Crăciunul v-a cam fost confiscat de către un comando de Moși-Crăciuni

de Ștefan Ciocan

Sursa: Google.ro

Lumea încearcă să mai respecte tradiţiile, dar magia Crăciunului a dispărut de mult. Moş Crăciun a fost împăiat şi expus în mii de exemplare pe străzi, la intrarea în magazine, peste tot unde cumparatorul poate să-şi vâre adânc mâna în buzunare, pătruns de spiritul fals al sărbătorilor. Imaginea bătrânului cu barba albă şi tunica roşie, creată în urmă cu câteva decenii de Coca Cola, şi-a pierdut magia devenind un agent publicitar. Comerţul şi advertising-ul au intrat cu bocancii în sărbătorile românilor.  Bulversat de schimbările de personalitate prin care a trecut de-a lungul timpului, Moş Crăciun nici măcar nu mai ştie cine este. Santa Klaus (Moş Nicolae) sau Moş Gerilă, cel care l-a dublat pe bătrânul din sania cu reni timp de mai bine de 45 de ani. Mai trece însă, bătrânul Moş Crăciun pe la casele românilor, sau ne-a uitat demult, de când am început şi noi să ne uităm tradiţiile şi să nu mai primim cu sufletul deschis sărbătoarea „naşterii Domnului”?

Fară să ne oblige nimeni, transformăm, pe an ce trece, Crăciunul într-o sărbătoare laică. Semnificaţia religioasă dispare din sufletele oamenilor, lăsând locul liber pentru alte trăiri. Crăciunul se transformă într-un iarmaroc festival sau pur şi simplu în zi de odihnă. Snobismul şi imitaţia proastă a vieţii din filmele americane fac din sărbătoarea naşterii Domnului una a comercianţilor, a cadourilor scumpe, a parangheliilor populare finanţate din bani publici. Valorile creştine, însăşi originea sărbătorii, sunt lăsate la o parte şi prima ignorată este familia. Crăciunul în vremurile moderne nu mai este o sărbatoare care să adune în jurul bradului familia reîntregită, cu copii, parinţi, bunici şi eventual străbunici. Pe toate canalele media suntem agresaţi de Crăciunul petrecut departe de căminul familial. Agenţiile de turism abundă în oferte „irezistibile” pentru “sejururi de Crăciun” în pensiunile montane sau chiar pe malul mării în locaţii exotice. Turismul de Crăciun, promovat ostentativ de mass media rupe din magia serii sfinte. În satele din Transilvania, locul unde ne place să credem că se mai păstreză tradiţiile, Crăciunul a devenit la fel de anost şi lipsit de spiritul creştin al sărbătorilor, departe de tradiţiile regizate, filmate cu câteva săptămâni înainte, şi difuzate pe canalele de televiziune. Colindătorii preferă să se adune la discoteca organizată la căminul cultural. Doar câteva cete răzleţe de ţigani mai umblă din casă în casă, în speranţa că vor fi răsplătiţi cu bani. Merele, nucile şi colacii nu mai reprezintă un stimulent pentru colindători. Costumele populare lipsesc cu desăvârşire. Maştile rituale şi costumatiile de „crai” sunt îmbrăcate doar atunci când se filmează pentru televiziune. Copiii nu-i mai scriu Moşului, pentru că inflaţia de bătrâni cu barbă echipaţi în costume roşii îi fac să nu mai creadă în Moş Crăciun. Tradiţiile importate greşit din Occident nu se suprapun fericit peste sărbătorile tradiţionale româneşti. Şi ne mai mirăm că Moş Crăciun uită de noi din ce în ce mai des?!

PS: Vad ca s-au pus mai multe intrebari privind originile Craciunului. Un raspuns il da comentatorul @Nevermore (aici si cu continuare aici), caruia ii multumesc. Alte referinte gasiti aici: Etimologic exista doua variante profund diferite, care desluşesc originea cuvantului “Crăciun. Prima ipoteza ar fi ca acest cuvant isi are origine in latinescul “calatio” cu acuzativul “calationem”. La romani prin “calatio” se înţelegea convocarea poporului de către preoţii pagani în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă, şi, prin extindere, sărbătoarea în general. O a doua ipoteza posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici şi anume Korochun, Kračún, cuvântul fiind preluat prin creştinismul slavon.

Acest articol a fost publicat în Viața bate câmpii și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

65 de răspunsuri la Crăciunul v-a cam fost confiscat de către un comando de Moși-Crăciuni

  1. vasilegogea zice:

    …ca sa nu mai vorbim de recomandarea noii limbi de lemn a corectitudinii politice, de a nu mai folosi formula crestina „Craciun fericit”, ci pe cea „non-discriminatorie” de „sarbatori fericite”…
    Oricum, insa, doresc tuturor „ocnasilor” de la Sare (‘n Ochi), precum si vizitatorilor din „salina”, Pace si Bucurie precum si un An cu adevarat Nou!

