Un perdaf "colegial" tras de liderul de onoare al PSD, Ion Iliescu, actualei conduceri de partid a dat aripi nemultumitilor, pe rdanti la impartirea candidaturilor pe listele USL pentru locale. Cum criticile seniorului s-au indreptat si spre directia secretariatului general al partidului, unii PSD-isti, in special cei care se tem ca nu vor avea loc la masa impartirii functiilor in guvern, au vazut in asta un semnal ca Liviu Dragnea nu s-ar mai afla in gratiile lui Victor Ponta si ca ar merita sa incerce o tentativa de debarcare din functie la urmatorul Consiliu National din toamna. Neplacut impresionat de starea de spirit "relaxata" din partid, Ion Iliescu a cerut colegilor, la ultima sedinta de Comitet Executiv al PSD, sa nu se culce pe laurii sondajelor, cata vreme in teritoriu mobilizarea si organizarea lasa mult de dorit. (Integral in EVZ)
Susține domnul @Nelu Crăciun într-un comentariu la materialul de ieri (despre “democrația originală”) al colegului meu Ștefan Ciocan. Comentariul evocă rigoarea și disciplina, modul de organizare al comunității de nemți din localitatea vecină a celei în care a copilărit domnia sa. Nemții se organizau să-și gospodărească localitatea preventiv, nu reactiv – adică înainte de-a veni “valul” să le „ia calul”. Anul acesta am avut ocazia să citesc o excelentă teză de doctorat susținută de către domnul Horia Terpe pe tema vieții comunitare, despre spiritul public și despre cooperare la români (despre rădăcina și scopul final al vieții politice). Datele din lucrarea riguros științifică sunt îngrijorătoare: ne arată ceva adânc înrădăcinat în tradiția societății românești ce face ca 60% dintre cei intervievați să se arate neinteresați în a se pronunța cu privire la problemele lor locale; ca 85% dintre aceștia să nu se fi implicat vreodată în rezolvarea unei probleme locale, altfel decât mergând la vot șamd (lucrarea ne arată inclusiv faptul că, în proporție de 70%, autoritățile locale acționează reactiv, nu preventiv) – implicarea românului în problemele urbei (cetății) sale este la nivelul „lasă-mă, să te las”. Când materia primă la nivel local este total neimplicată (neimplicabilă, nemobilizată, nemobilizabilă), putem avea, la nivel național, o bună guvernare? Devine clar că nu putem aștepta minuni numai de la simpla “schimbare a clasei politice” – este timpul să discutăm și despre noi, cetățenii români cu drept de vot (deocamdată, indiferent dacă votăm sau nu), chiar dacă o împrospătare a primei linii a clasei politice e un bun început..
Dar să încep cu o observație a colegului de blogosferă @de-a Dura Lex: “clasa politică nu vine din afara societății, ci din interiorul ei. e nașpa din simplul motiv că societatea este la fel de nașpa. să luăm primarul dinspre finalul articolului (este vorba despre primarul tipic din România care “dă” în preajma campaniei electorale manele și mititei – n.m.) și să-l punem primar într-un orășel din SUA – vor avea cetățenii de acolo acel comportament de slugă din satul mioritic? nici vorbă. și să-l aducem la noi pe primarul din orășelul american – vor dispărea manelele și grătarele legate de evenimente electorale? iarăși, nici vorbă. acel comportament negativ există nu din cauza primarului, ci din cauza populației. «autoritarismul nu supraviețuiește decât acolo unde există servilism» (Heert Hofstede)”.
