România rămâne o ţară uimitoare. În ultima vreme, în fiecare zi, un ministru, un parlamentar sau chiar un magistrat este chemat la DNA şi pus sub acuzare pentru diverse fapte de corupţie. Se vorbeşte despre şpăgi de la câteva sute de mii de euro, la câteva milioane. (Parcă ne apucă râsul când ne amintim de şpaga în caltaboşi a lui Remeş). În fiecare zi procurorii dovedesc fraude de milioane de euro, judecătorii au început să pronunţe condamnări în dosarele de corupţie ajunse la „maturitate”. Primii borfaşi, printre care şi un fost premier, sau „maimuţoiul” Gigi Becali au ajuns după gratii.

Liderii politici nu sunt capabili să producă un guvern fără infractori în compoziţia lui. (Oare chiar nu există în politică niciun ministeriabil cinstit?) În timp ce corupţia la nivel înalt este din ce în ce mai evidentă şi dovedită, în lumea „de jos” evaziunea fiscală este în floare. Din 10 localuri unul, cel mult două, eliberează bon fiscal. În celelalte un tipizat de notă de plată, scris de mână, ţine loc de chitanţă fiscală. Cine să se intereseze de o notă de plată de circa 100 de lei când la nivel înalt doar „deschiderea” pentru şpăguirea unui ministru este de 200.000 de euro. (Atâta i-a dat Nelu Iordache lui Ovidiu Silaghi doar ca să stea de vorbă cu el despre rezilierea unor contracte). Şi Ovidiu Silaghi ar fi fost numit din nou Ministrul Transporturilor dacă Băsescu nu ar fi fost suficient de abil să-i amâne „ungerea” în funcţie.

Dar „minunea” românească nu constă în nivelul uimitor al corupţiei care cu greu ar putea fi depăşită în oricare alt loc al Europei. Minunea este legată de bogăţia şi puterea de supravieţuire a acestei ţări, jefuită de 23 de ani de toate guvernele care au trecut pe la Palatul Victoria. În anii ’90 am trecut peste perioada privatizărilor dubioase. Regimul girat de Ion Iliescu a distrus întâi agricultura, împărţind pământurile după ureche şi demolând în mare parte toată infrastructura agricolă reprezentată de fostele C.A.P.-uri. Sistemele de irigaţii au fost puse pe butuci. Paradoxal, Ion Iliescu a câştigat alegerile detaşat în 1990 cu sloganul „Nu ne vindem ţara!”. I-a minţit pe ţărani că vor reveni moşierii şi îşi vor lua înapoi terenurile, dar în acelaşi timp a fărâmiţat proprietatea funciară printr-o lege aberantă care limita proprietatea asupra terenului agricol la doar 10 hectare. În spatele acestor minciuni se năşteau marii latifundiari din România, Triţă Făniţă, Culiţă Tărâţă, Gigi Becali, Adrian Porumboiu, care puneau mâna pe suprafeţe uriaşe de teren ale statului la preţuri de nimic, controlând piaţa internă şi având tot interesul să omoare orice concurenţi de calibrul lor. Tot sub sloganul „Nu ne vindem ţara!”, Adrian Năstase, premierul numit de Iliescu, vindea Alro Slatina, Petrom, o mare parte din producţia de energie a Hidroelectrica, la preţuri de nimic unor firme străine. Comisioanele grase s-au adunat în conturi private în loc să intre în vistieria statului sub forma unui preţ corect contra unor societăţi profitabile ale statului. Când economia a rămas o ruină, politicienii s-au orientat spre banii publici. Au înţeles că investiţiile publice pot să le aducă bani frumoşi în conturi şi au început să construiască. Trecuseră deja zece ani în care au demolat aproape tot. Firmele de construcţii au început să prospere. S-au născut regii asfaltului, băieţii deştepţi din energie, mogulii presei şi magnaţii imobiliarelor. În România o avere de câteva zeci de milioane de euro putea să apară în câţiva ani de afaceri cu statul. Şi totuşi după 23 de ani în care toată lumea a furat, a distrus şi a păcălit statul, România se încăpăţânează să existe. Românul s-a adaptat unei vieţi subterane ca şi economia în care este silit să se „mişte”. Oare cât va mai merge ulciorul la apă?