  2. alexandru vlad zice:

    Craciun Fericit, de la Londra
    al.vlad

  3. Craciunul este la origini o sarbatoare laica si se pare ca are legatura cu solstitiul de iarna. Obiceiurile si colindele de Craciun (autentice, in zone unde au fost putin afectate de civilizatie) contin dovezi ale originii precrestine a sarbatorii.
    Este posibil ca propavaduitorii crestinismului sa fi folosit ocazia asta pentru cresterea awarness -ului… sau a fost un semn divin.
    Dincolo de toate astea, noi sa fim sanatosi, sa incercam sa fim mai buni si sa folosim prilejul acestei sarbatori pentru a petrece mai mult timp cu familia si cei dragi!
    Craciun fericit!

    • Culai zice:

      JUST!
      Grigore Leşe a pus multe lucruri la punct în ce priveşte Deformarea tradiţiei precreştine de cître popii semianalfabeţi… Dar asta-i o Altă Durere!
      La Mulţi Ani cu Sănătate!

      Din partea unui Moldav amant al Belvederii clujane

    • Sare'n Ochi zice:

      Mii de ani de traditie n-au putut sa se piarda cu una, cu doua 😀
      Craciun fiericit!
      Si multumesc pentru link-ul la colinzile Camarasului.

  4. Radu zice:

    Domnilor de la Sareinochi, sa aveti un Craciun linistit alaturi de familii si multa pace in suflete. 🙂

  5. Greva_fiscala zice:

    Craciun cu bine tuturor cititorilor „ocnasi” (sper ca nu, viitori ocnasi!) vorba lui @vasilegogea!

  6. Dan Ielciu zice:

    Sarbatori fericite!

  7. Virgiliu Culiceanu zice:

    Intradevar, originea sarbatorii de Craciun este laica, si este mult mai veche decat crestinismul. O dovada este si faptul ca o tin si albanezii, desi acum sunt musulmani (de altfel, singurii musulmani care sarbatoresc Craciunul!). Iar departarea de la aspectul religios de astazi ar putea fi interpretata si ca o intoarcere la originile initiale.

    Craciun fericit, sanatate si ganduri frumoase!

  8. Nae Camionagiul zice:

    Sper c-ati fost cuminti, altfel Mosu’ v-aduce ce le-a adus si celor din Koreea de Nord
    http://shawnver.files.wordpress.com/2010/12/m_santa-claus001.jpgati fost cuminti

  9. Victor Popa zice:

    Trist, frumos, nedrept de adevarat… Totusi, e Craciunul! Fericire, pace si liniste in suflete!
    Spre buna si binemeritata aducere aminte a ceea ce fa trebui sa fi fost si sa fie pururea Craciunul…
    Ascultati aici:

  10. nightmare zice:

    Va doresc ca magia Craciunului sa va lumineze inima si sa va intareasca bucuria de a impartasi, de a spera si de a schimba viata voastra.

    Craciunul este cea mai frumoasa speranta, pentru ca in ea viata noastra gaseste sensul, speranta devine certitudine, intunericul devine lumina.

    Craciunul sa va aduca liniste, bucurie, fericire si pace!

    Cine poate rezista vibratiei stelei de Craciun? Spiritul Craciunului ne uneste si ne face mai umani.

    CRACIUN FERICIT !!!

  11. noradamian zice:

    Crăciun fericit, prieteni 🙂 Crăciun frumos, curat şi imun la revărsarea de maimuţăreli, snobisme şi paranghelii care dau năvală îngropându-ne datinile si valorile…

  12. Culai zice:

    A
    Andrada:
    De ai arăta ca-n poza de mata postată,
    moşi s-ar dori junimea toată…

  13. Bascaliosul zice:

    Craciunul sa va aduca numai bucurii.
    Si mai descretiti-va fruntea, preea multa incrancenare-i in fiecare zi la impuscat leii.

  14. Bascaliosul zice:

    Si un remarcabil Roky Balboa in interpretarea lui Jim Carrey!

  15. Galeata cu pixeli zice:

    Sarbatori fericite sa ai si an nou cu mai multe satisfactii!

