Bun: este politica făcută prost, făcută de proști, cu proști, pentru proști, sau toate acestea la un loc? (Cred că ar fi prea multe de spus)

În politică niciodată 1 + 1 nu face doi, iar tactica și strategia nu se fac la modul transparent și nu conțin altă morală decît cea a învingătorului și învinsului – restul este rahat mâncat politic corect, cântec de sirenă, minciună pe față și cină pentru lupii moraliști.

Să o luăm așa: a închide un post de televiziune, indiferent de cât de tembeli, ticăloși, propagandiști, lichele șamd sunt cititorii de promptere de acolo, este un grav atentat la libertatea de exprimare a cuvântului. Există telecomandă și există legi. Persoanele lezate se pot adresa atât telecomenzii, cât și legilor. Restul este behăiala propriilor frustrări (unii chiar le-ar vrea poziția lichelelor acelora, măcar pentru foloasele bănești, dar își ascund lenea după false pudori, alții chiar sunt cinstiți în ceea ce simt, dar suferă probabil de masochism, iar alții sincer se distrează de situație, dar este în trend să arăți că ești implicat)

Extrapolând, ștampila de vot și sau neprezentarea la vot sunt tot atâtea mijloace de a pune lucrurile la punct. Fără ipocrizii care ascund fie frustrări, fie interese meschine. Numai că cei care sunt de acord cu afirmațiile din primul paragraf, își fac fixații din a demonstra contrariul afirmațiilor din al doilea paragraf.

După cum bine tranșează problema Elenina Nicuț: „Din câte am putut eu constata, în politică întâlnim următoarele categorii de personaje: politicianul cu cojones, politicianul cu cojones de împrumut, politicianul care râvnește la cojones ale altuia, politicianul care nu vrea să aibă cojones, că oricum nu are nevoie; ultima categorie include două subcategorii: asistatul politic și lupul moralist. De partea cealaltă, electoratul este structurat aproape identic, în oglindă. Ce bine că avem pluripartitism, nu?”

Aș completa că mai există și categoria idioților utili. Și, din poăcate, printre ei există chiar și idioți utili pe care trebuie să-i credităm cu bună credință.

Este chiar perfect. Așa că lăsați falsele discuții despre falsa morală.

Dușmanul este altul, încă mai dă lovituri de stat prin intermediul Ordonațelor de Urgență, Monitorului Oficial și majorității din Parlament.

Faptul că unii știu să facă politică numai fiind slugarnici (cu toată gama până la a fi asistați mintal), alții fiind numai ipocriți (cu toată gama, până la a fi doar niște lupi moraliști), nu îndepărtează și nici nu ameliorează cu nimic faptul că România a încăput pe mâna unui grup infracțional organizat. Iar la aceasta au contribuit din plin haterii și scârbiții de profesie. Din teoria zgomotului de fond – aplicată cu succes de către chiar inventatorii acesteia, Silberstein si Finkelstein, adusi în 2007 de Patriciu în România să lupte îpotriva odiosului Băsescu, care voia să-l bage de „nevinovat” la pârnaie -, știm că temele fără interes trebuiesc ridicate (coborâte, de fapt, dar este altă discuție) la un nivelul la care să scârbească marea masă de votanți care posedă minime rezerve de bun simț și de morală, în așa fel încât să-i scoată din joc. Sistemul de vot funcționează ca un clește pentru acești prea ușor de scârbit votanți – de la ei nu se cere decât portofelul. De o parte sunt politicienii, de cealaltă sunt cei care votează oricum. La mijloc este portifelul celor care nu se simt reprezentați – și nici nu vor fi vreodată, că nu votează. Și nu votează dar nici nu se implică măcar în comunitățile lor să întărească societatea civilă – și pe aceasta au lăsat-o pradă de război politicienilor. Iar la scârbirea acestora lucrează (au lucrat) de zor atât cei bine descriși de către Elenina, atât tembeliziunile de propagandă, cât mai ales idioții utili.

Apa curată doar spală mîinile și fața, Pentru a da jos ziduri trebuie și gunoiae în apă. Greșeala făcută în 2004 nu mai trebuie repetată: odată liniștite lucrurile, apa trebuie curățată de gunoaie, nu sufocată de noi și noi gunoaie. Atunci se vede adevărata forță a unui partid. Traian Băsescu le-a zis celor din PD (încă nu erau și L) în 2003: „veți câștiga alegerile, închideți partidul”. N-a fost cine să-l asculte. Nimeni n-a prea crezut în victorie. Erau la fel de paralizați în duscuții inutile despre sexul îngerilor. Noroc că nu existau atâtea mijloace de comunicare pe atunci. Că abia ce se apropia Adrian Năstase de ultimul său mandat.

Singurul lucru bun în ultimii 10 ani întâmplat României este Traian Băsescu (cu toaate minusurile pe care le are – și mă bucur că le are: asta îl umanizează). Fără el nu ar fi existat nici lupii moraliști.

Ar fi fost liniște și pace, habar nu am fi avut că DNA poate să prindă și altceva decât florărese și chelneri.