Hait! Lege fără autoritate nu se poate – în schimb se poate (și-am avut parte) de autoritate fără de lege. Și-atunci, de unde resursa de servilism: din lipsă de educație, de valori, din lipsă de bici pe spinare și de chitanțier pentru amenzi? Eu am văzut străini, care la ei acasă n-ar îndrăzni să zică nici pâs, dară-mi-te să miște în fața autorității (legii), urcându-se în România beți turtă la volan și zicând că nu-i nici un motiv de îngrijorare – și nu erau români placați în Străinezia… Înseamnă că au învățat rapid că la noi legea o aplică niște oameni care nu o respectă, oameni obișnuiți să-și completeze veniturile exploatând faptul că țin legea în vârful pixului. Organele statului (de al simpli slujași, până la funcționari superiori) sunt obediente că așa au fost învățate/educate: că nu există promovare pe merit în societatea românească, ci numai pe pile, cunoștințe și relații. Că cei care promovează vreau slugi (de preferință incompetenți și obedientizați de această incompetență a promovării dincolo de limitele competenței) tocmai pentru a se putea folosi de impostorii puși în funcție. Am mai scris acest lucru: impostura este principalul pilon al guvernărilor româneşti. Spuneam că, “pentru mânuitorii de putere de la noi (bănuiesc că se întâmplă la fel şi la case mai mari), cea mai riscantă alegere este să pună un specialist pe un post corespunzător specializării sale, deoarece se pot trezi pe cap cu unul dintre ciudaţii care-şi iau specializarea în serios. În plus, acest specialist are un limbaj comun cu subordonaţii săi – şi, în mod firesc, s-ar putea constitui într-o organizaţie (subversivă rău pentru un sistem clientelar) care se apucă să facă „lucrurile să meargă”. Cum? Să „meargă lucrurile”, să se respecte legile, să nu mai fie nevoie de şpăgi şi mici ciubucuri? Care-o fi gheşeftul? Un papagal este mai bun de șef”. Deci, groso-modo: de la cei care fac numirile în dregătorii pornesc majoritatea mizeriilor cotidiene. Și exact ce mai scriam: principala sursă de corupție, incompetență/impostură și servilism sunt partidele politice, modul lor de alcătuire: de la promovarea interioară pe bază de servituți, nu pe competențe. Putem să dăm vina, în ceea ce privește corupția, pe banii care alimentează campaniile politicienilor (bani ne-transparenți, negri, fără control și de pe urma cărora beneficiază veșnicii și interpartinicii “băieți deșteptepți” aflați în permanent contract cu statul). Cu privire la acest aspect, al reformei partidelor (o parte a problemei, poate cea mai cronicizată), am putea încerca să cerem și să impunem celor care vor să-și câștige existența prin mandat politic o nouă lege a partidelor care să ceară transparența și controlul provenienței banilor intrați în partide – cu responsabilizări (căci lipsa de responsabilitate/responsabilizare și responsabili pun România în situația unui sat fără câini) mergând până la desființarea partidului prins cu matrapazlacuri. Am avea nevoie de o lege nouă a funcționarului public și a instituțiilor publice prin care să se interzică partidelor care câștigă puterea guvernării să considere funcțiile publice drept proprietate personală și rezervor de răsplată a obedienților/incompetenților/impostorilor lor. O lege care să garanteze memoria instituțională a acestor instituții ale statului și care să garanteze că acestea nu vor fi târâte în scandalurile electorale zilnice ale politicienilor. De câtă responsabilitate politică este nevoie pentru a gândi în perspectiva funcțiionării eficiente a instituțiilor statului? Să nu se apuce politicienii care câștigă puterea să se apuce să guverneze pe principiul “scoală-te, să mă așez eu”, să li se interzică să mai schimbe (doar pe criterii politice) până și portarii în Ziua Victoriei!? Funcționarilor trebuie să li se dea șansa de a fi apolitici dacă doresc – iar schimbările în instituțiile publice să se facă de la un anumit nivel în sus (unul care să nu distrugă memoria funcțională a instituției), iar cei puși în funcții politice să fie conștienți că rămân în funcție atâta timp cât rămâne partidul la putere – iar numirea politică nu-i exonerează de rigorile legii. Și-aici intervine necesitatea unei lei a responsabilizării celor care controlează și aplică legea, prevederile legii șamd – aceștia să răspundă exact cu valoarea în ani și în bani în locul sau alături de cei pe care i-au favorizat sau nedreptățit. Au furat sau au fost mituiți să aplice/interpreteze discreționar legea, să plătească de așa maniera încât să putem ajunge să zicem exact ca anglo-saxonii: “crima/fapta nu merită prețul”.
