de Ion Mureşan

Orice om a jucat, măcar pe cînd era copil, „Păcălici”. Cărţile de joc se împart în mod egal jucătorilor, urmînd ca, trăgînd cîte o carte unul de la altul, să le împerecheze şi să le depună pe masă. Numai că, între cărţi e una fără pereche, „Păcăliciul”: un pitic cu urechi mari şi nas roşu care rîde cu gura pînă la urechi. Rîde de tine. Dacă nu reuşeşti să-l plasezi altuia, rămîi cu el în mînă şi, în hazul general, primeşti o groază de pedepse de la ceilalţi.

Deşi mai e mult pînă la 1 aprilie, ziua păcălelilor, guvernul, prin intremediul Finanţelor publice, s-a gîndit că nu ar fi rău să ne mai descreţească frunţile organizînd un „Păcălici” de masă, gen „Daciada păcălelilor”. Momentul e bine ales, toamna e frumoasă, omul şi-a pus recolta la adăpost, facturile de la încălzire nu şi-au dublat încă zerourile. Zeci de mii de oameni din Transilvania au primit acasă, în cutiile lor poştale, citaţii de la Finanţe. Peticele de hîrtie îi anunţă, sub siglă, stampilă şi semnături impresionante că sînt rugaţi să se prezinte la un gişeu sau altul, la un inspector sau altul, pentru a-şi ridica premiul de bun cetăţean. Cu alte cuvinte, dacă omul a fost corect, şi-a depus la timp declaraţiile de „venit global”, se poate întîmpla ca în urma unor calcule competente să aibă de primit înapoi o sumă de bani pe care statul i-a reţinut-o conform unor calcule preliminare. Vă daţi seama ce bucurie este pe capul contribuabilului cînd află că este chemat la eminenţa sa, Statul român, ca să i se dea banii care i-au fost reţinuţi pe raţiuni de mişcare a mecanismului financiar! Are cetăţeanul revelaţia că el este un porcuşor. Adică el se tot fofilează, încearcă să fenteze impozite şi taxe şi, cînd colo, statul este de o corectitudine exemplară, nu cere şi nu ia decît strict ceea ce i se cuvine. Tot ceea ce a reţinut din greşeală dă înapoi, pînă la ultimul bănuţ.

Numai că, la ghişeu îi aşteaptă pe bunii contribuabili surpriza. Funcţionarul, ca un bun jucător de „Păcălici”, se uită de după sticlă cum îşi scoate contrtibuabilul buletinul de identitate, ca un „Popa prostul”, cum face loc în portofel sumei pe care urmează să o primească şi, hop, îi întinde un proces verbal de amendă. Suma amenzii este cel puţin dublă decît suma cu care a fost ademenit. Aşadar, omul este invitat să meargă repede acasă ca să aducă restul rezultat din scăderea datoriei statului faţă de el şi datoria lui faţă de stat. Amenda este justificată ori prin aceea că omul a întîrziat cîteva zile cu depunerea declaraţiilor de venit global, ori prin faptul că nu şi-a depus actele în primul an de la introducerea sistemului de impozitare, cînd milioane de oameni nu au făcut-o. Ceea ce se întîmplă în aceste zile la ghişeele Administraţiilor financiare e similar cu celebrul banc cu Radio Erevan: „Cetăţeanul Ivan nu a cîştigat un Mercedes, ci o bicicletă, şi nu a cîştigat-o, ci a pierdut-o !”.

Probabil că dacă omul ar fi fost anunţat că are de plătit o amendă, cel puţin după cîte cunosc eu psihologia românului, ar fi luat bani cu împrumut, ar fi făcut pe dracu-n patru şi s-ar fi achitat de datorie. În schimb, văzînd că a muşcat momeala, se enervează şi-l lasă pe funcţionar cu ochii-n soare: închide gentuţa şi pleacă bodogănind. Refuză să muşte această ambuscadă de la Posada de vodevil.

Este, însă, o ocazie pentru român să se convingă încă o dată că statul e un îngeraş cinic, grecesc : să nu crezi în el nici cînd aduce daruri, căci abia atunci te arde la buzunar. Cum se va sfîrşi circul acesta, nu-mi dau seama. E posibil ca după un astfel de duş scoţian oamenii să iasă în stradă şi să ceară capul lui dom’ Năstase pe mătase.

Singurul cîştig e de ordin pedagogic: o să afle şi românii că statul care dă nu a fost încă inventat.

(octombrie 2002)