Emil Boc îşi începe fiecare zi levitând: “E fain la Cluj!”

Dacă s-ar obosi să privească în jur poate ar observa mănunchiurile de limbi înfipte în simandicosu-i dos, – cele de la care pluteşte, nu păşeşte. Toate mizeriile cu faţă umană: nepoţei, nepoţele, lipitori de afişe, purtători de geantă, de care s-a înconjurat în 20 de ani de politichie de vârf şi pe care i-a încuibat în schema de funcţii publice (locală, a statului), toţi aceşti “da, Şefu’” pe care-i ţine în perfuzii la bugetul local, îl ţin orb, surd şi mut la problemele reale ale urbei.

Emil Boc a ajuns prizonierul limbilor în dos. Acestea îl ţin înlănţuit pe viaţă în scaunul de primar al municipiului Cluj-Napoca. Dacă se putea dezlimbi, Emil Boc lua de multă vreme calea Parlamentului. La cum dă din gură nimicuri, acolo îi era locul.