Porumbeii nu sunt oameni, dar ce înseamnă, de fapt, să fii om?

de Julius Constantinescu

E abia martie şi frigul dimineţii îi zoreşte pe cei care şi-au părăsit de câteva minute aşternuturile calde spre staţia de tramvai. Nu sunt prea vorbăreţi muncitorii, mulţi nici nu s-au trezit bine. Să tragă întâi o cinzeacă la bodega din faţa fabricii, să fumeze o mahoarcă, şi după aia. E şi aici o rânduială.

De undeva dintr-o casă din zona gării iese, o dată cu muncitorii, un bărbat puţin adus de spate. Nu e bătrân, deşi pare aşa. Hainele îi sunt ponosite, îi dau un aspect cenuşiu, totuşi nu zdrenţăros. Pardesiul, puţin murdar, se ţine încă bine. Culoarea părului nu e foarte clară, e spălăcită ca la ţiganii blonzi. Are părul lins şi e netuns; nici barba nu e foarte îngrijită. Omul nu se îndreaptă spre staţia de tramvai. Traversează prin faţa gării şi o apucă, cu paşi egali, pe strada Horea. E prea dimineaţă să se oprească şi să privească în vitrine; o alimentara, un chioşc de ziare, magazinul de confecţii, apoi ambulanţa, sinagoga şi clădirea Facultăţii de Litere – toate trec pe lângă el, tăcute şi egale.  „Metropolul”, cu geamurile lui mate şi perdelele veşnic trase, l-a atras şi deopotrivă l-a speriat dintotdeauna. N-a ştiut niciodată ce se ascunde în spatele acelor geamuri mate, cu perdelele veşnic trase. Când o apucă pe partea cealaltă, pe lângă cofetăria „Urania”, poate vedea înăuntru. Oamenii stau la o cafea, la un suc. Dar în curând, după ce va traversa Someşul, va trece de „Central” şi de „Melody”, se va opri să vadă oameni.

Printre porumbeii ca oamenii

La statuia lui Matei Corvin, pe o bancă, se va opri prima dată. În afară de cafenele, unde nu are bani să intre, aici vin primii oameni. Dacă nu au venit încă, nu-i nimic: o să-i aştepte cu porumbeii. Porumbeii nu sunt oameni, dar ce înseamnă, de fapt, să fii om? Nu să trăieşti şi să te bucuri alături de alţii ca tine? În timp ce aşteaptă ca străzile să se umple, priveşte la porumbei. Uite, porumbeii trăiesc unii cu alţii: vin împreună, se zbenguie împreună. Se mai ciondănesc ei pentru nişte firimituri de pâine, dar, oricum, se ciondănesc împreună. Apoi, încet-încet, încep să apară şi oamenii. O fată cam slăbuţă, cu ochelari, se aşează pe o bancă. Nu pare a avea prea mult chef, dar el ştie că ea e fericită, e fericită pentru că aşteaptă pe cineva, o colegă, o prietenă, poate pe iubitul ei, chiar dacă nu aşteaptă pe cineva merge oricum undeva, se va întâlni cu cineva, dacă nu, va intra într-un magazin, va întreba cât costă eşarfa aceea verde, vânzătoarea va spune şi ea ceva, sau va intra într-un bar şi va bea o cafea sau un suc. Fericirea e să te bucuri, să trăieşti alături de alţii ca tine, ştie precis, chiar dacă pentru el fericirea e să privească la alţii care sunt fericiţi, în fapt toţi sunt fericiţi pentru că toţi trăiesc alături de alţii ca ei. Chiar şi el, seara, merge la prietenul lui, care îl lasă să doarmă la ei, deşi nu are decât o singură cameră şi stă cu femeia lui, câteodată îi mai face ceva noaptea, dar el are canapeaua lui, se întoarce cu spatele şi gata. Desigur, e puţin neplăcut, e puţin jenant, dar el se bucură totuşi pentru prietenul lui, care are o femeie, femeia e bună, îi mai spală şi lui, îi mai dă să mănânce, de fapt o femeie e bună pentru a nu fi singur. Da, a iubit şi el o femeie. Înainte de a se îmbolnăvi de plămâni, lucra încă. Era prin ’85, ţine bine minte, a iubit-o trei zile. Cum mai mult? O femeie se iubeşte trei, patru zile! Mai mult nu ştie, sau nu-şi aduce aminte, era chiar înainte să se îmbolnăvească de plămâni, după aia s-a pensionat de boală. N-a mai lucrat, a trăit cu pensia de boală, jumătate dintr-un salariu şi aşa mic, dar nu i-a părut rău dacă aşa a fost, pentru el, să fie. I-a părut rău doar că nu mai putea juca fotbal, juca la „U” înainte, în echipa de tineret, când încă mai avea visuri. Era fundaş dreapta.

