N-au învățat nimic, dar au uitat totul...

Problemele presei scrise sunt multiple şi în nici un caz nu vin numai de la modul în care negociază unii banii publici (pe aceştia n-au decât să-i cerceteze organele competente dacă este cazul). Vin din lipsa unui statut ferm al relaţiilor simplului condeier cu propriul său patronat şi a lipsei de deontologie a multora dintre așa-zișii jurnaliști de investigație. Întreb: cu ce este mai breaz un condeier care se vinde unui procuror, miliţian sau politician – pentru a se face purtătorul de cuvânt al acestuia în paginile ziarului (de exemplu), față de patronul de jurnal care, fie joacă la bursă sau investește în terenul de sub o viitoare autostradă, așa cum îi vinde un pot amicul său politicianul, fie își trimite jurnaliștii la subiect ca și reporteri, știind că aceștia se vor întoarce de acolo ca și agenți publictari? Dar condeierii care îşi fac veacul prin crâşme şi-şi pasează unii altora subiectele, indiferent de publicaţiile din care fac parte, cu ce sunt mai breji, cu ce-şi merită chiar şi salariul de mizerie pe care-l iau? Când faci opinie publică cu politicieni expirați, cititori de promptere și dezaxați cu laptop, este normal să-ți pierzi credibilitatea. Deșănțarea mediatică din ultimii ani, complicitatea jurnaliștilor cu politicienii și cu oamenii de afaceri veroși au pus pe butuci credibilitatea mass media – numai pentru arginți și faimă (deșarte ambele).
Referitor la mass media, am atras atenţia, încă din anul 2001, într-un studiu prezentat la o conferință a Fundaţiei „Konrad Adenauer”, că aceasta s-a obişnuit să judece societatea doar prin prisma declaraţiilor, conferinţelor şi a comunicatelor de presă, şi nu prin faptele celor care le emană. Că nu există ştire să nu înceapă cu „politicianul X a declarat”, „se afirmă într-un comunicat” (bla-bla-bla) cu privire „la” şi „despre”, creând o avalanşă de ştiri şi atrăgând mass media într-un război, dinainte pierdut, al vorbelor „manent” cu al celor “volans” dintre presa scrisă, cea vorbită şi cea vizuală. De aici rezultă presa care răspunde prompt şi eficace la fiecare chemare/strigare – orice politician, firmă, poliţist, procuror şamd, capabil(ă) de o strategie a comunicatelor şi a declaraţiilor de presă, a ajuns să manipuleze, grosolan, mass media. Ce deranjează la acest „prezent” al presei la orice strigare a celor interesaţi să producă „valuri mediatice” este faptul că mulţi dintre confraţi nici nu se mai ostenesc să cerceteze ce iese din gura „sursei”.
Poate că ziariştii nu sunt plătiţi cu bani publici – şi nu mă leg de faptul că unii directori de media şi unii patroni cu pretenţii de analişti încasează bani grei de la bugetul public – să nu uităm prea curând cum şi-a cumpărat liniştea mediatică fostul guvern PSD și fostul guvern PNL, dar nu pot trece cu vederea pretenţia unora de a fi formatori de opinie, că opiniile lor au inflenţat votul – să nu uităm nici de zilele când societatea civilă striga pe străzi “aţi minţit poporul cu televizorul”. Ori, dacă aceşti formatori au fost și informatori (vezi măcar cazul lui Sorin Roșca Stănescu), legea lustraţiei trebuie să li se aplice şi lor. Este o problemă a celor care au colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, la fel de gravă ca şi a acelor jurnalişti de azi care fac pe dracu în patru să intre în graţiile actualelor “servicii”. Ei lucrează în presă ca posibili formatori de opinie (sau măcar cu pretenţii), dar, de fapt, sunt portavocea dezinformării publice. Și-atunci când și patronul politic le mai și cere un rând de informații otrăvite (să servească onorata adunare), să te miri că breasla jurnaliștilor a început să fie tratată cu dispreț? De aceea eu zic: despre scribalăi, numai de bine… exact așa, ca despre morți. Căci numai mort (deontologic) poți scrie/vorbi punând doar bale în ceea ce scrii/vorbești (de unde și semantica cuvântului scribalău), asta în timp ce știi că scrii/vorbești doar să te mângâie pe ceafă (“ce i-ai tras-o, frate”!) și la buzunar sponsorul/patronul.
În ce-i privește pe sponsorii subterani ai multor dintre guvernările post-decembriste, un singur lucru este cert: PSD și PNL au reuşit, îngrijorător de repede, să-şi facă uitate păcatele. Asta, pe de o parte, datorită scribalăilor din presă pe care i-au alimentat așa de din gros în perioada guvernărilor lor, încât aceștia n-au uitat nimic și încă salivează la gândul viitorului luminos; pe de altă parte, din masochismul celor de la PDL care, deși au fost avertizați să nu o facă (să-i lase să moară economic), i-au alimentat generos pe acești scribalăi crezând că-și cumpără liniștea. La final s-a dovedit c-au fost înjurați, și vor mai fi, chiar pe banii lor. Sunt pline cimitirele de iubiri veşnice şi advărate ce nu mor niciodată… Vorba lui Marin Preda: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Doar factura la întreținere. Și uite așa, câinele de pază al democrației a ajuns mai întâi banner publicitar, iar cum este, pe față, purtătorul mesjului politic – dar are pretenția să fie considerat echidistant. Asta deși pe colți îi scrie: “un zâmbet strălucitor și incisiv de la Sorin Ovidiu Vântu/Sebastian Ghiță”; “acest lătrat/mârâit constant din gât este întreținut doar de Antenele lui Voiculescu”; și/sau “datul prietenos din coadă, doar prin energie vie de la Petrom”.
La fel de bine pictată este javra și pe plan local, indiferent de județul în care activează. Cineva îi întreține lătratul, îi pilește colții sau îi sponsorizează datul din coadă și nu în interesul a “tot”, „numai” și „întreg” Adevărul – acel Adevăr în numele căruia s-au făcut ziare pe vremea când pe frontispiciul lor (cei ce le făceau) își mai permiteau să scrie NU minciunii.

