Este de domeniul evidenței că moderatorilor de talk-show le cam place să se audă vorbind. Așa își apără ei independența editorială, rostogolind, bolovănos și scrâșnit, cuvinte peste interlocutor, acest adevărat invadator al timpilor de antenă, cu voluptatea și frenezia cu care-și făceau valahii chisăliță dușmanii la Posada.

Cititorii de promptere apreciază “dialogul” dezvoltat peste capul invitatului, ca într-un joc de “măgar la mijloc” dintre ei și invitații de serviciu. Victima va fi rostogolită în sos de limbă, garantându-se succesul de imagine, nu de idee, al acestor “discuţii”. Între succesul de audienţă şi succesul în argumentare, nici o televiziune nu poate ezita. Și nici un mogul nu-și poate permite să-l lase pe invitat (ha-ha-ha!) să emită inteligențe la el pe post. Dușmanul trebuie să fie inept și plat. Pe banii și interesele patronului televiziunii, dezbaterea trebuie să deraieze în sfadă ca la uşa cortului.

Dar, nimic nou sub soare, înfocarea în dezbateri e străveche la români. Paşoptiştii, de exemplu, se aprindeau atât de tare la „talk-show”-urile lor, încât cel însărcinat cu procesul-verbal abia ce mai apuca să noteze cum că “seanţele din zi în zi deveneau mai tempestuoase”. De multe ori “zapa” peste “seanță” (ședință) că nu mai pricepea nimic, consemnând pe “burtieră”: “seanţele începând a fi tulburate, dialogurile nu s-au putut însemna fiind vorbele repezi şi înfocate”. De aceea “taclagiii” moderni au un aer așa de războinic-pașoptist.

Gargara este gargară fără altă miză decât cea a tentativei de prostire a maselor. Doar nimeni nu stă să-şi ia notiţe după televizor. De aceea dialogul de televizor e o formă fără fond. Talk-show-ul nu e implicare, e doar trecere de vreme. Un monolog în care fiecare își recită propozițiile lui. Nici nu mai contează succesiunea zicerii. (Scris pentru Academia Cațavencu)