de Ștefan Ciocan

În România persoana care nu a învăţat să înjure ar trebui să fie încadrată într-o formă de handicap psihic. Pe stradă, în cafenele, în mijloacele de transport în comun, în general peste tot unde se întâlnesc cel puţin doi români se înjură. Înjurăm tot ce ne iese în cale. Înjurăm când ne supără cineva sau ceva, înjurăm când ne place ceva, înjurăm în loc de salut, de admiraţie sau chiar de mirare. Înjurătura a luat de multe ori locul semnelor de punctuaţie. Nu cred că există în lumea asta un popor cu înjurături mai colorate decât românii. Şi asta nu cred că este nici moştenire daco-romană, nici vreo influenţă fanariotă sau otomană. Sunt convins că Şcoala Ardeleană nu a promovat înjurăturile neaoşe româneşti în Transilvania aflată sub administraţie maghiară, chiar dacă în spatele uşilor închise junimiştii mai trăgeau câte o sudalmă şi mai citeau texte deocheate precum „Povestea Poveştilor” a lui Creangă. Adevărul este că peste tot în lume se înjură, dar nicăieri atât de colorat ca în România. Dar particularitatea mioritică este înjurătura la bucurie. Românul îşi evocă toate mădularele scârbavnice atunci când îi place ceva. Înjurătura admirativă este tipic românească. „Să-mi bag… ce tare e aia!” – din acestea auzim când este ceva cu adevărat de admirat. Ca să nu mai vorbesc despre înjurătura care înlocuieşte cu succes salutul. Pentru mulţi români „bună dimineaţa” se traduce prin „’te-n grumaz de găozar! Te trezişi?” Trăim ca să înjurăm, sau înjurăm ca să trăim. Ne descărcăm nervii acumulaţi în traficul infernal, înjurându-i pe ceilalţi şoferi care la rândul lor ne răspund cu voluptate înjurând mai abitir. Copiii aud de mici înjurăturile care vin peste ei de pretutindeni ca un cor de tragedie antică. Bucuria unui tată de a merge cu băiatul său la un meci de fotbal poate fi de nepreţuit, dar de acolo copilul se va întoarce gata şcolit într-o adevărată academie a înjurăturilor. Stadioanele, adevărate temple ale fotbalului în lumea civilizată, sunt transformate în România în biserici închinate sudălmilor. Mamele fotbaliştilor şi mai ales ale arbitrilor sughit la „foc automat” în timp ce pruncii prezenţi la meci îşi îmbogăţesc consistent „cultura genitală”. Din ei se vor naşte peste ani românii adevăraţi care vor folosi în loc de semne de punctuaţie denumirile diverselor organe de reproducere umane. Orice microbist care se respectă după meci intră la o bere. Poate că şi-a lăsat copilul acasă, dar acest gest este facultativ, pentru că barurile din România sunt oricum pline de minori. Aici altă academie de înjurături! De data asta mixtă, ba poate chiar cu mai multe femei şi fetişcane care înjură cu o voluptate demnă de o cauză mai nobilă. Printre două hohote de râs, fetele îmbrăcate sumar şi spoite în culori vii aruncă câte o înjurătură la fel de colorată ca şi fardul ce le acoperă din abundenţă pleoapele şi rujul strident de pe buze. „’ te-n … mea, fato!” Se aude de la câte o masă şi oricărui om de bună credinţă i-ar veni să întrebe: Ai? Normal că fata nu are obiectul înjurăturii, dar plăcerea de a vorbi murdar îi dă fiori nebănuite. Ea are impresia că iese din mulţime, că limbajul colorat se asortează cu fardurile la fel de stridente şi ţoalele provocatoare. Dacă înjurătura ar fi obiect de examen la Bac, România ar fi o ţară de genii. Suntem fără îndoială primii în Europa la acest capitol. Ar trebui să fim mândrii că suntem şi noi primii la ceva. Adică, suntem daţi Dracului!

PS: Și-mi vine-n minte soțioara lui Măruță, Andra, cu al ei „ai, să-mi bag piciorul” spus în direct, la oră de maximă audiernță, la emisiunea „Românii au talent”. Curat talent.