de Ștefan Ciocan

România este o ţară fără orizont. La începutul secolului trecut, elitele româneşti erau în plină formare, încurajate de o administraţie „aproape” germană, impusă de Casa Regală. Aproape toate energiile convergeau spre modernizarea unei ţări rămase undeva la marginea Europei din toate punctele de vedere. Marile imperii care conduceau lumea erau în pragul falimentului, iar românii din exteriorul arcului carpatic aveau un ţel măreţ, reîntregirea ţării prin alipirea Transilvaniei şi Banatului. O întreagă ţară avea, conştient sau nu, un ţel comun, o ţintă la care dorea să ajungă. Acest obiectiv a pus în mişcare energiile unor elite, ale clasei politice, ale poporului conştient de necesitatea atingerii unui astfel de obiectiv. Pentru România, alipirea Transilvaniei era „paşaportul spre lumea bună”. Pentru atingerea acestei ţinte, Regele Ferdinand a intrat în război împotriva ţării în care s-a născut şi în care trăia toată familia sa. Românii au murit pe fronturile Primului Război Mondial. Însă cu mult înainte de război, conştienţi de decalajul dintre România şi Transilvania, oamenii cu bani şi-au trimis copiii să se instruiască în Occident, şi-au cumpărat colecţii impresionante de obiecte de artă, şi-au construit palate. Se puneau bazele unei elite autohtone, educate şi cultivate. România se afla pe un drum la finalul căruia a reuşit să-şi atingă obiectivul. În 1920, la Trianon, Marile Puteri recunoşteau alipirea Transilvaniei şi a Banatului la Regatul României. Imediat după unire, România devenea o ţară fără nici un obiectiv naţional. Clasa politică, relativ decentă înainte de război, a început să joace pe cartea corupţiei. S-au iscat mari scandaluri legate de afaceri oneroase, mai ales în ceea ce priveşte industrializarea. Pe plan monden, politica românească era dominată de intrigi şi amantlâcuri de care nu a rămas străină nici Casa Regală. Dictatura lui Carol al II-lea şi apariţia Mişcării Legionare au fost doar rezultate ale unei politici dominate de haos şi lipsa unor obiective naţionale. Comuniştii, care au distrus elitele României, au înţeles totuşi că „poporul” trebuie condus spre un obiectiv major, naţional, la care să aspire toată lumea. Au inventat astfel de obiective, mai mult sau mai puţin realiste, dar care să ţină energiile „poporului” îndreptate spre o anume ţintă. Planul cincinal realizat în patru ani şi jumătate, victoria „noii revoluţii agrare”, făurirea „omului nou multilateral dezvoltat” au fost doar câteva dintre temele spre care comuniştii canalizau energiile unei întregi naţiuni.

Imediat după 1989 scopul comun al naţiunii române a dispărut. Nu mai avem un ţel spre care să tindem ca popor. Întreaga clasă politică s-a mulţumit să definească doar obiective mărunte, croite între două legislaturi. Lipsa de viziune a conducătorilor care s-au perindat în fruntea României în ultimii 23 de ani şi-a pus amprenta asupra energiei pe care un popor poate să o dezvolte în vederea atingerii unui obiectiv. Oamenii s-a împărţit în funcţie de simpatiile şi antipatiile politice. Educaţia, deficitară în perioada comunistă, a devenit şi mai precară. Propaganda oficială, mult mai perfidă decât cea comunistă, a reuşit să transforme naţiunea într-o masă inertă de alegători care nu mai aşteaptă nimic bun de la viitor. În fond nimeni nu mai întrezăreşte nimic în viitor, tocmai pentru că ne lipseşte acel punct de reper spre care să ne îndreptăm cu toţii „atenţia”.