  16. Nihil sine DEX zice:

    Sarbatori fericite!
    Poate cineva sa-mi explice originea acestor obiceiuri catalane?
    „Cele mai ciudate obiceiuri de Crăciun par să se găsească în Catalania. În fiecare an se alege un Buştean de Crăciun (Tió de Nadal), cunoscut popular drept „Caga tió” – „buşteanul care defechează”. Este vorba de un buştean de vreo 30 de centimetri lungime, gol pe dinăuntru, cu patru picioruşe din lemn şi la unul din capete desenată o feţişoară zâmbitoare, cu o căciuliţă roşie făcută dintr-un ciorap (o miniatură a căciulii tradiţionale catalane, „arretina”). Accesoriile acestea au fost însă adăugate la tradiţionalul buştean de-abia în ultimii ani, până atunci fiind vorba de un buştean obişnuit. Începând cu sărbătoarea Imaculatei Concepţiuni, la 8 decembrie, catalanii dau „de mâncare” în fiecare zi buşteanului câte o mică bomboană sau ciocolată, învelindu-l cu o păturică, pentru a nu-i fi frig noaptea.
    În seara sau în ziua de Crăciun, buşteanul este pus cu un capăt în şemineu şi i se cere să scoată bomboanele pe partea cealaltă. Pentru a fi convins să elimine dulciurile pe care le-a mâncat, buşteanul este bătut cu un băţ, în timp ce se intonează cântece specifice pentru Tió de Nadal. Dulciurile „înghiţite” de buştean sunt un simbol al darurilor aduse de cei trei magi la Naşterea Domnului. Ultimul lucru care iese din buştean este un hering sărat sau o căpăţână de usturoi ori o ceapă.
    Buşteanul apare şi în tradiţiile legate de Crăciun ale regiunilor francofone, dar în cu totul altă formulă. Este vorba de o prăjitură cu ciocolată, în formă de buştean, care se consumă la masa tradiţională de sărbătoare.
    Tot în Catalania, scenele tradiţionale pentru decorare ce prezintă naşterea lui Isus, în iesle, sau întregul oraş Bethleem includ, pe lângă Maria şi Iosif, păstorii şi magii, o mică statuetă a unui „căcăcios” – „caganer” în catalană. Obiceiul este prezent însă şi în Salamanca şi Murcia (unde se numeşte „cagone”), la Napoli („cacone” sau „pastore che caca”) şi Portugalia („cagöes”). Caganerul – statueta cu pantalonii în vine care defechează – este de obicei ascuns undeva mai în spatele scenei. Nu se cunosc originile tradiţiei, dar primele „vestigii” găsite datează din secolul XVII, iar Biserica Catolică tolerează acest obicei. Copiii caută în dimineaţa de Crăciun mica statuetă în scena naşterii, iar cel care o găseşte primeşte un cadou în plus. Mai nou, caganerii reprezintă personalităţi ale vieţii politice, în locul ciobanului cu căciula roşie tradiţională în cap. În 2008, cel mai bine vândut caganer a fost cel care îl reprezintă pe Barack Obama, cel care va prelua funcţia de preşedinte al SUA în ianuarie.”

