Clasorul cu amintiri

Amintirea numărul unu:

O grădină mare plină de ierburi și soare și. Atât de mult soare încât nu pot să văd prea multe detalii. Sunt eu, la o vârstă pe care nu o pot defini, copil de un an sau doi, în orice caz pot/știu umbla. Merg spre fundul curții pierzându-mă prin iarba mare, deplasând odată cu mine contururile arse ale marginilor grădinii… sau visului, căci nu sunt sigur dacă este vorba despre o amintire sau despre ceva ce am visat cândva și-am hotărât c-ar fi o amintire. Merg către lumină.

(paranteza numărul unu):

Îmi zice mama că am fost în moarte clinică pe când să împlinesc șase luni. M-a salvat o doctoriță făcând cu mine ceea ce se cheamă, cred, șocuri termice: m-a tot mutat dintr-un lighean cu apă cu gheață într-un lighean cu apă fierbinte până când mi-am revenit. Pe atunci nu existau padele electrice – nu în Republica Socialistă România. În schimb, ca și acum, existau oameni și ne-oameni (mă voi strădui să nu fac comparații cu animalele, omul nu are tremen de comparație decât prezența sau absența propriei umanități). Om a fost doctorița, ne-oameni asistentele de la creșa la care mama a fost nevoită să mă dea de la vârsta de trei luni, că-n România multilateral-dezvoltată, grija față de om se reducea la trei luni de concediu maternal. După trei luni, de atâta grijă, am căpătat o răceală banală care s-a agravat că am fost tratat cu anti-termice, să fiu vioi și numai zâmbet când venea mama în vizită. Tata habar nu am pe unde umbla (că nu am lămurit niciodată acest episod), cred că era student într-un alt oraș la vremea aceea, iar mama făcea naveta și venea în vizită la ore fixe, orele de la care putea să iasă de la serviciu și să ajungă la creșa cu program prelungit. Norocul meu c-a venit într-o zi la ora la care nu era așteptată și m-a găsit cârpă în pătuț. Până la spital intrasem deja în comă. Nu-mi aduc aminte de nici un fel de lumină.

Amintirea numărul doi:

Mă joc cu mama. Suntem în camera mică a apartamentului cu două camere stil vagon pus la dispoziție de către statul socialist la etajul patru dintr-un bloc al unui cartier muncitoresc. Încerc să-mi amintesc (să-mi dau seama) cât de tânără era mama, dar nu reușesc. Nu văd nimic, în mintea mea este o pagină goală – nu pot rememora decât mișcarea/mișcările și știu că scena/scenele a existat/au existat. Mama s-a jucat de nenumărate ori cu mine.

(paranteza numărul doi):

Zice mama că-mi plăcea foarte mult să mă joc cu tot felul de animăluțe și figurine din pluș. Ea croșeta, sau citea, eu stăteam pe covor cu toate “odârniturile” – cum le numise tata – împrăștiate pe covor în jurul meu și cream tot fel de povești. Îmi plăcea să creez și să re-creez povești în felul meu. Îmi zice mama: “într-o zi am încremenit. Plimbai de colo-colo un câine din pluș și ziceai că-i lup. Și Lupu a dițit-o pe Scumpița Loșie. Și-a venit Bălătoru și i-a spus: Lupule ce pintas mă-ta ai dițit-o pe Scumpița Loșie”?

Acest articol a fost publicat în Despre mine și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Clasorul cu amintiri

  1. Mih. zice:

    http://3.bp.blogspot.com/_Va40yjzpBrs/SfdGb5yWhAI/AAAAAAAAGW0/AFLMVTf_YOM/s400/Kids+Smile+3.JPGcopil
    Un zambet mare cat dragul de propriile amintiri despre eu-copil si despre copii de eu-parinte…
    Salut, Sare!
    Tare faina ideea cu clasorul… 🙂

  2. ceaikovski zice:

    Sare, clasorul este un subiect pt politicieni, sau pt noi?

  3. luminita zice:

    Postare de colectie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.