Şi-atunci „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public”, care „SUNT INVIOLABILE” (Articolul 30, paragraful 1 din Constituţia României), s-ar poticni, ca de un ciot şi ar fi anulate de paragraful 6: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

„Nu poate” – în condiţiile în care cel intrat în pana jurnalistului are „demnitatea” să nu calce pe becul legilor, al prevederilor legale şi morale, are „onoarea” de a nu se folosi în interes personal de funcţia pe care o deţine, sau prevalându-se de funcţiile deţinute de terţi din familie, de pile, cunoştinţe şi relaţii.

Da, au dreptul la viaţă particulară, dar nu făcându-şi mendrele pe bani publici. Da, au dreptul la imagine, dar nu terfelind imaginea meseriei pe care şi-au ales-o, nemânjindu-şi-o prin lipsă de înţelegere a ceea ce li se permite să facă în spaţiul public îmbrăcaţi în „uniforma” meseriei, crezând că aceasta (plus pilele familiale, cunoştinţele şi relaţiile) le permit să fie deasupra celor cărora ar trebui să le fie exemplu.