  17. Never More zice:

    William Walsh (1854-1919) a rezumat originile şi practicile sărbătorii în cartea sa Povestea lui Moş Crăciun [The Story of Santa Klaus]: „Noi ne amintim că festivalul Crăciunului…este o evoluţie treptată din timpuri care au precedat cu mult epoca Creştină…A fost suprapus peste festivaluri păgâne, şi multe din obiceiurile sale nu sunt decât adaptări ale ceremoniilor păgâne la cele Creştine” (1970, p. 58).
    În timpul secolului al doilea B.C., Grecii practicau ritualuri cu care să-l onoreze pe zeul lor Dionisios (de asemenea numit şi Bachus). Numele Latin al acestei sărbători era Bacanalia. S-a răspândit dela greci la Roma, centrul Imperiului Roman. „Era cam pe la 21 decembrie când grecii din antichitate sărbătoreau ceea ce ne este cunoscut nouă sub numele de Bacanale sau festivităţile în onoarea zeului Bachus, zeul vinului. În aceste festivităţi lumea se deda cântecelor, dansurilor şi altor chefuri care adesea depăşeau limitele decenţei şi ordinii” (Walsh, p. 95). Din cauza orgiilor nocturne asociate cu acest festival, senatul Roman a oprit observarea ei în 186 B.C. Din cauza popularităţii sărbătorii le-a trebuit senatorilor câţiva ani ca să realizeze acest scop. Suprimarea unei sărbători a fost neobişnuită pentru romani pentru că ei au devenit mai târziu locul de amestec al multor tipuri de zeităţi şi culturi religioase. În tocmai după cum romanii au asimilat cultura, arta şi obiceiurile popoarelor absorbite în imperiul lor, tot aşa au adoptat şi practicile religioase ale acelor popoare. Adăugat la Bachanale, romanii au sărbătorit o altă sărbătoare, Saturnalia, ţinută în „onoarea lui Saturn, zeul timpului, [care] începea pe 17 decembrie şi se continua timp de 7 zile. Aceasta de asemenea se termina adesea în rioturi şi dezordine. De unde cuvintele Bachanale şi Saturnale au căpătat mai târziu un renume rău” (Walsh, p. 65). Motivul pentru proasta reputaţie a Saturnalelor ne este arătat şi nouă. În mitologia păgână, Saturn a fost un rege-zeu agricol străvechi care şi-a mâncat proprii săi copii pentru motivul presupus de a evita un regicid [adică asasinarea lui proprie în timp ce era rege]. Saturn a fost asemănător cu cartaginezul Baal, a cărui efigie cornută obraznică conţinea un cuptor în care copiii erau aruncaţi ca sacrificii” (William Samson, O carte de Crăciun [A Book of Christmas], 19698, p. 44). Observă obiceiurile înconjurând Saturnaliile: „Toate magazinele erau închise cu excepţia celor care dădeau de mâncare sau ofereau petrecere. Sclavii erau făcuţi egali cu stăpânii sau chiar aşezaţi mai presus ca ei. Jocurile de noroc, băutul şi mâncatul erau încurajate. Lumea schimba daruri, numite strane, după zeiţa vegetaţiei Strenia, pe care era important să o onorezi în mijlocul iernii. Bărbaţii se îmbrăcau ca femei sau în piei de animale şi hoinăreau pe străzi. Se foloseau lumânări şi lămpi ca să sperie spiritele întunericului care erau considerate foarte puternice în acel timp al anului. La apogeul cel decadenţei şi barbariei lor, Saturnaliile ar fi prezentat scuza pentru soldaţii romani din Est pentru sacrificiul omenesc al regelui chefliilor” (Gerard şi Patricia Del Re, Almanahul Crăciunului [The Christmas Almanac], 1979, p. 16).
    Ambele aceste sărbători străvechi erau observate în jurul solstiţiului de iarnă – ziua anului cu cea mai scurtă perioadă de lumină de zi. „De la romani a venit de asemenea un alt fundament al Crăciunului: data, decembrie 25. Când calendarul Iulian a fost proclamat în 49 AD. a pus în lege o practică care era deja în uz comun: datarea solstiţiului de iarnă ca decembrie 25. Reforme ulterioare ale calendarului au făcut ca solstiţiul astronomic să migreze la decembrie 21, dar rezonanţa irezistibilă a vechii date avea să rămână” (Tom Flynn, Problema cu Crăciunul [The Trouble with Chrismas], 1993, p. 42). De ce data aceasta a fost semnificativă? „Timpul solstiţiului de iarnă a fost întotdeauna un sezon important în mitologia tuturor popoarelor. Soarele, dătătorul de viaţă, este la punctul său cel mai de jos. Este cea mai scurtă zi de lumină a anului, promisiunea primăverii este îngropată în frig şi zăpadă. Este timpul când forţele haosului care stau împotriva reîntoarcerii luminii şi vieţii trebuie încă odată să fie înfrânte de zei. La punctul cel mai de jos al solstiţiului oamenii trebuie să-i ajute pe zei prin magie imitativă şi ceremonii religioase. Soarele începe să se reîntoarcă în triumf. Zilele se lungesc, şi deşi iarna continuă, primăvara este din nou posibilă. Pentru toţi oamenii este timpul pentru mari festivităţi” (Gerard şi Patricia Del Re, p. 15).
