Dar cei care au distrus cel mai eficient, ca o turmă, orice noţiune de luptă anti-corupţie sunt #protestacii, #rezistacii de profesie. Dacă erau societate civilă, opinie publică, nu partizani, ar fi pus presiune pe clasa politică să umble la sursele corupţiei: transparenţa activităţii şi surselor de finanţare ale partidelor politice, legi coerente ale alegerilor, ale partidelor, ale responsabilizării magistraţilor, ducerea procurorilor către adevărata lor menire, cea de avocaţi ai statului, nu de magistraţi, crearea premiselor ca funcţiile cheie din Parchete să fie ocupate prin alegeri (şi atunci nu s-ar mai fi vorbit despre intereferenţă politică chiar atât de acut) şamd. Dar au preferat să se transforme în galerii şi să facă gălăgie când pentru o tabără, când pentru alta – în funcţie de cum au fost mânaţi în luptă. E de râsul-plânsul modul în care cei care-şi vărsau mucii în zăpadă de dragul lui Ponta şi Antonescu, împotriva Odiosului Băsescu, #rezistă azi, împreună, de dragul Codruţei Kovesi şi împotriva lui Dragnea, aproape împotrivă la contra. Iar Băsescu a rămas la fel de odios, deja şi în ochii celor care-l adulau. Deşi, chestiunile pentru care se protestează par a fi aceleaşi, acestea în mod cert sunt deja, prin radicalizare, contrare unor manifestaţii în sprijinul unui stat de drept. Echilibrul şi controlul statului nu se face cu voinţa străzii. În Democraţie, strada are dreptul şi obligaţia de a protesta prin voce şi de a se impune numai prin vot. Asta dacă strada mai vrea să se respecte drepturile omului. Inclusiv şi, mai ales, de către Justiţie.