Ce-au însemnat pentru mine 25 de ani de „reformism”, adică la ce m-am înhămat, inițial ca jurnalist, apoi ca analist și consilier, atunci când mi-am lipit numele de asocieri precum Alianța Civică, Fundația Academia Civică, Fundația Mișcarea Populară, partide precum Convenția Democratică, Alianța D.A., Partidul Democrat-Liberal și politicieni precum Emil Boc, Alin Tișe, Rareș Niculescu (șamd – și la asocieri, și la partide, și la oameni politici)? Simplu, ce-am dorit ca jurnalist, mi-am dorit să-i învăț apoi să vrea și pe politicienii pe care i-am consiliat (îi mai consiliez): anti-Iliescu, pro-Piața Universității 1990 și punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, anti-comunism, să stea cu fața și inima către Europa și Statele Unite, nu către Rusia, China și alte originalități ”cu față umană”, să-și dorească debirocratizarea și modernizarea instituțiilor statului, stat de drept coerent cu legi clare, fără portițe pentru corupție și corupți, piață de afaceri onestă, fără “comenzi” de la stat, stat minimal, taxe și impozite clare și un exercițiu bugetar care să nu le permită politicienilor să fie “amabili” să mă împovăreze prin împrumuturi pentru cheltuieli anapoda, împreună cu familia până la generațiile de apoi. Personal mi-a fost ușor să-mi aleg “taberele” în toți acești ani, niciodată nu m-am abătut de la un principiu minim: să țin o prăpastie între mine, Ion Iliescu și persoane girate de acesta – acest individ, pătat de sângele a 3000 de români (dintre care 1000 morți) în ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989, și toți cei pe care-i girează, nu merită decât dispreț (pentru pușcărie, din păcate, este prea târziu).

Revenind la “reformism”, toate cele enumerate mai sus au fost definite la grămadă ca fiind “valori de dreapta”, deși mare parte dintre ele au fost și sunt susținute și de către politicieni și mai ales de către votanți de stânga. De „dreapta” sau de “stânga”, nimeni nu are nevoie de corupție, de exemplu. Etichetările distrug reforma. Din cauza faptului că într-un război dus de către reformism împotriva întregului spectru politic (în mare parte gata culpabilizat prin etichetare și fără o identitate ideologică clară), reforma pierde. Așa s-a întâmplat în 1990 („mai bine mort, decât comunist” până am ajuns ca “Rațiu și Câmpeanu să treacă Oceanul”), în 1992 (“Cine-a stat 5 ani la ruși, nu gândește ca și Bush”, de ne-am ales cu un “Președinte pentru liniștea voastră”), în 2000 (“Salvați România! S.O.S. Poporul Român!”, de ne-am ales cu un președinte “Aproape de oameni, împreuna cu ei”) și în 2012 (“Reparăm ceea ce s-a stricat”, adică “România bunului simț”). „Victoriile” “dreptei” din 1996, 2004, 2008 și 2009 nu ar fi fost posibile dacă nu s-ar fi raliat și cei de “stânga” la discursul despre reforme și jsutiție (“restitutio in integrum”, “țepe în Piața Universității”) valabil pentru nucleul dur, dar care în plus conținea și promisiuni despre schimbare și mai bine valabile tuturor cetățenilor României. Promisiuni realizate prin vaste programe de stat (care numai de dreapta nu sunt), sau prin specularea urii față de aroganța lui Năstase și averile și modului discreționar de a face politică economică a noilor denumiți “baroni locali”, până la promisiunea realizării cotei unice și promisiunea unui nivel de trai crescut – toate acestea au avut un “auditoriu” ce a transces nucleele dure declarate de dreapta.

Statistic vorbind, cei care vor să audă numai despre un discurs justițiar (“țepe în piețe”), nu sunt mai mulți de 1,5 milioane – și vorbim despre România în care se prezintă la vot minim 4,5 milioane la europarlamentare, minim 7 milioane la parlamentare și minim 9 milioane la prezidențiale, iar cei 1,5 milioane de “justițiari” sunt primii care abandonează votul. Deci este clar că fără un discurs despre bunul trai, despre economie și credibilitatea reformelor economice propuse (fără un discurs despre bani: “show me the money”!), nici o victorie a așa-numitei “drepte” nu ar fi fost posibilă. Iar discursul despre bani l-a învățat chiar și așa-zisa “stângă” – drept dovadă stau toate alegerile din 2012.

Puterea se câștigă prin alegeri, adică prin câți cetățeni se prezintă la vot și din care îi numeri de partea ta pe câți i-ai convins că binele lor personal constă în a pune ștampila pe tine. În binele acesta personal poate fi inclus și soarta statului democratic, și justițiarismul, dar în primul rând este “cămașa mai aproape de trup”), discuția despre banii pe care votantul îi duce acasă să pună pâine pe masă. Că cine-i votantul unuia sau altuia este o cu totul altă discuție – este clar că în ultimii 25 de ani majoritatea acestor votanți au fost de partea tuturor celor care i-au convins că vorbesc despre “mai bine” – dacă vorbim despre un traseism politic, putem vorbi și despre un traseism al votanților.

Observ că din alegerile din 2012 nimeni nu a înțeles nimic. Așa-zisa dreaptă nu a înțeles, din cauză că nu și-a asumat, nimic din înfrângere, așa-zisa stângă, n-a priceput nimic din victorie – aceasta  i-a luat pe nepregătite, cu mentalități despre conducere încremenite în epoca lui Năstase (“nu avem puterea, până nu vom avea pe mână jutiția”).

De aceea este sănătos pentru România ca ambele părți (“stânga”, “dreapta”) să continue discuțiile despre reformă (și chiar să o aplice) în interiorul partidelor, până se face curățenie generală în structurile de partid, în mentalități și apucături, și să-nceapă să-și croiască un discurs despre economie și bani pentru cetățenul votant.