    În timpul zilelor apostolilor din secolul întâi, primii Creştini nu au avut cunoştinţă de Crăciun aşa cum îl ştim noi. Dar, fiind parte din imperiul roman, ei ar fi putut nota celebrarea Saturnaliilor de către romani în timp ce ei îşi ţineau obişnuitele lor „Festivaluri ale Domnului” (descrise în Leviticul 23). Enciclopedia Britanica ne spune: „Sanctitatea unor timpuri speciale a fost o idee absentă în minţile primilor Creştini…care au continuat să observe festivalurile evreieşti, deşi într-un spirit nou, ca comemorări ale evenimentelor pe care aceste festivaluri le preziceau” (Ediţia 11cea, vol VIII, p. 828, „Paştele”).
    Gerard şi Patricia Del Re explică evoluţia lui 25 decembrie în devenirea unei sărbători oficiale Romane: „Saturnaliile şi calendele [luna nouă] au fost sărbătorile cele mai familiare pentru creştini la început, 17-24 decembrie şi 1-3 ianuarie, dar tradiţia sărbătorii 25 decembrie ca ziua de naştere a lui Hristos a venit la romani din Persia. Mitra, zeul persan al luminii şi contactelor sfinte, a fost născut dintr-o stâncă pe 25 decembrie. Roma era cunoscută pentru afinităţile ei cu zei şi culturi stranii, şi în secolul al treilea [274] împăratul necreştin Aurelian a stabilit festivalul Dies Solis Invicti, Ziua Soarelui Invincibil, pe 25 decembrie. „Mitra era o întrupare a soarelui, aşa că această perioadă de renaştere era o zi importantă în Mitraism, care devenise ultima religie oficială a Romei, sub patronajul lui Aurelian. Se crede că Împăratul Constantin a fost un aderent al mitraismului până în ziua când s-a convertit la creştinism. El a fost probabil cel care a instrumentat transferul sărbătorii principale a vechii lui religii în noua lui credinţă” (Almanahul Creştin [The Christian Almanac], 1979, p. 17). Deşi este greu să determini când a fost prima dată când oamenii au sărbătorit decembrie 25 ca Crăciun, istoricii sunt de acord în general că a fost cândva în secolul al patrulea. Aceasta este o dată uimitor de târzie. Crăciunul nu a fost celebrat în Roma, capitala imperiului, până la mai mult de 300 de ani după moartea lui Hristos.
    Deşi Crăciunul a fost oficial stabilit în Roma pe la al patrulea secol, mai târziu o altă sărbătoare păgână a avut mare influenţă asupra multora din obiceiurile Crăciunului practicate astăzi. Acest festival a fost sărbătoarea Teutonică a celor Douăsprezece Nopţi, sărbătorită dela 25 decembrie la 6 ianuarie. Festivalul era bazat pe presupusul război mitologic între forţele naturii – specific iarna (numită gigantul de gheaţă) care simboliza moartea, împotriva zeului soare, simbolizând viaţa. Solstiţiul de iarnă marca punctul de întoarcere: până atunci gigantul de gheaţă era la apogeul puterii lui, după aceea zeul soare începea să prevaleze. „Cum Creştinismul s-a răspândit în nordul Europei, s-a întâlnit cu celebrarea unei alte sărbători păgâne ţinută în decembrie în onoarea soarelui. De data aceasta a fost sărbătoarea Crăciunului norvegienilor, care ţinea douăsprezece zile. În timpul acestei perioade se ardeau focuri de buşteni ca să ajute la reînvierea soarelui. Altare şi alte locuri sfinte erau decorate cu verdeaţă ca frunze de stejar verde, iederă şi lauri, şi era o ocazie pentru chefuri şi beţie. „La fel de vechi au fost practicile Druizilor, casta preoţilor la Celţii Franţei, Angliei şi Irlandei din antichitate, pentru a decora templele lor cu vâsc, fructul stejarului, pe care ei îl considerau sfânt. Între triburile germanice, pomul de stejar era închinat lui Odin, zeul lor de război, şi ei i-au adus lui sacrificii până când Sf. Bonifaciu, în secolul al optulea, i-a convins să îl schimbe cu un pom de Crăciun, un pom de brad tânăr decorat în onoarea pruncului Hristos…Emigranţii germani au adus tradiţia în America” (L. W. Cowie şi Iohn Selwyn Gummer, Calendarul Creştin [The Cristian Calendar], 1974, p. 22). În loc să se închine zeului soare, convertiţilor li se spunea să se închine Fiului lui Dumnezeu. Focarul sărbătorii a fost schimbat în mod subtil, dar obiceiurile şi practicile păgâne tradiţionale au rămas fundamental neschimbate. Obiceiuri religioase vechi implicând frunze de stejar, iederă, vâsc şi brazi tineri erau acum îmbrăcate cu costume Creştine.
