S-avem și noi faliții noștri (Dâmbovițarea UDMR)

de Ștefan Ciocan

Municipiul Deva s-a mai „îmbogăţit” cu un monument care nu-şi avea nici locul şi nici rostul în urbea străjuită de „bătrâna” Cetate. În faţa Prefecturii a fost amplasat un monument funerar. O pohtă ce a pohtit „conducerea” maghiară a judeţului şi un tribut plătit de conducerea română a urbei pentru sprijinul în lupta fratricidă a liberalilor. Monumentul este de fapt unul al recunoştinţei primarului Mircia Muntean faţă de susţinerea prefectului Attila Dezsi în lupta sa cu consilierii USL din legislativul local, după ce edilul a fost exclus din PNL şi a trecut la UNPR. Dezvelirea monumentului a fost făcută cu mare „pompă” şi ca să fie digerată ceva mai bine de români a fost găsită şi o poveste. Varianta maghiară, rostită chiar de ministrul Kelemen Hunor, se referă la trecutul bucăţii de piatră care a zăcut peste 200 de ani într-un lan de cucuruz, pînă a fost găsită, restaurată şi aşezată la loc de cinste în municipiul Deva. Varianta românească a baladei monumentului lui Acaţiu Barcsay este că însuşi „beneficiarul” pietrei funerare ar fi ceva strămoş, pe parte paternă a prinţului Charles a Marii Britanii. Această variantă a fost susţinută de viceprimarul Devei, Marcel Morar – istoric de meserie – , dar care, pentru a-şi păstra scaunul fragil de la primărie l-ar încuscri pe Barcsay şi cu Iuri Gagarin dacă ar fi nevoie. Este totuşi de remarcat că în ultima vreme puncul Reginei Angliei îşi găseşte neamuri cu duiumul prin Transilvania, numai riga Cioabă şi Julian Imperator nu s-au revendicat încă a fi sânge din sângele coroanei britanice…

Este de netăgăduit faptul că pe teritoriul Transilvaniei, românii şi unguri au rădăcini comune. Că cele două popoare au convieţuit aici, cu bune şi rele. Nu putem şterge din istoria Transilvaniei perioada de până la 1918 când, ne place sau nu, administraţia publică a fost condusă în majoritate de unguri. Principii Transilvaniei, au fost în cea mai mare parte tot de etnie maghiară. Şi totuşi, monumentul inaugurat sâmbătă nu are ce căuta în Deva. Pentru că nici valoarea artistică şi nici persoana omagiată nu merită onoarea de a rămâne în memoria publică, nici măcar dacă, aşa cum susţine viceprimarul, ar fi ceva străbunic de spiţa a n-şpea cu moştenitorul tronului Marii Britanii. Maghiarii hunedoreni s-au grăbit să o instaleze, nu pentru că Acaţiu Barcsay, titularul de drept a pietrei funerare ar avea merite deosebite în istoria comună maghiaro-română a Transilvaniei, ci ca să se cocoaţe ei pe piatra şlefuită şi să puncteze în faţa şefilor de la Târgu Mureş. Pentru că “marele erou” pe care l-au comemorat sâmbătă maghiarii din Transilvania, în frunte cu liderul UDMR şi al culturii române, Kelemen Hunor, este de fapt un trădător, pus pe scaunul de Principe de către Turcii cărora le-a închinat ţara, le-a plătit tribut şi le-a cedat Banatul de Lugoj – Caransebeş. Nu vreau să predau o lecţie de istorie maghiarilor, dar este bine ca devenii să ştie cui aparţine piatra funerară pe lângă care vor trece zilnic în drumul lor.

