu, ți-ai eliberat-o. (Oricum, mama mă-sii de cheie – știm de la Murphy: singura dată când o ușă se închide singură este atunci când ți-ai uitat cheile în broască pe dinăuntru.)

Bun.

Eram la o băută cruntă la “Cocoșul de Aur” din Mănăștur cu doi amici de șantier (pe vremea lui nea’ Ceașcă) – tineri, unul inginer, celălat economist (contabil încuiat, cum îl alintam) nu ca mine student la seral și primitor-distribuitor de materiale al aceluiași șantier. Pe amândoi îi unea pasiune pentru pictură – pictau extraordinar; unul mai pictează și azi, Dan Tonea, chiar dacă s-a lăsat de meserie și și-a deschis un magazin de pompe funebre – celălat, nu. Ștefan Beraru a murit 2-3 ani mai târziu de la această poveste dintr-o peritonită (deh, sistemul sanitar din acea vreme – cu nimic mai evoluat decât cel din ziua de azi).

Amândoi dădeau de băut că își vernisau expoziția personală de pictură pe pereții crâșmei – un perete Tonea, celălalt Beraru. Erau mândri de ei ca niște cocoși – și chiar aveau de ce să fie: erau buni.

După ce ne-am băut mințile discutând alea-alea (adică discuții/bla-bla-uri/lucruri inteligente de bețivi), amândoi s-au simțit datori să-mi facă [câte] un tablou cadou. “Care-ți place” – a fost întrebarea. “Ăla și ăla” (adică, acela și acela, cum ar fi corect în româneasca scrisă) – am arătat/punctat eu cu degetul. “Ale tale sunt. Ia-le!” – a fost verdictul. Drept pentru care m-am urcat, încălțat cu bocancii de șantier (era un sfârșit de februarie, început de martie, undeva prin ’85-’86, cu zăpadă și multă mizerie pe jos) pe câte o masă – una pe stânga crâșmei (peretele lui Țonea), cealaltă pe dreapta crâșmei (peretele lui Beraru), am zis „pardon-scuzați-bonsoar” celor pe care i-am deranjat și m-am ales cu două tablouri. După care ne-am băut mințile în continuare până la ora închiderii.

Crâșma era în Mănăștur, eu locuiam la ai mei (mama și tata, săracii) pe Aleea Godeanu, undeva pe lângă strada Pata – ceilalți doi bețivani erau alocați locativ in Grădini Mănăștur. Noroc că trecea “25”-ul pe-acolo, troleibuzul care unea și atunci Mănășturul de Gheorgheni (și vițăvercea).

Amicii mei, mult mai experimentați într-ale băutului, au convins un șofer de “25” să mă ia sub ocrotire/pază și apărare. I-au dat 25 de lei (nu întâmplător) și l-au rugat să mă debarce în intersecția Unirii-Pata, să mă pună cu fața spre Pata și să-mi dea brânci spre casă. “De-acolo se va descurca el”  – și exact așa a fost. Decât că (vorba unui amic din Ploiești), prima dată, după ce am fost debarcat cu cele două tablouri sub braț (unul sub un braț, celălalt, ați ghicit, sub celălalt), am nimerit la altă scară a blocului și la alt etaj. Atunci am realizat că am o problemă – dar în nici un caz pe cea corectă.

Căci, vorba aceea extrem de înțeleaptă: “când ai mâinile pline de unsoare, începe să te gâdile nasul”.

Deci, să recapitulăm: beat, la altă scară, alt etaj, cu amândouă mâinile ocupate.  Pilotul meu automat, extrem de bine antrenat, m-a scos din încurcătura “alt etaj/altă scară” și, după relocare, m-a dus la adresa corectă. Loc în care am constatat că nu am cum să intru în casă deoarece/pentru că/fiindcă aveam mâinile (v-am zis/mărturisit) ocupate. Cum să ajung la cheie? Că doar nu v-ați gândit că în logica bețivului există și soluția mutării vreunuia dintre tablouri sub celălalt braț sau chiar a sprijinirii acestora de vreun perete sau chiar ușa de intrare? De unde atâta libertate a brațelor?

