de Ștefan Ciocan

Această întrebare mă frământă de ceva timp şi nu pot să-i găsesc un răspuns logic. Pentru România de dincolo de Carpaţi, Transilvania este doar un motiv de mândrie. Un fel de bijuterie furată, pe care hoţul o scoate doar să se laude, dar evită să dea prea multe detalii despre ea. Este clar că în 1918 regăţenii au vrut doar teritoriile care au aparţinut cândva Imperiului Austro-Ungar, nu şi oamenii sau spiritul de aici. De fapt, se pare că Ionel Brătianu a şi declarat la un moment dat „Vrem Ardealul, dar fără ardeleni”. Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul au fost supuse unui proces de „dezrădăcinare” care nu s-a făcut cu mutarea din locurile lor a oamenilor, fie ei români, maghiari sau germani, ci cu ştergerea oricăror elemente de specific regional, a culturii regionale, a valorilor regionale. După 1918 a avut loc un proces de egalizare a regiunilor din România prin încercarea coborârii Transilvaniei la nivelul fostului Regat. Istoria Transilvaniei nu s-a mai învăţat în şcoli. Eroii medievali, regi recunoscuţi de întreaga Europă, luptători ai creştinătăţii împotriva „necredincioşilor” otomani, au fost şterşi din cărţile de istorie. Cei care au ţinut piept turcilor, şi au reuşit să păstreze un principat autonom în condiţiile în care Ungaria devenise paşalâc, erau izgoniţi din Transilvania, după moarte, de propaganda regăţenilor. Doar Ioan de Hunedoara, transformat în Iancu, a fost acceptat şi nici el la adevărata valoare. Cel mai vestit rege al Ungariei, Matia Corvin, studiat în universităţile prestigioase din lume, aproape că nici nu este amintit în cărţile de istorie româneşti. Ca să nu mai vorbim despre alţi luptători împotriva turcilor, chiar de origine română, pe care istoria scrisă dincolo de Carpaţi refuză să-i „încapă”. Unul dintre ei – Pavel Chinezul! Acesta a fost un general român, în armata regelui Ungariei, Matia Corvin, şi comite de Timişoara. Numele „Chinezul” este derivat prin etimologie populară din titlul de cneaz, deţinut de tatăl său. În 1478, Pavel Chinezul a fost numit comite de Timiș și căpitan general al armatei Regatului Ungariei, atât ca urmare a dorinței acestuia de a lupta împotriva turcilor, cât și pentru a întări sistemul defensiv dunărean, tot mai slăbit în urma atacurilor otomane din ce în ce mai dese. În cei 16 ani în care a ocupat această funcție, s-a consolidat atât potențialul economic al Banatului, cât și importanța militară a regiunii. Un eveniment celebru și glorios în cariera sa este bătălia din anul 1479 de la Câmpul Pâinii, de lângă Orăștie, unde Pavel Chinezul, aflat în fruntea trupelor bănățene, a repurtat o victorie decisivă împotriva turcilor. O armată turcească intră în Transilvania pe 9 octombrie, pe lângă Câlnic, condusă de beii Ali Kodsha și Skender. Numărul forțelor otomane era în jur de 20.000 de soldați. Armata turcească era însoțită de un corp de infanterie din Țara Românească, numărând 1200 de infanteriști conduși de Basarab cel Tânăr-Țepeluș. La 13 octombrie Ali Kodsha își așază tabăra pe Câmpul Pâinii, undeva între Șibot și Orăștie. Armata transilvăneană era condusă de István Báthory, Pavel Chinezul, despotul sârb Vuk Branković, și Basarab Laiotă cel Bătrân, fiind apreciată la 12.000 până la 15.000 de oameni. Bătălia principală a avut loc într-o locație aflată între Șibot și Orăștie. Pierderile turcești au fost foarte mari, câteva mii de turci au murit, împreună cu o mie de soldați munteni. Cei câțiva turci care au reușit să fugă s-au refugiat în munți, unde au fost omorâți de populația locală. O legendă populară spune că după luptă, s-a încins între soldații creștini un ospăț mare la care Pavel a jucat bătuta, ținând la fiecare subțioară câte un turc, iar pe al treilea în dinți.