Iar jurnaliştii ar trebui să redevină oameni de încredere, oameni în care alți oameni își pun încrederea că vor fi informați corect. Poate nu ar fi rău dacă am începe prin a ne avertiza audienţa: „Acest material conține 10% informație, 30% publicitate, iar restul constituie dezinformare, scrisă în scopul manipulării opiniei publice, în favoarea clientului X”.

Că nu putem lăsa Statul să fie garantul corectitudinii informării. Relaţia dintre Stat și informație nu este una cu final fericit. Noi am mai citit cartea aceasta şi, ştim: la final, ceea ce este corect şi adevărat, moare. De la confiscarea absolută a informației, în dictatură, până la liberalism, finalul este acelaşi: vorbitul în şoaptă. O formă perfidă de cenzură şi auto-cenzură este instaurată în numele politicilor corecte. Că e dictatură sau sunt “politici corecte”, avem acelaşi rezultat: înmulțirea subiectelor care nu se mai abordează public decât în șoaptă sau deloc. În materie de dezinformare, atât activitatea, cât și inactivitatea statului, sunt egal nocive.

Dacă noi, jurnaliştii, acceptăm să jucăm un rol în afara informării corecte, înseamnă să acceptăm că audienţa noastră ne este “duşmanul”. Statul, când ne folosește în acest joc în afara informării corecte, î-și consideră dușmani propriii cetățeni. Cetățenii atrași în acest joc, se pot considera propriii lor dușmani.