Ne-ar trebui o nouă lege electorală în care colegiul să fie bine definit și ușor de înțeles și de parcurs/vizitat, atât de către cei care candidează, cât și de către cei care votează. Cu posibilitatea ca cei care votează să poată să-l destituie pe cel ales când acesta nu-și îndeplinește mandatul (promisiunile) – cu obligația de a dovedi că au votat (nu și cu cine) în acel colegiu, în acel exercițiu legislativ. Votul să fie uninominal pur și să se introducă votul prin corespondență. Și ne-ar mai trebui reorganizare administrativ teritorială – să se desființeze entitățile administrativ teritoriale care sunt în afara normei europene. Avem comune de câte 3 mii – 4 mii de locuitori cu tot cu consilii locale și primari. Jos cu ele! Comasare și desființare – așa vor fi mai puține funcții politice de întreținut, mai puțini obedienți de numit în funcții, mai puțini vasali politici de mulțumit. Și să se pună ordine în aparatul de justiție, să nu mai fim la cheremul tuturor “pivnicereselor” și “săndeilor” din sistem! Dar câte nu ar trebui puse la punct, lucruri lăsate într-o rână cu bună știință de către sistemul politic “original” instituit de către Ion Iliescu și gașca, doar pentru a avea imunitate în fața propriului lor popor… !?
Noroc că apare din nou amicul de blogosferă @de-a Dura Lex să-mi mai pună niște apă rece peste înfierbântare: “de unde resursa de servilism? foarte simplu! de unde și restul elementelor de comportament și mentalitate, adică din jur. așa funcționează o cultură: tiparele de gândire și acțiune se răspândesc de la o majoritate înspre individ. principalul loc de transmitere a acestor tipare nu este altul decât principalul loc de formare a individului: familia. apoi vine școala. apoi alte lucruri. se ajunge și la partide (eu nu vorbesc despre corupție, ci despre comportamentul maselor; poate că, din perspectiva corupției, partidele sunt principala resursă, nu te contrazic). referitor la școală am făcut mai demult o listă cu câteva elemente prin care i se cultivă copilului acest spirit favorabil servilismului”.
Deci, până îl conving să ne pună la dispoziție lista aceea, rămâne cum scriam la început: avem și noi, votanții (fie că ne exprimăm sau nu acest drept) partea noastră de vină pentru ceea ce este astăzi România. De la lipsa de indignare în fața unor nedreptăți evidente (capul plecat, sabia nu-l taie), până la lipsa de implicare în trebuirile cetății (numai cine nu muncește, nu greșește; nu te băga unde nu-ți fierbe oala). Și da, egoismul și, mai ales, invidia (să moară și capra vecinului)!
Fotografiile mele
Gazeta de Cluj
Glasul Hunedoarei
HotNews
Kamikaze
Monitorul de Cluj
Ziar de Cluj
Dan Ielciu
Dan C. Lungescu
paulniculescu
Acidutzu
Admin
sab2235
Sare'n Ochi 
Io, pe propria mea piele am observat ca instinctul celor mai multi birocrati, in caz de esec, este sa reactioneze aplicand mai multe regului, restrictii si controale. Excesul de regului nu inseamna esec?
Nu cred ca legile sunt vinovate ca exista, cat normele lor de aplicare si mai ales cei care le interpreteaza.
Deci tu ceri pentru institutiile statului un nivel de control, cu oameni numiti politic (de incredere, cum s-ar zice, dar tot din categoria de vasalitate politica), care sa puna in aplicare si sa urmareasca aplicarea unui program politic – oricare ar fi acesta (in functie de cine castiga alegerile) si un nivel de memorie institutionala in care functionarii trebuie pastrati pentru a da coerenta institutiei si pentru a pastra si, prin acumulare, consolida memoria acesteia (un fel de a nu uita pentru ce anume a fost facuta respectiva institutie si cum functioneaza ea in mod norma: unde merg hartiile, cine le aproba, cine se face ca nu le vede samd).
Mdea. Io i-as da afara intai pe toti functionarii din Romania, apoi i-as reangaja in urma unui concurs sustinut in fata unor comisii de specialisti adusi din strainatate. Iar comisiile le-as plati din banii de inscriere la concursul de angajare.