Akos Barcsay provine dintr-o familie de mici nobili (nemeşi) din judeţul Hunedoara, de religie kalvinistă. Sub domnia lui Rákóczi György I desfăşoară o carieră diplomatică, fiind trimis al principelui Transilvaniei atât la curtea Moldovei cât şi la Înalta Poartă. Pentru meritele sale în diplomaţie, principele îl numeşte printre sfetnicii săi şi din 1644 îl ridică la rang de ban al Lugojului şi Caransebeşului. Din 1648 devine comite suprem al Hunedoarei şi primeşte Cetatea Devei. În 1657 este numit de Rákóczi György al II-lea, în momentul plecării acestuia în campania militară din Polonia, printre cei trei locţiitori la conducerea Transilvaniei, împreună cu Rhédey Ferenc şi Serédy István. În curând, prin uneltiri şi trădări avea să rămână singurul conducător al Transilvaniei. În 25 octombrie 1657 Dieta de la Alba Iulia a primit un ultimatum de la Înalta Poartă prin care era cerută demiterea lui Rákóczi György al II-lea pe motiv că a început campania militară din Polonia fără acordul Sultanului. De frica turcilor, Dieta îl alege principe al Transilvaniei pe Rhédey Ferencet. Barcsay nu putea să primească înalta demnitate pentru că era considerat ca provenind dintr-o familie nobiliară de rang inferior. În 1658, credincios lui Rákóczi, principele numit sub presiunea turcilor, demisionează în favoarea celui pe care maghiarii din Transilvania îl recunoşteau ca lider de drept. Acest fapt îi nemulţumeşte pe turci. Armata acestora condusă de  marele vizir Köprülü Mehmed, ajutat de Barcsay cuceresc Cetatea Ineului în 3 septembrie 1658. Pentru supunerea manifestată faţă de turci, Barcsay este numit în 14 septembrie 1658, Principe al Transilvaniei. Acesta acceptă oferta Înaltei Porţi şi în schimb cedează turcilor Banatul de Lugoj – Caransebeş, se obligă să le plătească despăgubiri de război de 500.000 de ducaţi şi anual un tribut de 40.000 de monede de aur. De asemenea le-a promis Turcilor înăbuşirea mişcărilor românesţi din zona Banatului şi capturarea lui Rákóczi György al II-lea. A urmat un an plin de intrigi şi uneltiri, pentru că maghiarii conduşi de Rákóczi György nu au acceptat foarte uşor principele impus de turci. Încercările lui Rákóczi de a-l alunga de la conducerea Transilvaniei pe Barcsay se lovesc de armata turcă trimisă de Paşa de la Buda. În urma bătăliei de la Floreşti, nobilimea maghiară este învinsă şi Rákóczi, grav rănit, va muri peste câteva zile în cetatea de la Oradea. Barcsay continuă să conducă Ardealul manifestând o supunere oarbă faţă de turci, cărora le plăteşte tributul, împovărând populaţia cu impozite şi taxe. În aceste condiţii nobilii maghiari îşi găsesc un nou lider, în persoana lui Kemény János. Acesta, cu sprijinul nobilimii maghiare şi a secuilor, asupriţi de Barcsay învinge la Ormeniş oastea principelui şi îl ucide în acestă luptă pe fratele acestuia Barcsay Gáspár. După moartea fratelui, Barcsay Acaţiu abdică. Luat prizonier va fi ucis de secui în drum spre fortăreaţa de la Chioar.

Acest articol a fost publicat în Viața bate câmpii și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la S-avem și noi faliții noștri (Dâmbovițarea UDMR)

  1. ribelalu zice:

    Lasa bre…daca unii romani (mai ales din aia cu parul blond si cu tzatze mai mari 😉 ) cred ca Stefan cel Mare are statuie la Pecs de ce sa nu plantam si noi o piatra pentru un ungur care i-a tradat in primul rand pe-ai lui:
    http://voxpublica.realitatea.net/life/stefan-cel-mare-la-pecs-29342.html

    p.s. cititi comentariile savuroase si incapatanarea cucoanei

  2. Stefanut din PEcs zice:

    E tare de tot gagica! Mai si insista in prostia ei: ne spune clar si raspicat ca Ioan de Hunedoara a fost rege si nu guvernator. Oare de ce nu se instituie obligativitatea obtinerii unui permis de acces la internet?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.