    Multe dintre gătelile Crăciunului sunt simple transferuri dela celebrările antice păgâne. Moş Crăciun, „Santa Claus derivat dela Sfântul Nicolae,” „ este sfântul al cărui festival este observat în decembrie şi care, în toate celelalte aspecte, era cel mai în acord cu tradiţiile lui Saturn ca erou al Saturnalelor” (Walsh, p. 70). „De Anul Nou Roman (1 ianuarie), casele erau decorate cu verdeaţă şi lumini, şi se dădeau daruri copiilor şi celor săraci. La aceste obiceiuri se adăugau ritualurile de Crăciun ale Germanilor şi Celţilor…mâncare şi tovărăşie bună, buşteanul şi cozonacii de Crăciun, verdeaţă şi brazi, daruri şi salutări, toate comemorau diferite aspecte ale sezonului de sărbătoare. Focuri şi lumini, simboluri de căldură şi viaţă lungă, au fost asociate întotdeauna cu festivalul de iarnă, atât cel păgân cât şi cel creştin” (Enciclopedia Britanica, ediţia 15cea, Micropaedia,, vol. II, p. 903, „Crăciunul [Christmas]”). „În mijlocul iernii, ideea de renaştere şi fertilitate a fost extrem de importantă. În zăpezile iernii, bradul era simbolul vieţii care avea să se reîntoarcă în primăvară, aşa că brazii erau folosiţi pentru împodobit…Lumina era importantă să risipească întunericul crescând al solstiţiului, aşa că un buştean de crăciun se aprindea dela rămăşiţele buşteanului din anul precedent…Pe măsură ce multe obiceiuri îşi pierdeau motivele lor religioase de existenţă, ele treceau în tărâmul superstiţiei, devenind tradiţii de purtat noroc, şi eventual simple obiceiuri fără nici o raţiune. Astfel vâscul nu a mai fost venerat dar a devenit în cele din urmă un motiv pentru activităţi nereligioase” (Gerard şi Patricia Del Re, p. 18). „Chiar darurile de Crăciun ne reamintesc de darurile care se schimbau în Roma cu ocazia Saturnalelor. În Roma, am putea adăuga, cadourile de obicei luau forma de lumânări de ceară şi păpuşi, – ultimele fiind o formă de supravieţuire a sacrificiilor omeneşti oferite odată lui Saturn. Este o idee stranie că în darurile noastre de Crăciun noi păstrăm, într-o formă diferită, unul dintre cele mai sălbatice obiceiuri ale barbarilor noştri strămoşi!” (Walsh, p. 67).
    Cum, ar trebui noi să întrebăm, au devenit aceste obiceiuri păgâne o parte largă acceptată a creştinismului? William Walsh descrie cum şi dece ritualuri şi practici religioase necreştine au fost asimilate în sărbătoarea Crăciunului. Aceasta nu a fost o simplă întâmplare. A fost o măsură necesară la un moment când noua religie [Creştinismul] a fost impusă asupra unei populaţii profund superstiţioasă. Pentru ca să împace novicii proaspeţi cu noua credinţă, şi ca să facă ruptura cu vechile legături cât se poate mai fără durere, aceste vestigii de păgânism au fost reţinute în forme modificate… „Astfel, că atunci când Papa Grigore [540-604] a trimis pe Sfântul Augustin ca misionar să convertească Anglia anglo-saxonă el a poruncit, că pe cât era posibil sfântul să acomodeze noile şi straniile ritualuri Creştine la cele păgâne cu care băştinaşii fuseseră obişnuiţi dela naştere. „Spre exemplu, el l-a sfătuit pe Sfântul Augustin să permită noilor convertiţi ca la anumite festivaluri să omoare şi să mănânce un mare număr de boi pentru gloria lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum făcuseră ei mai înainte în onoarea [zeilor lor]…Chiar în ziua de Crăciun după sosirea lui în Anglia, Sfântul Augustin a botezat multe mii de converţi şi a îngăduit sărbătoarea lor obişnuită de decembrie sub un nume nou şi cu o semnificaţie nouă” (Walsh, p. 61). Grigore a permis importarea practicilor religioase păgâne pe motivul că atunci când ai de a face cu „minţi înceţoşate este imposibil să tai totul de odată” (William Sansom, O Carte a Crăciunului [A Book of Christmas], p. 30). În mod tragic, Creştinismul nu a ajuns niciodată să elimine tot ce era păgân. După părerea lui Owen Chadwick, fost profesor de istorie la Universitatea Cambridge, Romanii „serbau solstiţiul de iarnă cu o petrecere de beţie şi desfrânare. Creştinii au crezut că pot aduce o semnificaţie mai bună sărbătorii aceleia. Ei au încercat să-i convingă pe credincioşii lor să nu bea sau să mănânce prea mult, şi să ţină sărbătoarea cu mai multă cumpătare, – dar fără succes…” (O istorie a Creştinismului [A History of Christianity], 1995, p. 24).

