Problema e că toate aceste instituții realizate “sub” Cuza nu au funcționat pe baza unor principii de tip modern, pe baza unor norme sitematizate, ci au fost “puse în mișcare” de voința domnitorului. Vă sună cunoscut? De unde credeţi că am rămas cu “nevoia” de “tătuc” şi de “chip cioplit” de la conducerea partidelor politice, până la cea a instituţiilor statului? De unde credeţi că toţi liderii români au impresia că sunt izvor de lege?

Tot de atunci avem de dus povara promisiunilor neonorate de către politicieni. Practic, Iaşul şi-a vândut statutul de capitală pe un sac de promisiuni. Decăderea de după 1859 este catalogată de unii istorici, cel puţin din punct de vedere economic, drept „o catastrofă de pe urma căreia Iaşul nu şi-a mai revenit”, iar căderea economică se poate echivala „cu pierderile suferite în urma unui război”.