Între timp, noi, “clasa muncitoare”, ne-am transformat într-o generaţie de „picnic”-işti, din cei care se duc „la aer” doar pentru a aprinde focul şi a lăsa o grămadă de gunoaie în urmă. Anual, din munţii noştri se colectează tone de deşeuri. Uitaţi-vă în jur la izvorul, pârâul sau râul ce vă străbate/trece pe lângă satul, comuna sau oraşul natal. Nu există curs de apă în România pe care să nu plutească măcar o cârpă, un pet, o sticlă returnabilă din plastic, ceva. Nu există rădăcină sau copac de pe marginea apelor să nu aibă agăţat, zdrenţuit, o trenă de gunoaie; nu există vad în care să nu rişti să te tai într-o conservă ruginită, în cioburi de sticlă sau “Dacia” uitată la spălat acolo. Nu trebuie să treci codrii de aramă ca să vezi albind grămezile de hârtii aruncate la întâmplare prin idilicele crânguri, păzind grămezile de produse bâzâitoare ale pântecelor îndestulate. Și, cum ziceam, nu există apă curgătoare ale cărei maluri să nu-ți murdărească ochii cu zdrenţele pungilor de plastic agăţate prin sălcii plângătoare, răchiţi şi arini. Nu există drum (de la potecă, până la cale ferată – drum de fier pentru despicătorii firului în patru) pe care să nu te întâmpine aceleaşi dezolante mormane de gunoaie, triumf al “Naturii Domnitorului” român – iar calea ferată, cu precădere, pare să atragă ca un magnet tot ce e mai mizer şi mai scârbos. Ceea ce mă doboară cu adevărat este faptul că nu sunt rare ocaziile în care descoperi urme ale unor adevărate “dejunuri pe iarbă” în preajma celor mai incredibile murdării – asta fără să scadă pofta excursionistului (din moment ce-i descoperi resturile festinului). Cum Dumnezeu nu fac icter mecanic, acesta-i un mare mister…?!