Recomandări pe tema dată:

• Antena 3, Realitatea TV şi RTV fac parte dintr-un scenariu odios la care mai participă şi indivizi dubioşi, plătiţi să provoace zîzanie, agitaţie şi violenţă. Cine îi plăteşte? Cine mă apără pe mine, român care muncesc şi plătesc taxe şi impozite, de incitarea la revoltă şi anarhie pe care o practică aceste televiziuni aservite politic?
• Şi mitingeala e abia la început: săptămâna viitoare, jandarmii vor avea iar fericitul prilej să-şi ia bâte în cap şi cataroaie în dinţi, fiindcă se anunţă mitinguri de amploare, tot pe principiul „fiecare cu ce-l doare”. Revoluţionarii făcuţi la numărătoare vor privilegiile înapoi, militarii disponibilizaţi vor să-şi recapete solda babană şi, eventual, bateriile de vin rămase în unitate, muncitorii din Cartel Alfa vor şi ei să li se dea, nu ştiu prea clar ce, dar să li se dea. Probabil că din februarie îi vom vedea în stradă, prin rotaţie, pe liceenii care vor să se copieze la bac, pe studenţii de la parti’ care vor să-şi ia patalamaua la juma’ de preţ, pe cerşetorii care nu acceptă să li se mai dea monede, pe bizonii din trafic care nu înţeleg rostul restricţiilor de viteză prin oraşe şi sate, pe pirandele care se simt jignite să plătească dările la CAS, pe maneliştii care nu vor să plătească impozit pentru suta de pe frunte şi mai găsiţi voi categorii sociale defavorizate în România, că eu m-am plictisit.
• În primii ani de după Revoluţie, la sate, babele de la CAP-uri şi la oraşe aşa numiţii şoimi ai pieţei, care erau primii la orice coadă, au fost pentru Iliescu un fel de Hitler-Jungend, dar pe dos. Erau batalioanele de votanţi disciplinaţi şi convinşi, care zdrobeau orice dezbatere, stârpeau orice iniţiativă alternativă, din partea necomuniştilor. Aliaţii lor destoinici erau muncitorii de la IMGB – face ordine!, textilistele de la APACA, în vreme ce minerii erau eroii lor de ultimă instanţă şi argumentul suprem împotriva… Chiar, împotriva cui? A studenţilor prea obraznici, a intelectualilor cu gânduri ascunse, a femeilor prea feminine, a bătrânilor cu memorie, a celor trecuţi prin închisorile politice. Culmea e că nici ţăranii cooperativizaţi, nici muncitorii proletarizaţi nu fuseseră, de fapt, nişte răsfăţaţi ai comunismului, ci victimele asupra cărora procesul de reeducare şi depersonalizare avusese cel mai mare succes.