  18. Never More zice:

    La început, Creştinii s-au opus Crăciunului. Unele dintre controversele cele mai timpurii au izbucnit asupra naşterii lui Isus dacă ar trebui să fie observată în primul rând. „Încă din 245 A.D., Origen, întemeietor al Bisericii, proclama că era un obicei păgân să sărbătoreşti naşterea lui Hristos ca şi cum El ar fi fost un simplu conducător temporal în loc ca natura Lui spirituală să fie preocuparea noastră principală. Acest punct de vedere a fost reluat de a lungul veacurilor, dar nu a găsit sprijin larg, puternic, decât cu naşterea Protestanismului. Pentru aceşti clerici sobri, cu minţile serioase, observarea Crăciunului a contrazis tot ceea ce au crezut ei. Chef şi beţie de Crăciun! Şi ziua nu era recunoscută ca ziua de naştere a lui Hristos. Era simplu o scuză ca să continue obiceiurile Saturnalelor păgâne” (Gerard şi Patricia Del Re, p. 20). Enciclopedia Britanică adaugă: „Întemeietorii secolelor 2 şi 3, aşa cum este Clement din Alexandria, Origen, şi Epifamus, au afirmat, că Crăciunul nu era decât o copie a unei sărbători păgâne” (ediţia 15cea, Macropedia, vol. IV, p. 499, „Creştinismul”). Decizia ca să se celebreze naşterea lui Hristos pe 25 decembrie a fost departe de a fi acceptată universal. „Creştinii din America şi Siria i-au acuzat pe creştinii din Roma de închinare la soare pentru celebrarea Crăciunului pe 25 decembrie…Papa Leo cel Mare, din secolul 5, a încercat să scoată anumite practici din Crăciun pe care le-a considerat identice cu închinatul la soare” (Robert Myers, Celebrări: Cartea Complectă a Sărbătorilor Americane [Celebrations: The Complete Book of the American Holidays], 1972, p. 310). Într-adevăr, dintre toate timpurile anului sugerate ca naştere a lui Hristos, 25 decembrie nu ar fi putut să fie acea data (vezi Dece Isus nu s-a născut pe 25 decembrie, p. 11). „Primilor Creştini ideea de a sărbători ziua de naştere a unei figuri religioase ar fi părut în cel mai bun caz ciudată, şi în cel mai rău hulitor. Fiind născut în această lume nu este nimic de sărbătorit. Ceea ce contează este să părăseşti această lume şi să intri în lumea cealaltă într-o condiţie plăcută lui Dumnezeu. Când primii Creştini asociau o zi de sărbătoare cu o persoană specifică, cum ar fi un episcop sau un martir, era de obicei data morţii acelei persoane…Dacă vrei să cauţi prin lumea Noului Testament pentru oameni care au ataşat semnificaţie zilelor de naştere, cercetarea ta ar fi repede limitată la păgâni. Romanii sărbătoreau naşterea lui Cezar, şi religiile Mediteraneene necreştine, ataşau importanţă sărbătorilor de naştere unui panteon de figuri supranaturale. „Dacă Isus a fost născut în Betleem şi scopul venirii Lui a fost ceea ce era aşteptat, atunci prin sărbătorirea naşterii lui în fiecare an Creştinii fac un deserviciu, nu îi aduc cinstire memoriei Lui. Pentru că în sărbătorirea unei naşteri, noi susţinem exact tipul de tradiţie pe care sosirea Lui a avut menirea s-o înlăture” (Tom Flynn, Problema cu Crăciunul [The Trouble with Christmas], 1993, p. 42).
    Istoria arată convingător că 25 decembrie a fost popularizată ca dată pentru Crăciun, nu pentru că Hristos s-ar fi născut în acea zi, dar pentru că era deja populară în celebrările religioase păgâne ca ziua de naştere a soarelui. „Lipsindu-le orice indicaţii scripturale pentru ziua de naştere a lui Hristos, învăţătorii Creştini de la început au sugerat date din tot cuprinsul calendarului. Clement…a ales 18 noiembrie. Hippolytus…a socotit că Hristos trebuia să fi fost născut într-o miercuri…Un document anonim considerat a fi fost scris în Africa de Nord în jurul anului 243 A.D. a pus naşterea lui Isus la 28 martie” (Joseph L. Sheler, U.S. News and World Report, „În căutarea Crăciunului [In Search for Chrismas],” 23 Dec., 1996, p. 58). O analiză atentă a scripturilor, totuşi, indică clar că 25 decembrie este o dată foarte puţin probabilă pentru naşterea lui Hristos. Iată două din motivele principale: În primul rând, ştim că păstorii erau pe câmp păzind turmele lor la timpul când s-a născut Hristos (Luca 2:7-8). Păstorii nu erau pe câmp în timpul lui decembrie. Conform cu Celebrări: Cartea Complectă a Sărbătorilor Americane [Celebrations: The Complete Book of American Holidays], relatarea lui Luca „sugerează că Isus ar fi putut să fi fost născut în timpul verii sau devreme toamna. Deoarece decembrie este rece şi ploios în Iudea, este probabil că păstorii au căutat adăpost pentru turme în cursul nopţilor” (p. 309). Asemănător, Comentariul Interpretului în un volum [The Interpreter’s One-Volume Comentary] zice că acest pasaj pledează „împotriva naşterii lui Hristos pe 25 decembrie pentru că vremea nu ar fi permis” ca păstorii păzească turmele în câmp, noaptea. Al doilea, părinţii lui Isus veniseră la Betleem ca să se înregistreze în recensământul roman (Luca 2:1-4). Asemenea recensăminte nu se făceau iarna, când temperaturile adesea scădeau sub nivelul îngheţului iar drumurile erau în condiţii foarte proaste. A face recensământul în aceste condiţii ar fi fost neproductiv. Date fiind dificultăţile şi dorinţa de a aduce cât mai mulţi păgâni la creştinism, „factorul important pe care te-am rugat să-l ţii clar în minte, este că fixarea datei de 25 decembrie a fost un compromis cu păgânismul” (William Walsh, „Povestea lui Moş Crăciun” [The Story of Santa Klaus], 1970, p.62 ). Dacă Isus Hristos nu a fost născut pe 25 decembrie, ne indică oare Biblia când a fost El născut? Relatările biblice indică toamna anului ca pe cel mai probabil timp al naşterii lui Isus, bazat pe concepţia şi naşterea lui Ioan Botezătorul. Cum Elisabeta (mama lui Ioan) a fost în a şasea lună de graviditate când a fost Isus conceput (Luca 1:24-36), noi putem determina cu aproximaţie timpul anului când s-a născut Isus dacă cunoaştem când s-a născut Ioan. Tatăl lui Ioan, Zaharia, era preot slujind în templul din Ierusalem în timpul cursului lui Abija (Luca 1:5). Calcule istorice indică acest curs serviciu să corespundă cu 13-19 iunie în acel an (The Companion Bible, 1974, Apendice 179, p. 200). A fost în timpul acestei perioade de serviciu când Zaharia a aflat că el şi nevasta sa, Elisabeta, vor avea un copil (Luca 1:8-13). După ce şi-a terminat stagiul şi a călătorit acasă, Elisabeta a conceput (versul 23-24). Presupunând că concepţia lui Ioan a avut loc spre sfârşitul lui Iunie, adăugând nouă luni ne aduce la sfârşitul lui martie ca timpul cel mai probabil al naşterii lui Ioan. Adăugând alte şase luni (diferenţa de vârstă dintre Ioan şi Isus) ajungem spre sfârşitul lui septembrie ca cel mai probabil timp al naşterii lui Isus.
    „În 3 Iunie, 1647, Parlamentul a stabilit pedepse pentru celebrarea Crăciunului şi a anumitor altor sărbători. Această politică a fost reafirmată în 1652…” (Gerard şi Patricia Del Re, p. 20). Chiar şi America colonială a considerat Crăciunul mai mult ca o orgie destrăbălată decât o ocazie religioasă. „Atât de defăimată, în fapt, îi era reputaţia în America colonială încât celebrarea Crăciunului a fost interzisă în Puritana New England, unde cunoscutul preot Cotton Mather a descris distracţiile de Crăciun ca „un afront la graţia lui Dumnezeu” (Jeffrey L. Sheler, U.S. News & The World Report, „În căutarea Crăciunului,” 23 decembrie, 1996, p. 56). Motivul pentru care Crăciunul a supravieţuit şi a devenit o sărbătoare atât de populară – este celebrat de 96% dintre americani şi de aproape toate naţiunile, chiar şi de cele ateiste, (Sheler, p.56) – este datorat factorilor economici (vezi „Cum a devenit Crăciunul sărbătoare,” p. 8)

  19. Florina zice:

    Crăciun fericit tuturor!