🙂 Si ce mai revolutie ar fi!
Daca se tot invoca interesul comun, eu cred ca un partid politic cu oameni constienti (cum suna!) va inceta sa se mai interfereze in competentele institutiilor statului si nu-i va mai antrena pe angajatii acestor institutii (imaginea institutiei) in jocuri si competitii politice. Atunci n-am mai fi in situatia in care Antenescu si Ponta rag ca doi magari la procurori si la judecatori sa le spuna cum sa-si faca meseria, iar Ion Ilici Iliescu nu s-ar fi pronuntat niciodata cu privire la deciziile judecatoresti privind restituirea proprietatilor si nu ar mai fi declansat acele recursuri in anulare de pe urma carora Romania (adica noi si buzunarul nostru) platim sentinte CEDO de despagubire. Dar scarba de Ilici doar da din gura si da sfaturi in loc sa plateasca penal si material.
Merge un citat din Harry Truman, ca tot a castigat Basescu in State o batalie importanta pentru Romania si poate inteleg si politrucii nostri ceva: „Este uimitor cat de multe poti obtine daca nu iti pasa cui ii va fi atribuit meritul”.
off-topic:
este uimitor câtă energie au consumat specialiștii în management până să ajungă la această concluzie (destul de intuitivă) a lui Truman 🙂
pentru a stimula producerea de idei de către angajați, timp de decenii s-au tot încercat o mulțime de scheme de recompensare a celor cui idei.
în general, toate schemele eșuau.
până s-a prins lumea că ideile nu veneau… tocmai fiindcă erau recompensate formal.
nu știu cum este la nivel de administrație publică, mai ales într-un guvern, însă la nivel de organizație comună (firmă, școală etc.) afirmația lui Truman trebuie luată de bună, ad-literam.
Vrem nu vrem, dar cu cit mai devreme cu atit mai bine (si deja e tardiv de… tirziu!), trebuie sa recunoastem ca, desi ne declaram nemultumiti de toate institutiile statului, nu ne deranjeaza ca cea mai importanta institutie intr-o democratie, institutia cetateanului, e, ca in Caragiale, „sublima, dar lipseste cu desavirsire”! „Cetateanul invizibil” – iata ce face posibila (si vizibila) o democratie degenerata.
asta cu „institutia cetateanului” este absolut geniala si va trebui promovata ca atare.
o mică (?) precizare despre autoritate și autoritarism.
pentru că, fără ea, Sare’n ochi și eu „ne contrazicem zicând același lucru”.
adică noi doi am utilizat în mod diferit niște cuvinte, ceea ce face să pară că ne contrazicem, când de fapt afirmăm același lucru.
multă lume confundă cele două cuvinte.
și fiecare om înțelege altceva prin autoritate.
dar ele nu sunt deloc sinonime.
și chiar din contră: uneori pot fi în antiteză.
eu folosesc terminologia din științele organizaționale.
autoritatea este puterea oficială, legală; dreptul de a cere subalternilor anumite lucruri.
ea nu este a unei persoane, ci a unei funcții dintr-o structură (pe care, firește, o ocupă o persoană).
de exemplu, nu Boc are autoritate asupra miniștrilor, ci funcția de premier este prevăzută cu autoritate asupra funcțiilor de ministru.
autoritarismul, în schimb, ține de comportamentul unui ins.
firește, e vorba de insul care conduce ceva (mai autoritar sau mai blând).
autoritarism ridicat are Băsescu, ca individ, în relațiile lui cu alți indivizi.
autoritarism scăzut are Boc, ca individ, în relațiile lui cu alții.
autoritatea este o reglementare a relațiilor dintre două funcții (în general una de conducere, cealaltă de execuție, dar nu neapărat).
autoritarismul este stilul de a se comporta al insului care ocupă o funcție de conducere.
de ce e importantă această distincție terminologică?
există două categorii opuse de societăți, să le spunem A și B.
[cu mențiunea că nu există doar alb și negru, ci alb, negru, plus toate nuanțele de gri.]
[și înc-o mențiune: pentru a mă exprima mai inteligibil, prefer ca adesea să vorbesc despre relații din cadrul unei organizații, nu între cetățean și instituțiile statului.]
