Transilvania mea e o beţie pe care n-am curajul s-o duc până la capăt

de Sabin Gherman

Noapte. Sulina, marginea ţării. În dreapta, Dunărea sau ceva braţ al ei. În stânga, ospătăriţa cu buci ca obrajii de îngeri. Pe masă beri. O fată grasă cântă folk. Seară faină, terasă-corabie beată. Lângă terasă, pescari. Bere Zipfer.

Fata asta cântă aşa de fain că-mi vine să-mi bag picioarele-n ea televiziune şi-n el ziar – ar trebui să fac de fapt ceea ce cred: Transilvania. Am mai făcut. Un vis în care am pierdut zile şi am câştigat prieteni. Transilvania mea e o beţie pe care n-am curajul s-o duc până la capăt.

În jurul fetei grase roiesc masculi. Unul dintre ei cântă cu voce de tenor, alţii scot iPad-uri să se vadă la ştiri. Patronul e mulţumit, lumea comandă bere. Trec bărci cu lumini roşii, ăia se cred într-o Veneţie.

E două. Nicio lună nu se vede. Fata cântă şi cred că ne iubeşte un pic. Eu stau şi beau doar pentru că ea-i acolo şi cântă muzici cu versuri faine. Uneori fata ridică ochii către patron, cred că i-e foame. Patronul îi face semn să cânte mai departe. Lumea comandă bere. Zipfer, zece lei la zero treiş’trei. Fata cântă. Îi caut privirea ca şi cum ne-am şti de mai demult.

Când cântă folk, ţara mea e o ţară frumoasă. Lume deşteaptă, platouri cu ştiuci şi legume. Io scriu la laptop şi-mi promit că n-o să citesc textul înainte. Am zis că scriu editoriale şi în concediu. De fapt, e o şmecherie: am privatizat spaţiul ăsta din pagina doi. Am făcut o ţară mai mică, Republica Federală Ghermană. Aici mă fac prieten cu lumea din jur – cu vodafone-ul lu’ Miha.

Cred că mă-mbăt. Nu tare, dar îndestul. Încă nu i-am prins privirea fetei grase. Nevastă-mea doarme, copiii la fel. Cumnatu-meu îmi dă sms că la şase musai mergem la jogging. Încă o bere. Aproape că m-aş da la fata grasă. Dar ei îi e foame.

Românii sunt bogaţi. Unul povesteşte despre Transalpina. Altul a fost la Letea şi lipoveanca de-acolo i-a făcut ciorbă cu apă din Dunăre. Românii sunt din ce în ce mai puţini şi poate de aceea-s şi fericiţi. Singuri.

Ospătăriţa mă priveşte cu ochi de ştiucă.
– Da, înc-o sticlă – tot la zero treiş’trei.
– Ceva de mâncare?
– Vrei să fii nevasta mea? Mai adu o bere.
Fata grasă cântă cu spatele la Dunăre. Ce simte o fată grasă care cântă versuri aşa faine?

Francezul de lângă mine e beat pulbere. Zice că România nu i-ar putea fi niciodată nevastă, dar mereu amantă. Io cred că dacă mai bea o bere, începe să plângă. De pe canale ies oameni mici: vreţi icre-icre? Francezu-i un idiot, fata grasă priveşte spre noi şi râde şi cântă.

Şi dacă România e un neatins stufăriş? Şi dacă nu există Europa? Lumea începe de la marginea lumii?
Adevăratele fluvii sunt la zero treiş’trei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Țara bizonului liniștit și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Transilvania mea e o beţie pe care n-am curajul s-o duc până la capăt

  1. calinakimu zice:

    Cu „periferia”…stam din ce in ce mai bine…Problema noastra se afla insa in CENTRU, despre el nu stim mai nimic si ce stim este de la altii, din auzite. La periferie, acolo unde sunt doar „intamplari” defulari si …fie ce-o fi… Din pacate, la periferie nu se rezolva adevaratele probleme, care bagate sub pres, mai devreme sau mai tarziu intra in putrefactie…Este adevarat, in momentele euforice suntem mai „autentici”, adica ne simtim mai liberi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s