Întâi am încercat să sun la sonerie cu nasul. N-am ajuns. Așa că am încercat cu limba (credeam că-i mai extensibilă)))))). N-am ajuns. Chiar dacă m-am “urcat” (să zic așa) pe vârfuri.

Drept pentru care m-am uitat la picioare, hotărât fiind să mă fac auzit prin bubuituri de bocanc în ușă. Numai că m-a ajuns din urmă rușinea educației (he-he!): cum să dau cu piciorul încălțat în grosolanul bocanc de șantier plin de zloată în ușa mamei? Drept pentru care am aplicat unica măsură de bun simț (he-he!) și-am bătut în ușă cu capul (șpăgarii știu de ce)))).

Și, după cum veți vedea, în continuare, rămâne valabil faptul că atunci când ți se pare că totul merge foarte bine, e pentru că ai trecut cu vederea ceva important.

Mi-a deschis mama – bănuiesc că extrem de încântată de cum îi arăta primul născut. Discuția a decurs lin și fără sincope (mă rog, așa mi-am tradus-o eu atunci – asta până dimineața când a venit mama cu transcrierea “discuției”).

“Victoraș, ce-i cu tine Victoraș”? (identic și a doua zi)

“Nimic. Uite, am adus cu mine două tablouri. De la Tonea și Beraru” („îmmmmmm-îîmmmmm-îmmmm” – în transcrierea de a doua zi).

Și m-am dus, demn (a se citi: bățos ca orice bețiv care vrea să treacă neobservat în bețivăneala sa) în camera mea unde, mie mi s-a părut că m-am așezat pe pat să continui discuția despre tablouri cu mama. De fapt m-am pus în genunchi în fața patului, cu bustul prăbușit pe el. Notați, vă rog, aveam tablourile încă sub brațe.

“Ți-e rău, Victoraș”? (identic – interesant cum de mi-am adus aminte ce mi-a mi-a zis))))

“Nu. Nici vorbă. Doar mă odihnesc puțin” (îmmmî-îmmmmmm).

Și m-am odihnit până a doua zi, zi în care m-am trezit (extrem de înfrigurat – nu uitați, era pe vremea lui Nea’ Ceașcă și nu prea se dădea căldură iarna cetățenilor muncii de la orașe și sate), exact în poziția pe care vi-am descris-o mai sus. Dar cu mintea extrem de clară.

(Peste câțiva ani, pe vremea lui Ceașcă, Beraru a murit făcând o peritonită. Tabloul primit de la el l-am făcut cadou unei familii de prieteni. Cadou de nuntă. Din păcate, căsnicia lor n-a rezistat – în pofida celor doi copii. Doamna a fugit nițel de acasă cu un văr de mâna a doua.

Tot după Revoluție, niște ani mai târziu, Tonea s-a transformat în cioclu – adică s-a lăsat de inginerie [care l-ar fi îngropat, atât pe el cât și minunata-i familie, de la atâta noroi și alcool] și și-a deschis firmă “de morți”. S-a salvat pe el și și-a salvat familia. Tabloul lui a pierit (la schimb, probabil), definitiv și irevocabil, peste mai mulți ani (aproape 20 de la „Loviluție”). Pentru că așa a considerat că-i stare de normalitate un prieten [deh!] – soț al unei prietene căruia i-l făcusem cadou să-l facă mai departe cadou, dar s-a îndrăgostit de el [de tablou] și nu l-a dat mai departe – că este minunat să se răzbune pe soția lui dând foc tabloului – dar asta-i altă poveste, poate am să revin la ea.)

Acest articol a fost publicat în Ministerul Vorbelor în Vânt. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la nouă: Degeaba suni

  1. Florina zice:

    De ce le-ai dat, mă, de ce?

  2. Sare'n Ochi zice:

    dă fraier, normal))))). stii ca toate idioteniile se fac in numele iubiri (fapte bune, fapte rele).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.