de Ștefan Ciocan

În România de doi ani se vorbeşte numai despre criză. Laitmotivul discursurilor politicienilor este expresia: „Să strângem cureaua!” Şi o strângem de aproape nu mai avem ce strânge, noi, muritorii de rând obligaţi să trăim de la o lună la alta din salarii ridicole cumpărând mărfuri la preţuri uriaşe în raport cu puterea noastră de cumpărare. Criza este doar o scuză pentru aceia care ascunşi în spatele ei îşi rotunjesc substanţial veniturile. În România, un deputat primeşte în medie aproape 28.600 de lei pe lună. Suma nu ar fi mare dacă aleşii ar face câte ceva pentru electoratul care i-a trimis în Cameră, acelaşi electorat care trudeşte pentru un salariu minim de 600 de lei. Dar majoritatea deputaţilor care la începutul lunii viitoare vin în faţa oamenilor să le ceară votul nu reprezintă decât mâini ridicate într-o uriaşă maşină de vot coordonată de câţiva lideri politici de la centru. Conform datelor publicate pe site-ul Camerei Deputaţilor, cei 335 de parlamentari au consumat, în luna ianuarie, 8.449.444 lei. Din aceşti bani 5.071.737 de lei au fost încasaţi de aleşi pentru indemnizaţii, diurne, cheltuieli cu cazarea, transportul şi comunicaţiile. Nu cu mult mai puţin, 6.755.415 lei au decontat deputaţii pentru întreţinerea şi funcţionarea birourilor parlamentare şi pentru salariile consilierilor. Toate aceste cifre se referă la luna ianuarie a acestui an în care aleşii neamului au lucrat în plen doar patru zile şi unii dintre ei cam tot atâtea pe comisii. În aceste condiţii, imaginea anumitor deputaţi care se străduiesc să-şi reprezinte onorabil electoratul, organizând audienţe în zilele în care sunt prezenţi în teritoriu şi asigurând permanenţă la Biroul Parlamentar este serios ştirbită de cei care folosesc sumele imense strict în interes personal. Angajarea rudelor sau chiar a soţiilor la birourile parlamentare, deconturile umflate cu chiriile sau cu diverse cheltuieli de întreţinere şi protocol sunt doar câteva dintre sursele prin care „reprezentanţii” electoratului mulg lunar sute de milioane din banii contribuabililor. Dacă pe lângă „aleşii poporului” lipim şi câteva mii de directori, numiţi pentru singurul motiv că au avut „spate” şi în niciun caz că s-ar pricepe la ceva – şi ei încasatori de pomană ai banului public -, avem imaginea completă a sistemului care frânează reforma administrativă din România. Indiferent cât ne-ar impune Uniunea Europeană să schimbăm ceva din structura aparatului de stat, nu va reuşi. Reforma se va lovi permanent de acest sistem ale cărui rotiţe bine unse pun în mişcare mass media, Curtea Constituţională, Justiţia şi tot ceea ce poate sta în calea pericolului de a-şi pierde ei privilegiile. Să ne gândim totuşi, înainte de a merge la urne, că maşina de vot din Camera Deputaţilor ne costă totuşi prea mult!