După ce-s puși cu votu’ pe labe, politrucii se prefac că gândesc. Adică ei stau în Parlamentul obez și mimează sinapse esențiale. Acum a venit rândul celor de la UNPR, veșnicul apendice guvernamental, să propună supraimpozitarea marilor averi. Să fim înțeleși: poate că nu toate averile s-au clădit pe muncă cinstită – dar asta e treaba justiției, nu a politicianului; tribunalul e una și tribuna Parlamentului e alta. Să vii și să supraimpozitezi înseamnă să-i consideri pe toți afaceriștii prosperi niște infractori, vinovați că au pus în practică o idee sau că au tremurat ani în șir de spaima unui credit pentru dezvoltare. O să trimiți mascații peste creatorii BitDefender-ului, spre exemplu? O bagi pe Halep în dubă? Iei cercetătorii de succes și le pureci chitanțele? Îi pui pe toți în aceeași oală, cinstiți cu necinstiți, doar pentru că ai promis în campanie tot felul de pomeni și acum vezi că bugetul e vai mama lui? Doar pentru că ai promis un milion de locuri de muncă și acum vezi că de fapt crește șomajul? De-aia ai nevoie de bani? – de ce nu te gândești, de exemplu, la un Parlament mai redus, că ș-așa n-au ce lucra ăia 588?

De fapt, nemuncind pentru propria avere, inițiatorii legii au impresia că toată țara face la fel. Șmecheria asta a la Hollande nu face decât să adâncească prăpastia dintre cele două țări: una e cea a lucrătorilor la privat, în economia reală, acolo unde salariul îl iei dacă ai bani în cont, și alta e țara bugetarilor, ținuți în sărăcia confortabilă a celor opt ore de muncă și – uneori – a campionatelor matinale de solitaire. Ce e curios: n-am auzit despre o lege care să pedepsească nemunca. Sunt o mulțime de reglementări despre cum să-ți scoată soldații apa din casă sau despre cum să-ți ducă omătul din curte, dar niciun cuvințel despre asistatul care face bancuri la crâșmă despre soldați. Ești primar și condiționezi ajutorul social de strânsul frunzelor din parc și te trezești cu plângere în justiție. Candidezi la parlamentare și promiți hrană caldă tuturor putorilor și nu există o lege care să te înfrâneze. Luna trecută, la Botoșani, unii au refuzat ajutorul pentru încălzire pentru că lemnele nu erau tăiate la dimensiuni potrivite sau nu erau stivuite în curte – în afara câtorva articole în presă și a suduielilor de pe facebook, mare lucru nu s-a întâmplat. Ăsta e un exemplu.

Uneori cred că din legislația românească lipsește dreptul loazei de a muri de foame – și aici nu vorbim despre copii sau bătrâni, ci despre hardughiile sănătoase abonate la caietul crâșmarului și la pomeni electorale. Ce nu știu tovarășii de la UNPR: majoritatea celor cu averi considerabile fac acte de caritate. Din ăia 2%, din tot felul de sponsorizări, uneori cu bani cash la concerte și expoziții – da, din acești bani pleacă la mare copiii bolnavi și tot din acești bani unii nevoiași trec peste iarnă. Că nu toată lumea e Becali să se laude cu asta e altă poveste – mai onorantă.

Anul trecut, cei de la EBS Cluj au construit o casă, de la temelie și până la noptiera din dormitor, pentru cinci copii rămași fără mamă. N-au zis nici pâs, n-au făcut conferință de presă și au plecat în pripă imediat cum au apărut gazetarii în curtea noii case. La cât a costat totul, vii tu, remorcă guvernamentală uneperistă, și-i mai tragi un impozit? Ca să ce? – pentru răcorirea sărăcimii? – satisfacția haiducească la drumul mare? Ăsta-i proiectul de țară? – sărăcirea unitară? Iar trăiești cu sentimentul că Parlamentul e un restaurant de lux din care poți să comanzi meniu de legi în interesul tău electoral? De când apendicele comandă creierul?

Adevărul e altul și-l știe toată lumea: încet-încet spitalul vă paște, operați în stradă de apendicită. (de Sabin Gherman)