Să lămurim ceva: când eu și colegii mei îi criticăm pe cei care împart justiție, nu înseamnă că suntem dușmanii Justiției (că vorba celor care ne sunt și procurori și judecători: “avem interese”, “suntem plătiți” șamd), ci că arătăm bubele și făţărnicia slubașilor ei – ăia ciopliți de către propagandiștii anticorupției pe frontispiciul instituției. Îi criticăm pe cei care vor să ne prezinte o justiţie perfect imaculată în pofida realității sordide. Criticăm faptul că se înceracă să li se “vîndă” românilor perfecţiunea unui sistem departe de a fi perfect. Ni se vinde, din nou, o minciună. Justiția nu este perfectă, chiar dacă faţă de anul 2004 s-au făcut progrese vizibile, dar mai mult pe zona de luptă anticorupţie. Tentaţia de a crede că s-a terminat procesul de reconstrucţie în justiţie este îngrijorătoare. Înspăimântător este faptul cum cei care nu recunosc (și mărturisesc public) această “perfecțiune” sunt introduși în malaxorul de propagandă al sistemului să fie imprecat și admonestat public pentru “prejudicii aduse justiţiei”.
Dar Justiția nu este numai despre corupție și anticorupție, ci despre multe altele: de la un banal divorț care devine interesant atunci când vezi că există o cârdășie pe față între anumiți avocați și anumiți judecători care fac de așa manieră încât partea adversă să rămână în curul gol, până la însuși actul de justiție viciat în varii zone ale acesteia – că judecătorul și procurorul nu-i iubesc pe ziariști, de exemplu. Corupția din sistemul care zice că se luptă împotriva Corupției, este cea care mă deranjează.