După dealuri suntem noi, care te facem pe tine

de Ștefan Ciocan

Am văzut un film românesc finanţat din bani publici de Centrul Naţional al Cinematografiei. Nu am înţeles de ce trebuie să aruncăm bani din bugetul culturii pe filme care ne fac praf imaginea în lume când ţiganii fac acelaşi lucru gratis. Cu mici excepţii am auzit doar păreri favorabile despre ultima producţie premiată şi răspremiată a lui Cristian Mungiu. Am fost la „După Dealuri” ca la pomul lăudat şi am ieşit din sală cu sacul gol. Cred că tânărul regizor a ratat o şansă unică, având la dispoziţie un subiect mai mult decât generos. A pierdut esenţa spirituală şi psihologică a poveştii încercând, de multe ori brutal, să o încadreze în România. Ce mi-a spus filmul? Că România este o ţară mult mai înapoiată decât altele din lumea civilizată? Ştiu asta, mă lovesc zilnic de asta. Nu am nevoie să văd un film ca să constat că în România nu funcţionează niciun sistem. Că românii sunt un popor care trăieşte la extreme. Sigur că pentru juriul festivalurilor internaţionale, un subiect atât de exotic este incitant. Dar pentru cei care trăiesc zi de zi în România povestea este redundantă. Poate doar pentru cei orbi, care nu conştientizează iadul în care vieţuiesc zi de zi, filmul lui Mungiu poate să fie un revelator şi atunci înţeleg excitaţia celor care au ieşit copleşiţi din sala de cinema.

Extremismul religios, fanatismul şi profunzimea sentimentelor între două fiinţe crescute la orfelinat erau suficiente teme pe care Mungiu putea să brodeze un film de mare valoare. Încadrarea acestui subiect în timp şi spaţiu nu are nicio relevanţă pentru dezvoltarea temei. Schizofrenia se manifestă în acelaşi fel indiferent că boala apare în România sau oriunde altundeva în lume. La fel şi fanatismul religios. Nu există legătură între habotnicie şi spaţiul geografic sau temporal în care se manifestă. Mungiu duce în derizoriu viaţa monahală din mănăstirile ortodoxe româneşti. Regizorul şi scenaristul filmului pune lângă povestea tristă a două fete singure, îndrăgostite una de alta într-o relaţie umană dar nefirească în accepţiunea socială şi religioasă, o descriere mult îngroşată a realităţilor româneşti. Acea salvare care ori nu vine, ori vine prea repede, medicii indolenţi şi spitalele părăginite există, sunt reale, dar nu influenţează cu nimic evoluţia personajelor sau a firului logic al povestirii. Habotnicia este prezentă şi în mănăstiri din ţări mult mai civilizate decât România. Dragostea dintre două fete crescute la orfelinat nu este ceva specific realităţilor româneşti şi nici meschinăria asistenţilor sociali. Practic acţiunea filmului se desfăşoară pe două paliere, dintre care unul nu face decât să exagereze părţile negative, cenuşiul şi noroiul care acoperă România în ultimii 20 de ani. Cele două planuri se intersectează dar nu se susţin reciproc. Demonizarea vieţii monahale şi a vieţii sociale din România este evident exagerată şi pot să cred că este făcută cu rea-credinţă. Pentru că filmul lui Mungiu scoate în evidenţă tristeţea şi decăderea unei ţări care nu-şi găseşte locul în Europa secolului XXI. Exact ceea ce fac şi ţiganii expulzaţi din Franţa sau Italia, dar cu ceva mai mută pretenţie de artă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Teme de meditație și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la După dealuri suntem noi, care te facem pe tine

  1. ad.rian zice:

    Premiera unei ratari anuntate. Intrebarea ramane: „De ce pe bani publici?” N-a indraznit nimeni din comisia de avizare a scenariului sa-l contrazica pe Cristian Mungiu? Tot ce-i posibil. Film regurgitat artistic.

  2. știu eu de ce nu mă uit la filme românești post-decembriste. Sunt deprimante, grotești, și prezintă doar mizeria umană, pe care, după cum spune autorul, o vedem și noi fără să ne ducem la cinema. Adevărul e că filmele astea sunt făcute pentru snobi, și pentru degenerații de la Cannes care le premiază.

    • este nevoie de filme de gen (pentru marele public), dar și de filme de autor („pentru snobi și degenerații de la Cannes”).
      faptul că nu avem regizori care să facă filme de gen nu înseamnă că trebuie să-i blamăm pe cei care fac filme de autor.

  3. Alma zice:

    Ar trebui sa ne bucuram ca exista, ca se fac filme de arta in Romania. Ca unora li se par deprimante, jignitoare sau defaimatoare, asta este opinia lor si au tot dreptul sa si-o exprime. Altora insa filmele acestea le apar intr-o cu totul alta lumina. Personal, inca nu am avut ocazia sa vad filmul, dar il astept. Am vazut insa nu demult un film care imi va ramane mult timp in memorie: „Eu cand vreau sa fluier, fluier”, al regizorului Florin Serban. Un film de o rara sensibilitate artistica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s