1. societatea de tipul A, în care omul obișnuiește să asculte de autoritate, adică să respecte regulile.
exemple: SUA, Germania etc. (în general, țările de limbi germanice).
în aceste țări, cel cu autoritate este ascultat, indiferent de personalitatea sa – nu este ascultat el, ca ins, ci este respectată funcția pe care o ocupă.
și (foarte important!) este ascultat doar dacă cere ceva regulamentar, legat de îndeplinirea sarcinilor.
într-o asemenea țară șeful nu-și trimite subalternul să-i cumpere țigări, fiindcă acest lucru n-are nicio acoperire profesională, legată de funcționarea organizației.
altfel spus, în aceste societăți relațiile dintre angajați sunt relații profesionale, birocratice (birocratic = pe baza unor reguli impersonale, nu după bunul plac al cuiva).
2. societatea de tipul B, în care omul obișnuiește să nu asculte de autoritate, adică să nu respecte regulile.
exemple: România, Rusia ș.a.m.d., dar și țări precum Italia sau Portugalia.
de fapt, este vorba de marea majoritate a societăților.
în aceste țări, șeful este ascultat în funcție de personalitatea lui, fiindcă subalternii nu ascultă de o funcție, ci de un ins (care poate fi mai „șmecher” sau mai „fraier”).
și acești subalterni nu ascultă de șef doar în privința chestiunilor profesionale, ci execută toate prostiile.
dacă șeful îl trimite pe subaltern să-i cumpere țigări (sau orice altceva), subalternul merge.
ba chiar se ceartă subalternii între ei, care să-i facă pe plac șefului.
altfel spus, în aceste societăți relațiile dintre angajați sunt relații personale, între indivizi și nu între posturi/funcții.
într-o asemenea societate, în care nu e respectată autoritatea, șeful este ascultat… dacă este autoritar (el, ca individ).
dacă nu e autoritar, e perceput ca fraier (bleg, papă-lapte etc.).
mulți spun despre aceste societăți că au vocația dictaturii, ori că populația are mentalitate de slugă.
în concluzie:
acolo unde omul nu respectă autoritatea, „respectă” autoritarismul.
acolo unde autoritatea (sistemul de reguli) nu face oamenii să lucreze, o face doar autoritarismul.
[de fapt, este invers: natural este ca omul să asculte de autoritarism, nu de autoritate.
adică să urmeze un lider, nu niște reguli.
în toate speciile în care se dezvoltă ierarhii sociale (și aici intră cam toate mamiferele), individul i se supune liderului (individului α), nu unor reguli.
dar anumite comunități umane s-au dezvoltat într-un asemenea mod sub aspect cultural, încât substituie influența liderului prin niște reguli impersonale, cu caracter universal.]
🙂
nimic de comentat. multumesc pentru precizari.
Seara bună 🙂 fără „instituţia cetăţeanului” democraţia n-are cum produce altă clasă politică şi altă societate, decât asa cum le vedem. Există din fericire, o mare dorinţă de a schimba situaţia, şi, în ciuda aparenţelor, cred că şi o mai bună înţelegere a cauzelor neputinţelor noastre politice. A fi, încă, nevoie de mulţi cetăţeni până la atingerea unei mase critice care să facă posibilă o creştere a conştiinţei civice.
Seara buna, Nora.
si cu institutia cetateanului am pierdut startul cand „societatea civila” a fost napadita ca de paduchi de prea multi „civili”.