Acuma? Acuma nu-i mai pare rău, nu-i mai pare rău nici după fotbal, nici după serviciu, nici după casa lui – l-a înşelat cineva, i-a luat-o cu acte şi a zis că-i dă o garsonieră în schimb, să vină săptămâna viitoare după ea, săptămâna viitoare a fost acum mulţi ani, bine că l-a primit prietenul lui la el, să doarmă. A mai căutat-o de câteva ori pe femeia care i-a luat casa. L-a amânat, l-a amânat iarăşi, apoi s-a lăsat păgubaş.

N-a făcut plângere nici la poliţie, de-aia s-a şi supărat frate-său pe el, că e aşa moale, că a pierdut casa părinţilor. Nu i-a mai vorbit de opt ani, are şi el  dreptate să fie supărat.

Oamenii sunt tot mai mulţi, citesc ziare şi el ştie că vor să vândă sau să cumpere ceva de la alţii ca ei, se ridică pentru că s-au umplut străzile şi oamenii intră şi ies din magazine, forfotesc pe străzi sau stau în cafenele cu alţi oameni, se întâlnesc unii cu alţii pentru că aşa e normal. El nu se întâlneşte cu nimeni, acuma, se va întâlni seara cu prietenul lui, acum se bucură că se întâlnesc alţii, nu are nici o îndoială că ei sunt fericiţi, nici n-ar putea fi altfel ,îi vede, prin vitrinele magazinelor, au bani, doar lucrează, trebuie să ajungă. El? Are şi el o pensie, cinci sute şi ceva de mii, jumătate îi dă prietenului, restul sunt pentru ţigări, câteodată chiar mănâncă ceva, de unde bani să ţină o femeie? Nici când lucra nu avea atâţia bani să ţină o femeie, acuma e prea târziu oricum, dar bine măcar că prietenul lui are o femeie. Şi oamenii de pe străzi au, şi ei, o femeie, au şi familie, dar şi el a avut când era mic, făcea şi trăznăi când era mic. Stătea lângă fabrica de bere.

Oamenii beau cafea şi sunt fericiţi

E abia martie, lumea se mai răreşte o dată cu frigul. Atunci intră la „Melody”, stă în hol, nu zice niciodată nimic, nu cere niciodată nimic. În hol nu e chiar aşa de frig ca afară. Ştie că înăuntru, în restaurant, sunt oameni care stau cu prietenii la o cafea sau chiar la o bere. Câteodată, patronul sau ziariştii îi mai dau câte ceva. Îi dau ei – el nu cere niciodată. Nu e lacom, dacă nu-i e foame, spune. „Vrei o cafea?”, l-a întrebat, odată, cineva. O cafea? A încercat să-şi amintească. Îşi  amintea de fabrica de bere, de gazonul stadionului, de colegii săi lăcătuşi, de iubita pe care a iubit-o trei zile, dar asta a fost demult, amintirile erau prea vagi, sigur, o cafea e ceva normal, oamenii beau cafea şi sunt fericiţi, îi place să-i privească bând cafea, bând Ei cafea, a răspuns „nu ştiu”, de parcă s-ar fi întors cu spatele şi gata, ca atunci când prietenul lui îi face ceva femeii sale, spunând că e bine că are canapeaua lui şi că, deşi e puţin neplăcut, e bine că prietenul lui are o femeie, pentru că o femeie e bună pentru că nu eşti singur.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viața bate câmpii și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Porumbeii nu sunt oameni, dar ce înseamnă, de fapt, să fii om?

    • Sare'n Ochi zice:

      da. nu stiu daca mai traieste, dar il vedeai deseori, in ultimii ani, stand pur si simplu pe Eroilor – cel mai des pe langa restaurantul Bulevard (acum Luciana SRL) si Cinema Victoria.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s