Întrebarea este cum de mass media a intrat în topul instituțiilor corupte, pe un bine meritat loc patru – în fond, ne-am auto-flatat mereu ca fiind “a patra putere în stat”.

La un moment dat, am citit o explicație într-un barometru de opinie referitor la corupție, realizat în colaborare cu Gallup: “Politicile editoriale vădit partizane, care afectează încrederea, sunt de vină pentru această percepție”. Să fie numai acestea cele din cauza cărora lucrătorii din mass media nu mai reușesc să-și recupereze bunul simț în practicarea meseriei?

Ca orice afacere într-o economie de piaţă şi presa funcţionează cu bani. Dacă la începutul anilor ’90, până să se prindă cei din Frontul Salvării Naţionale cât de periculos este cuvântul scris şi să intervină prin monopolul pe care-l deţineau asupra preţului hârtiei şi al tiparului, introducând cenzura prin scumpire, se mai putea face presă de dragul presei, acum presa este sclava publicităţii, a banilor veniţi din publicitate și de la politicieni. Nici nu vreau să mă gândesc ai cui „slujitori ai interesului public” sunt deontologii de presă angajați pe la vreun magnat aflat în luptă crâncenă cu Statul doar pentru existența propriilor afaceri. Sau a acelor magnați aflați în luptă acerbă cu Justiția… Și-atunci nu mai este cazul să ne lamentăm că a luat-o presa scrisă în freză doar pentru că s-a scumpit hârtia şi manopera de tipar. Pierderea cititorilor şi a tirajelor nu din aceste motive s-a făcut, ci din pierderea credibilităţii cuvântului scris/vorbit/vizualizat – că s-a angajat împachetatorul de cuvinte la magnat cu tot cu conștiință, nu numai cu talentul.

Războiul presei scrise cu cea vizuală, în ceea ce priveşte credibilitatea, a fost câştigat detaşat de către prima în anul 2004 – asta după ce lumea s-a lămurit care este jocul din buric al ştiriştilor din televiziuni. Dacă în anul 2000, credibilitatea presei scrise era de doar 12–14%, faţă de 40–42%, presa vizuală, la sfârşitul anului 2004, după o campanie electorală în care presa scrisă şi-a păstrat, cât de cât, verticalitatea, rata încrederii populaţiei faţă de cuvântul scris a crescut la 41-42%. Era, deci, cazul să fie recuperată și presa scrisă și pusă în slujba celor care au decredibilizat-o pe cea audio-vizuală.

Banii fiind necesari funcţionării unui organism mass media, imorală este atât împărţeala banilor publici după voinţă politică, cât şi lamentaţia modului în care s-a făcut împărţeala banilor. Asistăm la un efect şi nu la o cauză – şi se pune în discuţie nu atât persuadarea care se face asupra consumatorului prin publicitate, cât cea care se face asupra jurnalistului prin banii aduşi de către aceasta. Fiind vorba despre o competiţie, nu poţi veni să spui că trebuie inventată o „comiţie” care să împartă în mod echitabil banii din publicitatea statului – până şi această împărţire preferenţială face parte din jocul democratic, căci este vorba despre negocieri, despre vânzarea condeiului prin cumpărarea la preţul corect. Problemele presei sunt multiple şi în nici un caz nu vin numai de la modul în care negociază unii banii publici. Vin din lipsa unui statut ferm al relaţiilor simplului condeier cu propriul său patronat, al relaţiilor dintre condeieri şi a amoralității multora dintre colegii noştri. Cu ce este mai breaz un condeier care se vinde unui procuror sau miliţian pentru 100 de euro – pentru a se face purtătorul de cuvânt al acestuia, față de patronul de jurnal care joacă la bursă așa cum i-a zis amicul său politicianul să o facă? Dar condeierii care îşi fac veacul prin crâşme şi-şi pasează unii altora subiectele, indiferent de publicaţiile din care fac parte, cu ce sunt mai breji, cu ce-şi merită chiar şi salariul de mizerie pe care-l iau?