ola, dragi clujeni,ma bag si eu in seama ca voi toti sinteti pe problema dar degeaba trebuie sa va dea cineva un sut puternic la toti intelectualii de bine din tara ca sa aveti puterea sa dezmortiti pe romani, eu cred ca numai cu ajutorul vostru tara se maitrezeste din adormirea ce care este cuprinsa,foarte frumos articolul, dar trebuie inceput si de jos cu trezirea la viata nu numai de sus de la guvernanti,va dau un exemplu de aici,nepotica mea este la gradinita ultimul an ca aici se incepescoala de la 6 ani, si ce credeti ca are un baietel repetent de anul trecut, fiind un baietel rau l-au lasat repetent la gradinita si ni i-au dat voie sa intre in primul an de scoala,aici totul este pe intelesul cetateanului,,si totul este mult mai simplu cind ai de rezolvat ceva, am auzit ca in tara decind au boala pe birocrati sa mai usureze statul de ei, acuma cind ai nevoie de ceva treci pe la mai multe usi ca inainte ca vor sa demonstreze ca au mult de munca,iar ce am ramas socata am facut niste cursuri de manipulator de carne, gratuite cu bani de la primarie,si am ajuns si la bacterie ce este bacteria-este un lucru rau care doarme cind este inghetata si moare prin fierbere de la 60 de grade in sus,simplu,nu ca la noi numai cind imi amintesc ce cuvinte super intelectuale se folosesc la noi in manualele scolare, ca si pe bloguri citesti la cite unii niste cuvinteeee, cred ca vor sa para super cititi,adevarule este ca sint dar ptr asta nu retin nimic de la scoala elevi, si in final vreau sa spun ca la noi totul se face ca sa fie foarte greu de la inceput, scuze ca scriu mult, si nici mie nu prea imi plac comentariile .
ola, Ary! total de acord cu tine.
acesta este motivul pentru care zilele trecute am scris ca „Alba ca Zapada” suntem noi, votantii (Institutia cetateanului, cum bine ne-a definit Vasile Gogea) si ca avem nevoie de pitici harnici (printre pitici cerand sa fie nu numai politicieni, ci si organizatii civice) care sa curete aceste grajduri ale lui Augieas in care s-a transformat Romania.
de aceea mi-am si trimis adeziunea la Asociatia Blogary – gest pe care il recomand tuturor celor care vor sa se implice).
mii de scuze pentru lungimea acestui comentariu!
–
despre „resursa de servilism”.
adică despre „mentalitatea de slugă”, să folosesc o exprimare încetățenită.
nu există mentalitate de slugă.
este o exprimare greșită, folosită uneori din comoditate, alteori din înțelegere doar parțială a fenomenului.
la fel cum, pentru o exprimare mai facilă, se spune că fotbalistul X a fost cumpărat – în realitate, nici pomeneală de vreo cumpărare, e vorba de cu totul altceva.
pentru o exprimare facilă, dar lipsită de incorectitudini, o să numesc această mentalitate pe care o au românii (dar și multe alte popoare) mentalitate µ.
[simbolul µ nu are nicio semnificație specială în acest context; este, pur și simplu, un caracter pe care îl scriu foarte ușor cu layout-ul meu de tastatură.]
așadar, vreau să explic conținutul mentalității µ.
mentalitatea µ nu este de slugă.
ci este o mentalitate bazată pe o atitudine favorabilă unei distribuiri inegale a puterii în cadrul societății (ori organizației, familiei etc.).
adică românul nu are modul de a gândi al unui servitor, ci consideră că lumea trebuie să fie formată din stăpâni și servitori (unii să aibă mai multă putere, mai multe drepturi reale decât alții, în funcție de statutul lor).
dacă românul X este privit într-o relație cu un ins Y care are un statut mai ridicat (de pildă, Y este șeful lui X, primarul comunei, soția primarului comunei ș.a.m.d.), X se comportă slugarnic (iar lumea spune că are mentalitate de slugă).
dar dacă același X este privit într-o relație cu Z, care are un statut mai scăzut, atunci X se comportă nu slugarnic, ci la polul opus: abuziv, cu aere de stăpân.
în cele două situații este vorba despre exact aceeași mentalitate: nu o mentalitate de slugă și una de stăpân, ci o singură mentalitate, bazată pe ideea că cine are un statut mai înalt trebuie să aibă mai multe drepturi (de pildă: dacă ești primar, să nu fii amendat când încalci regulile de circulație; ba chiar să fie pedepsit polițistul care ar dori să te amendeze).
altfel spus, românul nu e caracterizat prin servilism, ci prin convingerea că cel de jos trebuie să fie servil, iar cel de sus trebuie să fie abuziv.
mentalitatea µ spune că, dacă oamenii au un statut diferit, și puterea lor în societate trebuie să difere.
adică e vorba de o mentalitate a diferențierii puterii în societate.
