Ce aş fi vrut să vă zic? Că, dacă nu aţi apucat să donaţi pentru Catedrala Notre Dame, puteţi dona pentru unul dintre spitalele din România. Că, despre terenul de joc al Sănătății românești, știm că este praf și pulbere, cu găuri și lipsuri. De ani de zile se văicăresc cei din sistem că există subfinanțare, când, în realitate, vorbim despre un monopol al statului pe banii contribuabililor. Și, ca orice monopol, este toxic și nu poate duce decât la lipsă de competiție și calitate. Monopolul favorizează incompetența – în fond pe funcțiile bune de tocat banii nimănui (cum sunt considerați banii bugetului), se fac numirile politice. Politicienii noştri au politizat Sănătatea, nu au eficientizat-o. Poate ați uitat-o pe Daniela Bartoș, această Abramburică a sistemului de Sănătate din România, sau pe contabilul peltic Eugen Nicolăescu – ei sunt imaginea politicienilor lăsați să-și dovedească incompetența pe banii noștri. Banii alocați Sănătății au fost dintotdeauna “puțini” – deşi vorbim despre miliardele de euro neantizate fără a se constata nimic: nici eficiență, nici îmbunătățire de sistem, ci doar hoteluri și sanatorii. Și-atunci, știind că sistemul nu este făcut să funcționeze eficient, de ce se cer bani mai mulți? Doar pentru a se perpetua niște proaste obiceiuri pe banii celor care-și plătesc obligațiile? Că miza este: cine fură banii de medicamente, de exemplu: partidul care pune ministrul, sau partidul care numește pe şeful Casei de Asigurări? Căci hoţii nu cunosc decât două posibilităţi: ministerul să controleze CNAS-ul (adică să împartă prada) sau CNAS-ul să fie independent (adică prada să se ducă numai la unii).