de Ștefan Ciocan

Un tiraj de peste 100.000 de exemplare este un vis frumos pentru orice ziar național din România. Presa mioritică pierde pe zi ce trece din credibilitate, și implicit din tiraj. Ziarele românești sunt tot mai subțiri și se tipăresc în număr tot mai mic. Nu același lucru se întâmplă peste ocean, mai precis în Statele Unite ale Americii. Aici un ziar local poate ajunge ușor la un tiraj de 100.000 de exemplare pe zi. De la tipografia publicației Telegram & Gazette ies în fiecare dimineață 110.000 de ziare. Cotidianul se adresează populației din Worcester, al doilea oraș ca mărime, după Boston, din statul Massachusetts. De 148 de ani, acest ziar stă în fiecare dimineață pe mesele celor 106.000 de abonați. Secretul existenței unor astfel de publicații (cea din Worcester fiind doar una dintre muntele gazete locale cu asemenea performanțe) constă în apropierea de cititori și credibilitate.

În timp ce presa locală din România scrie mai mult despre instituții, în SUA, principalele subiecte fac referire la oameni. Gazetarii se apropie de sufletul și esența comunității, iar comunitatea se regăsește reprezentată în paginile publicației. Jurnaliștii nu sunt înregimentați și nu se află pe statul de plată a niciunui partid, politician sau instituție condusă politic. În spatele unei gazete cu tiraj de peste 100.000 de exemplare nu va sta niciodată un om politic. Cel puțin nu își va asuma, arogant, patronajul unei publicații sau a unui post TV, după modelul deja celebru al „mogulilor” mioritici. Pentru presa de peste ocean principala țintă este credibilitatea. Cifrele presei ca afacere sunt strâns legate de aceasta. Credibilitatea aduce creșterea tirajului cu toate consecințele economice care decurg din asta.

O altă caracteristică esențială a presei americane este ierarhizarea strictă a jurnaliștilor pe o scară a valorilor ce nu poate fi răsturnată. Meseria de gazetar se începe de pe teren, din poziția de reporter. Spre deosebire de România, unde tineri fără experiență în meserie și în viață ajung pe poziții de editori sau șefi de departamente ori redactori șefi, în SUA, la conducerea gazetelor sunt de obicei jurnaliști cu mulți ani de meserie în spate. Oameni care au demonstrat ceva în meseria lor, care au stat în stradă ca reporteri ani buni. E drept că seniorii din presa americană nu au fost școliți în laboratoarele de spălat creiere ale Partidului Comunist și nici nu au fost colaboratori cu Securitatea. Astfel că americanii au de unde să aleagă jurnaliști de bună credință, onești, profesioniști și cu experiență.

După discuții cu confrații de peste ocean am observat că jurnalistul american, spre deosebire de cel din România, are îndoieli, își pune întrebări și caută să afle adevărul. Poate de aceea presa americană nu abundă în părerologi, așa numiții analiști. În presa din România lucrurile se întâmplă exact pe dos. Jurnalistul Român își formează o părere, sau i se induce o părere, și nu în ultimul rând i se ordonă o părete, după care face tot posibilul să caute argumente pentru a demonstra că el are dreptate. Și dacă nu are, el va face tot posibilul să dovedească că lucrurile sunt așa cum le-a prezentat. Jurnalistul român nu se întreabă, nu are îndoieli, nu caută nimic. El enunță, el știe, el are doar certitudini. Jurnalistul român, vede lucrurile în alb și negru, după modelul cine nu e cu noi, e împotriva noastră!

Pentru că majoritatea dintre jurnaliștii români nu scriu cu gândul la cititori, ci trași de sfori de mogulii care patronează presa mioritică, sau cu gândul la jocurile unor politicieni care au grijă să le rotunjească veniturile. În România presa se face pentru cine plătește nu pentru cine citește. De aceea în curând în România o să avem mai mulți plătitori decât cititori.