Armata turcă avea (n-o s-o mai aibă) și misiunea de a menține laicitatea statului turc, modernitatea acestuia. De aceea nu a fost niciodată subordonată politic, pentru a putea interveni când era cazul în favoarea viziunii fondatorului statului modern turc, Mustafa Kemal Atatürk. Era clar că Recep Tayyip Erdoğan cu partidul său au luat-o razna complet, acesta începând să se creadă și să acționeze ca Sultan. Turcia lui Erdoğan a luat-o pe calea radicalisului islamic, departe de viziunea fondatorului ei. Așa că, împotriva autoritarismului, împotriva controlului tot mai accentual asupra mass media, atacului asupra drepturilor femeilor, oprimarea kurzilor, intimidărilor asupra Curții Constituționale, acuzelor de fraudă la ultimele alegeri șamd, plus faptul că este tot mai evident că Erdoğan este unul dintre sponsorii ISIS, printre artizanii destabilizării Siriei și la originea valului de imigranți care a lovit Europa anul trecut, s-a ridicat armata turcă (cică o facțiune a acesteia) care are un istoric al impresionant al loviturilor de stat prin care s-a repus Turcia pe șine, împotriva fiecărui președinte deraiat.

Prin urmare, profitându-se de faptul că Erdoğan nu era în țară, ci pe undeva prin Mongolia, armata a somat civilii să stea în case pentru siguranța lor, au fost ocupate podurile, aeroportul și televiziunea națională, sperându-se într-o preluare pașnică a controlului asupra țării. Dar Erdogan, după exemplul tuturor dictatorilor pe care i-am văzut alungați din decembrie 1989 încoace, nu este individul care să renunțe ușor la putere (El e Patria!) – are prea multe de pierdut. Plus că nici o țară căreia i-a cerut drept de azil pe când zbura pe de-asupra Turciei și instiga să iasă civilii neînarmați la aeroport să-l apere, nu i l-au acordat. Nici Germania, nici Anglia și, se pare, nici Teheranul.

Aşa că i-a pus pe islamiștii care-l susțin și poliția turcă să iasă pe străzi şi să se lupte cu militarii. În timp ce civilii care erau de parte Armatei au rămas în case să-și dea mesaje de susținere pe twitter, radicalii islamiști și polițiștii lui Erdogan au ieșit în stradă. Islamiștii oricum nu au respect pentru viață, iar „milițienii” sunt slugile oricui plătește în momentul în care plătește. Așa că până Erdoğan s-a plimbat cu avionul pe deasupra, islamiștii și „milițienii” au atacat Armata. Care putea să-i calce sub șenile, dar nu a făcut-o. Că Armata turcă nu este alcătuită din teroriști și spălați pe creier subordonați politic – așa cum au avut la dispoziție restul dictatorilor pe care i-am văzut alungați din decembrie 1989 încoace. Armata turcă nu și-a măcelărit poporul, indifierent de justețea acțiunii sale. Militarii au respectat Legea. Nu vă luați după imaginile cu oamenii lui Erdoğan care se târăsc pe jos în sunet de împușcături. Sunt 60 de victime dintre polițiștii și civilii înarmați (Dumnezeul lor să-i odihnească!) care au tras asupra militarilor și au primit riposta directă; iar bombardamentele au fost punctuale împotriva unor ținte militare și asupra Parlamentului. Vom vedea acum câte victime vor fi din rândul Armatei. Mai ales că “civilii” lui Erdogan și-au putut permite să “aresteze” militari. La fel ca minerii lui Ion Ilici Iliescu.

A fost momentul în care opinia publică internațională a început să se delimiteze de “lovitura de stat”. Fără sprijin internațional, Armata turcă a pierdut. Dimineața, pe la 5, Erdogan a revenit vijelios acasă. A ținut un discurs glorios din care am aflat cam ce anume va urma în Turcia.

În primul rând, Armata turcă își va pierde independența. Din punctul meu de vedere, statul turc gândit de Mustafa Kemal Atatürk a devenit istorie. Aici va duce lașitatea și lipsa de viziune a celor mai slabi lideri mondiali de care am avut parte în ultimii 25 de ani.

PS: Azi noapte am ascultat mulți „analiști” chemați să-și dea cu părerea pe la tembeliziuni. Nu știu cum se face, dar numai dintre cei care-l deplângeau pe Erdoğan s-au perindat prin studiouri. Or fi având ei dreptate și Erdoğan este un model pentru democrație…