Am intrat și eu din curiozitate pe site-ul oficial al OMV Petrom. Până să aflu că s-au scumpit carburanții cu 9 bani pe litru (ce naiba, este război în Libia!), mi-au căzut ochii pe informația conform căreia compania deține rezerve de 854 de milioane de barili. Rezervele companiei, nu ale țării – că țara, prin reprezentantul său Adrian Năstase a înstrăinat această rezervă petrolieră. Oare de sanchi li s-au pus la dispoziție străinilor 854.000 de barili x 100 de USD/baril = 85.400.000.000 USD? Adică, în loc ca România să aibă rezerve în valoare de peste 85 de miliarde de dolari, le au niște indivizi care dețin OMV Petrom! Convenabil.

Bun, hadeți să vorbim acum despre scumpiri. Azi (8 martie), compania OMV Petrom a scumpit carburanţii cu 9 bani/litru. Astfel, cel mai ieftin sortiment de benzină (Premium fără plumb 95) costă 5,16 lei/litru, iar cel mai scump (OMV Carrera 100), 5,96 lei/litru. Revin și afirm: creşterea preţului la carburanţi reprezintă un efect prost al faptului că rezervele de petrol ale ţării au fost cedate anterior printr-un contract defavorabil. Părere împărtășită și de către premierul Emil Boc: „asta înseamnă să nu ai sub control rezervele petroliere ale ţării şi să închei contract cu Petrom aşa cum a încheiat altcineva în 2004, nu vreau acuma să fac atacuri politice. Asta înseamnă să cedezi rezervele petroliere ale ţării, asta înseamnă să stabileşti printr-un contract până în 2014 că nu poţi să intervii pe redevenţe, asta înseamnă să faci contracte în defavoarea statului, ca acum să utilizezi doar mijloace colaterale de control prin ANAF sau Consiliul Concurenţei, pentru a verifica dacă aceste lucruri au o susţinere reală sau nu”.

Bun, acum să vă prezint o istorie a declarațiilor pe subiectul Petrom, declarații făcute de persoane, sper, responsabile. Adrian Năstase (2002): “Petrom este cel mai mare contributor la bugetul de stat. Cine stăpânește Petrom are un cuvânt important de spus și în economie, iar cine are un cuvânt de spus în economie are de spus și în politica”. Radu Berceanu (2003): “Dl. Dan Ioan Popescu a mințit permanent, este un Pinocchio care are un nas de la el de la minister până vis-a-vis la Petrom fiindcă s-a angajat încă din 2001 să privatizeze Petrom și nu reușește nici anul acesta”. Jonathan Scheele (2004): “Dacă vor fi privatizate Petrom și companiile de energie electrică și gaz, care generează o mare parte a arieratelor din economie, România nu trebuie să-și facă probleme mari față de aderarea în 2007 (2004)”. Dan Ioan Popescu, septembrie 2003: “Atenția trebuie acordată viitorului companiei”; ianuarie 2004: “Nu putem fixa un termen exact, deoarece ar fi în defavoarea vânzătorului care ar vinde la un preț mai mic”; martie 2004: “Nu putem negocia cu spatele la zid”. Adrian Năstase, aprilie 2001: “Nu poți obliga o babă s-o treci strada daca ea nu vrea! Cine a spus că Petrom trebuie privatizat?”; ianuarie 2004: “Nu vindem Petrom dacă nu obținem un preț minim”; februarie 2004: “Până la sfârșitul lunii iunie, Petrom va fi privatizată”. Bogdan Baltazar (2004): “Privatizarea Petrom ar fi un semnal foarte bun. Statul este un prost gestionar și un prost patron. Nu există nici o societate românească de stat care să nu fi fost implicată în rezolvarea problemelor politice, clientelare – cum este și cazul Petrom. De aceea cred că există și această opoziție și tot scandalul pentru că venirea unui patron puternic, cum este OMV, deranjează pe mulți. Toți cei care parazitau în jurul Petrom, toți cei care căpușau Petrom sunt foarte supărați, toți cei de genul Rafo. Este evident că s-a intrat în linie dreaptă pentru privatizarea Petrom, iar nervozitatea celor care au ceva de pierdut a crescut, aceștia coalizându-se pentru a încerca să stânjenească privatizarea, dacă nu chiar să o amâne sine die, ceea ce le-ar conveni. Cel mai mult are de pierdut o anumită structură de putere”.

