La Teatrul Act, în parteneriat cu Academia Cațavencu și Revista Accent, în lectura inconfundabilului Marcel Iureș, s-a lansat, luna trecută, volumul Fâșii de rușine (Editura Vinea) al scriitorului Cristian Fulaș. Invitați ai evenimentului și recenzori au fost Octavian Soviany și Nicolae Tzone.

Din păcate, din motive de spațiu, evenimentul nu a avut parte de intrare liberă, așa că mă fac purtătorul de reclamă al evenimentului și de imagine a cărții.

Vorba editorului: Pe când la Editura Vinea „romanul secolului”? Ei, bine, iată, la Vinea, romanul secolului. „Fâșii de rușine” este o carte excepțională. Este o revelație pentru mine, un om care trăiește în literatură și care, de altfel nu prea azvârle cu vorbe de laudă în pereți. Ca atmosferă, volumul mi-a amintit de lecturi esențiale din, iată, un nume mare al prozei românești, Mateiu Caragiale, cu ai săi „Crai de Curtea-Veche”, și, mai cu seamă, de Max Blecher, cu ale sale zguduitoare pagini din „Inimi cicatrizate”. Cristian Fulaș, cu acest debut surpriză în roman este deja un nume de admirat și de respectat între prozatorii români în vogă de azi.

O carte despre care Cosmin Perța are numai cuvinte de laudă: Dragă Cristian, ţi-am citit cartea şi după primele 40 de pagini am fost cuprins de un sentiment de ANGOASĂ profundă. Mi s-a făcut foarte rău şi mă simţeam ca după un leşin din care ieşisem cu remuşcări şi conştiinţa făcută ferfeniţă. Să nu mă înţelegi greşit, cartea este impecabil scrisă, alertă, vie, radiografiază verosimil şi expresiv partea întunecată a boemei bucureştene, sondează cu fineţe şi autenticitate psihicul alcoolicului, cu toată confuzia, demenţa şi violenţa sa construind o atmosferă densă şi apăsătoare din care dispare orice lumină lăsând loc disperării şi neputinţei. Poate tocmai aici este impasul, am intrat nepregătit în lectura acestei cărţi traumatice, jurnal fictiv al dezintegrării, am început naiv, la nivelul 0, acela al lecturii de identificare şi, deşi nu am experimentat niciodată pe viu la intensitatea aceasta experienţele narate, acestea mi s-au transmis direct în subconştient transformându-mă într-o legumă neputincioasă şi obscenă în slăbiciunile ei. Am urmărit până la final destinul personajului tău în încercarea, mereu ratată, de echilibrare, cu toate renunţările, sevrajele, halucinaţiile, delirurile şi recidivele sale. M-a copleşit şi la final am rămas cu acelaşi gust amar în gură, cu acelaşi tremur, cu aceeaşi dezorientare şi senzaţie de gol în creier, piept şi stomac. Poate acestea sunt cele mai limpezi indicii că avem în faţă o carte bună, una care te somează la auto-sondare şi te răscoleşte până în straturile cele mai sumbre ale subconştientului.

Și nici Octavian Soviany, n-a uitat-o pe un colț de noptieră: Un roman despre dependența care generează singurătate sau, mai degrabă,  despre singurătatea care conduce la dependență. Iar protagonistul său are toate datele esenţiale ale ,,străinului”, ale unei ființe absurde  în sensul camusian al termenului, ce descoperă divorţul dintre lipsa de noimă a lucrurilor şi nevoia noastră de noimă,  e necomunicativă, înstrăinată şi resimte cu acuitate că (aşa cum spunea un alt gânditor existențialist) infernul sunt ceilalţi. Pornind de aici, Cristian Fulaş construieşte un roman ambiţios, alternând diverse registre stilistice, imbinând ingenios naraţiunea cu meta-naraţiunea dar, mai ales, depănând o povestire fluentă, condusă de la început  la sfârşit cu o o siguranţă aproape înspăimântătoare. Efectul de autenticitate este copleşitor.