în anumite societăți diferențele de putere dintre indivizi sunt foarte mici: indiferent ce statut ai, ai aceleași drepturi cu restul lumii – acolo există mentalitatea opusă lui µ.
în alte societăți, diferențele de putere sunt foarte mari: ești mai presus de alții (prin avere, nivel ierarhic etc.)? atunci ți se permite orice – aici există mentalitatea µ.
această atitudine față de diferențierea puterii în societate (având ca poli un µ foarte categoric și opusul acestuia) se numește power distance.
pun aici definirea din Wikipedia (cu precizarea că ce este între ghilimele este definiția lui Geert Hofstede, cel care a identificat această dimensiune culturală și a numit-o astfel):
« “Power distance is the extent to which the less powerful members of organizations and institutions (like the family) accept and expect that power is distributed unequally.” Cultures that endorse low power distance expect and accept power relations that are more consultative or democratic. People relate to one another more as equals regardless of formal positions. Subordinates are more comfortable with and demand the right to contribute to and critique the decision making of those in power. In high power distance countries, less powerful accept power relations that are more autocratic and paternalistic. Subordinates acknowledge the power of others simply based on where they are situated in certain formal, hierarchical positions. As such, the power distance index Hofstede defines does not reflect an objective difference in power distribution, but rather the way people perceive power differences. »
în română, formularea corectă ar fi ecartul puterii (ori diferențierea puterii, intervalul puterii, variația puterii ș.a.m.d. – sunt multe exprimări corecte).
din păcate românii își bat joc și de limbă și de știință, încât s-a încetățenit o exprimare greșită, derivată dintr-o traducere ineptă: distanță față de putere.
nu e vorba de o distanță față de o putere, ci de „distanța puterii”: distanța parcursă de putere între o valoare minimă și una maximă, adică diferențierea puterii (în matematică se folosește pentru acest lucru termenul ecart).
[notă. într-un mesaj anterior, lung ca naiba, vorbeam de două tipuri de societăți, în funcție de măsura în care omul ascultă de o autoritate (de niște reguli) sau de un statut mai înalt (de un „stăpân”).
este vorba fix de aceste lucruri.
ceea ce am numit acolo societate de tipul A, în care omul ascultă de o funcție, este o societate cu un ecart mic al puterii.
ceea ce am numit societate de tipul B, în care omul ascultă de un statut (de un stăpân), este o societate cu un ecart mare al puterii.]
–
bun, și acum, că am lămurit (sper) ce este de fapt acea mentalitate µ, care e sursa ei?
mai bine zis: cum se transmite? cum și-o însușește individul?
în primul rând în familie, în primii ani de viață.
când părinții își obligă copilul să spună te rog și mulțumesc, și să nu-i întrerupă când vorbesc.
până aici toate bune și frumoase, așa trebuie învățat un copil să se comporte.
problema este că… înșiși acei părinți nu se comportă așa față de copiii în cauză.
ei nu-i spun copilului te rog să faci asta, ci fă asta.
sau chiar mult mai imperativul faci asta.
[notă: din punct de vedere gramatical, imperativul este fă, nu faci.
dar psihologic, din punctul de vedere ale hotărârii/severității cererii, exprimarea acum te duci la culcare este mai imperativă (mai poruncitoare) decât du-te la culcare, fiindcă este o afirmație, insinuează că chiar faci acel lucru, iar dacă faci înseamnă că n-ai refuzat.]
la fel, ei nu-i mulțumesc copilului atunci când copilul face ce ei îi cer.
și nu doar că îl întrerup pe copil fără nicio reținere, dar foarte frecvent nici măcar nu-l lasă să spună ceva.
din acest comportament, în care copilul învață să trateze adultul ALTFEL decât este tratat de adult, copilul deprinde mentalitatea lui ALTFEL (ca putere), adică mentalitatea diferențierii puterii în societate.
copilul învață (inconștient, firește) două lucruri:
1. oamenii nu se comportă la fel (nu respectă în aceeași măsură regulile de comportament), deci nu sunt egali.
lumea e formată din două tipuri de oameni: cei care fac ce li se impune, și cei care le impun altora ce să facă.