Deci este clar că privatizarea Petrom a angrenat diverse grupuri de interese (și în afaceri coloratura politică nu contează) care au încearcat, după cum afirma fostul ministru al industriei, Radu Berceanu: “să obstrucționeze privatizarea care oricum a pornit în 2001 cu frâna de mână trasă”. Adică pe vremea când domnia sa era ministru. “Circa 10 la sută din cifra de afaceri a Societății Naționale Petrom circula prin firmele care parazitează societatea cu voia conducerii și în folosul acesteia”; sunt însă și “zone de interes în jurul Petrom unde sumele care se învârt sunt mult mai mari și unde influențele ajung la nivel de ministru sau chiar mai sus”. Dinu Patriciu care la acea vreme conducea Rompetrol aprecia că pierderile datorate sistemului clientelar din jurul Petrom se ridică la aproape 15 miliarde de dolari în cei aproape 15 ani postrevoluționari. La fel aprecia și, pe atunci, economistul Ionuț Popescu: “Petrom este cea mai mare vacă de muls din România cu sute de firme care căpușează. Pentru toți cei care au astfel de firme afacerile lor se vor termina odată cu privatizarea”. La vremea respectivă, Rafo Onești, Rompetrol și LukOil erau interesate, fiecare din motive diferite, să amâne cât mai mult privatizarea Petrom. Mecanismul de căpușare? Aceste companii luau țitei de la Petrom, îl rafinau, îl vindeau și, fie plăteau peste câteva luni, un an, fie, pur și simplu, acumulau datorii la nesfârșit. Este cazul rafinăriilor falimentare Rafo și Dărmănești, pe atunci administrate de către firmele lui Corneliu Iacobov (vicepreședinte PSD Bacău) și Ovidiu Tender, un apropiat al vicepremierului de atunci Ioan Talpeș (mâna dreaptă a lui Ion Iliescu). Așa s-a ajuns în situația ca SNP să aibă de încasat mai mult de jumătate de miliard de dolari. Dar, cel mai sinistru lucru era că statul căpușa statul și cele mai mari tunuri le dădeau ministerele care aveau nevoie de petrol: Ministerul Agriculturii și Ministerul Transporturilor. Reprezentanții acestor ministere, la care se adăuga și ministrul industriei, Dan Ioan Popescu, nu erau prea entuziaști la ideea privatizării Petrom. Fără control guvernul nu mai putea jongla cu motorina dată gratis pentru agricultur și nici nu mai putea obliga compania să dea combustibil pentru CFR – unul dintre marii datornici ai economiei autohtone. Economistul Valentin Ionescu, fost ministru al privatizării, admite aceste avantaje pe care puterea le avea prin menținerea Petrom în proprietatea statului. Evenimentele dinaintea privatizării, “chiar daca nu sunt strict legate de Petrom, explică nemulțumirile unor persoane față de decizia luată la Ministerul Industriei, dl. Tender este una dintre aceste persoane. Aceste nemulțumiri au apărut încă de anul trecut (2002), dar acum două luni (2003) PNA a deschis o cercetare penală împotriva companiei Rompetrol deținută de Dinu Patriciu, pe baza unor declarații făcute de liderul PRM, Vadim Tudor”. Presiunile au crescut după decizia privatizării Petrom cu OMV: cotidianul “Adevărul” (vă reamintesc: “crucișătorul” presei române, condus pe atunci de mult prea-încrâncenatul Cristian Tudor Popescu) a publicat un document în care OMV, viitorul cumpărător al Petrom, era acuzat indirect de spălare de bani. Acest document a fost emis și trimis spre publicare, potrivit unor surse, la cererea grupului Tender-Iacobov-Hrebenciuc.

“Privatizarea Petrom cu OMV este un atac mortal la Petromidia” declara Radu Berceanu pentru a argumenta că privatizarea Petrom deranjază Rompetrol. OMV deținea la Rompetrol un pachet de 25 la sută de acțiuni. Compania austriacă a anunțat că, după încheierea tranzacției privind Petrom, se va retrage de la Rompetrol pentru a nu avea poziție de monopol. “Patriciu lucra interesant cu OMV, dar în situația în care firma austriacă va fi obligată să se retragă de la firma lui Patriciu, Rompetrol va rămâne cu o gaură”, de aceea fostul ministru al industriei credea că nici Dinu Patriciu nu putea fi un fan al privatizării Petrom. Din acest punct de vedere el fiind “într-o înțelegere excepțională” cu Dan Ioan Popescu, ministrul industriei la vremea privatizării. Acest lucru era argumentat de Radu Berceanu prin faptul că “liberalul Patriciu a reușit să ia de la actuala putere Petromidia, fiind în opoziție”. De partea cealaltă, Dinu Patriciu a negat ca ar fi avut relații preferențiale cu ministrul industriei. În ce privește retragerea OMV de la Rompetrol, Dinu Patriciu declara că nu-și face prea mari griji, pentru că “are cine să-i cumpere acțiunile”.

Termenul de 30 iunie 2003 stabilit de cabinetul Năstase pentru privatizarea Petrom nu a putur fi respectat. Dan Radu Rușanu, pe atunci șeful Comisiei pentru politică economică, reformă și privatizare din Camera Deputaților declara: “decalarea termenului avantajează atât OMV, cât și SNP. OMV-ul are nevoie de timp să poată face o evaluare corectă și exactă a societății, iar conducerea SNP este interesată pentru ajustarea unor active ale societății”. În acest context, “al evaluării activelor” Petrom a vândut o serie de clădiri care ar fi trebuit să rămână în patrimoniu până la finalizarea tranzacției. Plus că nu se știe nici în ziua de azi care este soarta terenurilor pe care Petrom avea litigii cu foștii proprietari. “Nici o privatizare din România nu a fost în termen, dar PSD are tot interesul să o termine înainte de alegeri”, declara Valentin Ionescu, fost ministru al privatizării în perioada guvernării de coaliție. El credea că mulți dintre clienții PSD care făceau afaceri preferențiale cu Petrom au fost avertizați și că cele mai multe lucruri fusesră negociate înainte de privatizare, inclusiv cu sindicatele. Dan Radu Rușanu sugera că au existat presiuni diverse asupra Petrom, precizând că “membrii de sindicat vor fi dezavantajați de restructurările care vor urma, în vreme ce conducerea sindicatului este avantajată prin externalizările care au avut loc, dar mai ales de achizițiile din ultima perioadă”. Sindicatul Petrom, în frunte cu Liviu Luca, și-a rotunjit în acea perioadă portofoliul media cumpărând televiziunea Realitatea. “Sindicatele nu joacă un rol benefic în acest sector”, era de părere economistul Valentin Ionescu, care se întreba, retoric, dacă cei care conduc sindicatul Petrom sunt lideri sindicali sau oameni de afaceri: “S-ar putea constata că interesele salariaților nu coincid cu cele ale liderilor de sindicat”.