Când faci opinie publică cu politicieni expirați, cititori de promptere și dezaxați cu laptop, este normal să-ți pierzi credibilitatea. Deșănțarea mediatică din ultimii ani, complicitatea jurnaliștilor cu politicienii și oamenii de afaceri veroși, au pus pe butuci credibilitatea mass media. Și nu se poate face o despărţire a problemelor pe care le întâmpină mass media, cum că ar fi diferite pentru redacţie sau pentru patronat – ele merg mână în mână.

Mass media trebuie să fie privată, asta pentru a nu fi aservită intereselor celor care împart banul public. Iar instituţiile statului, tocmai pentru a avea credibilitate, nu pot fi particulare. Așa este și cu pretenția jurnaliştilor care se simt „formatori de opinie”. Când ai ajuns aici, ești propagandist.

Să mă explic: am atras atenţia, încă din anul 2000, într-un studiu prezentat la o conferință a Fundaţiei „Konrad Adenauer”, despre conținutul mass media care va ajunge să se piardă și că informația va ajunge să conteze numai ca reacție la declaraţiile, conferinţele şi comunicatele de presă. Că adevărul/realitatea nu va mai conta – cine va controla comunicarea, va controla informația. Și modul cel mai simplu de a o face va fi cooptarea jurnaliștilor (cu cât mai vedete, cu atât mai bine) în echipele de comunicare ale instituțiilor și ale politicienilor. Ceea ce s-a și făcut.

De aceea nici nu prea mai există ştire să nu înceapă cu „politicianul X a declarat”, „se afirmă într-un comunicat” (bla-bla-bla) cu privire „la” şi „despre”, creând o avalanşă de ştiri şi implicând mass media și consumatorii acesteia într-un război, dinainte pierdut, al vorbelor „volant”. Deşi ştirea este doar un efect, partea care se vede dintr-un eveniment, nimeni nu mai merge pe firul cauzei care generează efectul. „X s-a căţărat pe un stâlp de înaltă tensiune” şi toată media aleargă acolo să fie „primul care dă ştirea”. Nimeni nu mai stă să judece sau să caute motivele care l-au dus pe „X” în situaţia respectivă. Nimeni nu mai umblă pe „firul poveştii” să pună în vânzare și altceva decât ştiri. Întreaga tagmă a ziariştilor s-a transformat în „ştirişti”. (Este ciudat să vezi cuvântul “scris” având soarta cuvântului „vorbit” – adică zbor în vânt)

De aici rezultă presa care răspunde prompt şi eficace la fiecare chemare de conferinţă de presă. Orice politician, firmă, poliţist, procuror șamd, capabil(ă) de o strategie a comunicatelor şi declaraţiilor de presă, a ajuns să manipuleze, grosolan, mass media.

Ce deranjează la acest „prezent” al presei la orice strigare a celor interesaţi să producă „valuri mediatice” este faptul că mulţi dintre confraţi nici nu se mai ostenesc să cerceteze ce iese din gura „sursei”. Că, poate, acesta declară chestiuni care le infirmă pe cele declarate cu o zi, o săptămână, o lună sau un an înainte. Că ar fi mai de folos consumatorilor de mass media să afle substratul declaraţiilor citate; că, poate, până şi cel care declară ceva ar vrea să fie întrebat ceva inteligent de către ziarişti. Cu o mentalitate de „ştiristă”, mass media este condamnată să piardă. Și, ca bonus, devine marioneta celor care o mânuiesc. “Cozile de topor” bine plătite sunt formatorii de opinie – cei care duc “politicile editoriale vădit partizane, care afectează încrederea” șamd.

Un bun început în recâștigarea încrederii ar fi jurnaliştii care să ştie de ce intră într-o instituţie, care să nu creadă că Legea 544, pe care, oricum, mulţi nu au citit-o, este făcută să hărţuieşti funcţionarul public până când acesta se simte şi face un contract de publicitate cu patronul. Asta dacă se mai vrea ca presa să “conteze”.