în exprimarea noastră: lumea e formată din servitori și stăpâni.
din superiori și inferiori.
din seniori și vasali.
din șmecheri și fraieri.
din sus-puși și – scuze! – pulime.
2. este bine ca tu să fii cel superior.
deci, când ai de a face cu cineva, e bine să dai de înțeles că tu ești superiorul.
este motivul pentru care copiii nu spun te rog decât către adulți, nu și către colegi – colegilor le spun dă-mi, bă, caietul, nu te rog frumos, îmi dai caietul?.
aparent, este o chestiune de educație formală, de cei 7 ani de acasă.
în realitate, chiar ține de cei 7 ani de acasă, dar într-un alt mod – nu e vorba de lipsa educației formale, ci de o educație informală favorabilă mentalității µ.
copilul a fost educat formal să spună te rog, dar informat a fost învățat că doar fraierii roagă, șmecherii ordonă.
spunând te rog către un coleg, copilul ar da de înțeles că i-ar fi inferior colegului respectiv – în familie a deprins că doar pe superiorul în rang (statut) îl rogi, inferiorului îi poruncești.
cerând imperativ, insinuează că îi este superior, și aceasta este calea de urmat.
din Academia Cațavencu de acum câțiva ani:
atunci când doi români se întâlnesc, prima lor grijă este să stabilească care e șmecherul și care fraierul.
e vorba despre exact același lucru.
deci această mentalitate se formează în primul rând în familie.
următorul loc este școala, unde copilul învață că nu-l poate contrazice pe profesor, că are mai mult de câștigat dacă este supus decât dacă știe lecția, învață să confunde disciplina cu servilismul ș.a.m.d.
🙂 ai avut mai mult de 1 link – te-a trimis askimet-ul in moderare
multumesc pentru comentariul-bine-venit-in-completare.
ia treci tu „sus”!
mersic 🙂
io sunt cu mersicul (si deja cu datoria de blog ridicata la 3 lazi de bere – se duse naibii PIB-ul :))
un articol …cititi va rog si comentariile din josul paginii…de ex…”la haine ordinaire et le préjugé”…sau…”Le cliché effrayant qui annonce qu’on va „lutter contre les jeunes roumains” (y’a 70 ans, on aurait titré pareil sur les juifs), en gros titre, donc ça doit certainement concerner et intéresser tout le monde: ben oui, on s’est tous fait voler par un roumain, non? Non.”… de aici:
http://www.rue89.com/2011/09/14/policiers-un-roumain-avec-un-iphone-ne-la-pas-forcement-vole-221973
exact asta incerc sa le explic celor care se mai avanta pe aici cu cuvinte de genul „jidani”, „bozgori” samd – ca din cuvinte negandite si asocierea in locuri comune a nationalitatilor se nasc discriminarile ce duc la ura. iar de la ura la epurare etnica, socio-profesionala samd, nici macar nu mai exista pas.
in plus, efortul unor tembeli care se cred jurnalisti formatori de opinie de a ridica infractiunile la rang de nationalitate/grup regional, uite ca dau roade inclusiv in capul sec al unei judecatoare. militianul francez si asesorul poporului care se crede procuror francez nu au de ce sa se rusineze – exact ca in toata lumea ei sunt dresati sa gandeasca rep[resiv, creierul li se osifica la un nivel de baza. ei zic ca au vazut atatia „banditi” incat devin paranoici. si nici capul nu-i ajuta – vedeti cazul procurorasului nostru de duzina Victor Ponta. caz completat cu altele gen Nastasiuc samd.
Pingback: Despre „resursa de servilism” (adică despre „mentalitatea de slugă”, să folosesc o exprimare încetățenită) | Sareinochi's Blog
Pingback: Despre „resursa de servilism” (adică despre „mentalitatea de slugă”, să folosesc o exprimare încetățenită)
Pingback: Mobilizarea luptătorilor (cu un avertisment de la A Pleșu: “Pentru descurcăreți, orice schimbare încurcă”) | Sareinochi's Blog