    (cineva, mai sus, şi-a făcut păcate postînd căpşunele cu frişcă 😀 n-am mai găsit fir măcar, aseară)

  20. Pingback: Crăciunul v-a cam fost confiscat de către un comando de Moși-Crăciuni | Sareinochi's Blog

  21. Crăciun Fericit, întru mulţi ani, cu multă sănătate! 🙂

  22. Dl. Goe zice:

    Craciunii:
    În ajun, după ce se însera bine, cam între ceasurile 18-21 era timpul lor, când umblau.Între orele acelea nimănui altcuiva nu-i era îngăduit să umble prin sat, cel puţin aşa li se spunea copiilor.Departe de imaginea consumabilă a Moşului de astăzi, Crăciunii aceia erau crunţi.
    Îmbrăcaţi in sumane negre ori in lungi cojoace de oaie întoarse pe dos, cu blana pe dinafară după obiceiul păcurăresc, pe faţa purtau măşti , numite obrăzare.Măşti care de care mai teribile, facute din blana de oaie, pe care erau cusute uneori accesorii din pânză, din lemn ori din corn de cerb.Erau şi unii Crăciuni care purtau obrăzare facute din materiale mai moderne, cum ar fi de pildă un ciorap de damă tras peste cap peste care se aplica un machiaj din făină şi cenuşă, aplicate în dungi sau pete contrastante.
    Pe sub cojoc sau suman, legate de corp sau de picioare, purtau fie clopote de oi fie lanţuri, fiecare pas fiind insotit de zgomotele caracteristice.Un accesoriu nelipsit era ghioaga, o bâtă lungă facută dintr-un copac tanăr scos din pămant cu tot cu o parte din rădăcină.Rădăcină care se modela apoi in forma unei măciulii.Cu măciuca aceea, trecând pe drum, loveau in gardurile si porţile caselor, râcnind inspăimântător cu glas înalt, cuprinsi aparent de o furie nestăpânită.Uneori părinţii ieşeau pe drum în orele interzise, întorcându-se apoi în casă si povestind copiilor că abia au scăpat cu fuga din faţa unui Crăciun furios.

    Când intrau în casă, tot aşa.Incă din antreul casei loveau cu ghioagele in podele si in uşă, chiuind cu glas inalt, in zornăit de lanţuri si clopoţele.Când intra un Crăciun în casă copiii erau pe jumătate terifiati, pe jumătate curiosi şi nerăbdători.Crăciunul intra si cu glas schimbat punea intrebări.Isi puncta întrebarile cu lovituri de ghioagă in podea.Intrebările erau unele din Scriptură iar altele din intâmplările de peste an.Te întreba ˝Unde s-a nascut Domnul Iisus Hristos?˝ ˝In Betleemul Iudeii˝ era răspunsul aşteptat.Te intreba dacă mergi Duminica la biserică, dacă ai ascultat de părinţi si dacă ai pus apa pe masă.O să revin mai târziu la intrebarea despre apă.Până atunci, să spun ca după ce puneau întrebarile si iti dădeau anume sfaturi despre cum trebuie să te porţi, Craciunii iţi dădeau câte o turtă.Era niste table din turtă dulce care se păstrau apoi in fereastra, si nu in orice fereastra.Erau asezate ca si cartile in biblioteca intre cele doua foi de geam ale ferestrelor de la strada.Turtele acelea se mâncau cu lapte, in ziua de Duminica, după ce se venea de la Biserica.

    Revenind la intrebarea aceea cu pusul apei pe masă.Era specifică tuturor Crăciunilor, nu era unul care să uite să ţi-o pună.Se referea la un cod cultural şi de conduită.Ce era cu apa asta pe masă?
    Anume, fiecare masă avea un anume ritual, fiecare participant la masa avea anume îndatoriri.De pildă cel care mesteca mămăliga si cel ce, odată rasurnată pe tabla de lemn, o împărţea in bucăţi tăind-o cu o aţă era capul familiei.Tot capul familiei aducea vinul pe masă.El si numai el, nimeni altcineva nu avea voie la butoaiele de vin .

    Copiii aveau datoria să aducă apa pe masă.Asta era o chestie extrem de importantă, se insista foarte mult pe ea.Copiii aduceau apa intr-un urcior sau intr-o cantă, o puneau in mijlocul mesei, de unde fiecare dintre meseni îsi turna în pahar.Copiii trebuiau sa fie foarte atenţi ca nu cumva să se termine apa din urcior sau – şi mai grav – ca unul din meseni să vrea să-si toarne apă şi să găsească urciorul gol.Era grav dacă un mesean dintre adulti ar fi găsit urciorul gol.Si era cu desăvârşire grav, era gravissim ca un părinte să se ridice de la masă, să umple el însuşi urciorul cu apă şi să-l pună pe masă. Acesta era codul apei despre care te întrebau toţi Crăciunii dacă l-ai respectat, dacă ai adus apa pe masă.

    Codul acela al apei poate fi întâlnit şi în vechile poveşti, cele în care un împărat şi o împărăteasa işi doresc un prunc pentru ca să aibă pe cineva care să le aducă o cană de apă la bătrâneţe.
    De fapt datoria de a aduce apă la masă este despre un cod normativ.Despre legaturile dintre generaţii si despre datoriile celor mai noi către cei mai vechi, ale celor de azi către cei de ieri.

    • Culai zice:

      Dlui Goe
      Da, Asta da, Tradiţie…
      Dar, cu vremea, au trebuit şi „intelectualii” satului să-şi justifice postul… cel de toate zilele.
      Doamnei ce mi-a trimis Crăciuniţe: o prefer pe Muma Pădurii în locul celor 3, ori am spus deja, cred că nu mi s-a părut… Că şi uitarea…

  23. Pingback: De ce nu se sinucid magistrații români, nu se revoltă masele și bineînțeles “omul de zapada” « Dictatura justitiei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.