Scriitorul şi cărţile lui

de Ion Pop

A mai vorbi o dată despre starea culturii româneşti şi, în speţă, a scriitorului şi a cărţii, pare aproape ridicol. Ce mai tot vor şi aceşti “scîrţa-scîrţa pe hîrtie” şi “coate goale”, într-un moment atît de dificil al societăţii noastre mereu flămînde, furate, înşelate… O nenorocită tradiţie vede în omul condeiului un ins mereu cu capul în nori, rupt de prozaicele nevoi zilnice, hrănit exclusiv de muze, construindu-şi opera în virtutea sacrei inspiraţiuni, căzute ca mana cerească, fără nici un efort. Să se nutrească, aşadar, cu mana, cînd va binevoi să cadă! Cu adevăraţii “oameni ai muncii”, lucrurile se schimbă. Pentru că îţi instalează un robinet sau un întrerupător, pentru că sapă nişte metri pătraţi de pămînt ori repară un gard, lucrătorul cere şi e plătit cu ora, şi nu cu puţin. Pentru că trudeşte ani întregi la o carte, care va deveni, poate, obiect de studiu pentru copiii unei ţări, scriitorul n-are decît să aştepte un onorariu mereu pus sub semnul întrebării, de fapt mai niciodată achitat.

Se va spune că sîntem acum în regimul economiei de piaţă, că e drept să cîştige ceva doar cel care produce obiecte vandabile. Raţionamentul pare corect, în linii mari, – dar cît s-a vîndut, de-a lungul timpului în lume, chiar dintr-o literatură adesea foarte valoroasă dar nereceptată cum trebuie la vremea ei? Cîţi mari poeţi universali şi-au putut răspîndi cărţile în sute de mii de exemplare cu adevărat aducătoare de profit? Cîte ediţii critice au şansa reală a unei difuzări care să acopere prin ea însăşi cheltuielile de producţie şi remuneraţia cuvenită “muncitoriului intelectual” ce le-a realizat? – E cazul să dispară poezia, să n-o mai scriem pentru că nu se vinde – cum pretindea, cel puţin neatent, un critic literar altminteri foarte serios? Să lăsăm vraişte editarea ştiinţifică a literaturii române din toate epocile? Să uităm că şi scrisul literar e o meserie trudnică şi cere să fie onorat ca orice altă îndeletnicire?

Din păcate, politica culturală e cea pe care o ştim. Vorbe frumoase, adunări festive şi – dincolo de ele – o rău gîndită strategie a subvenţiilor oferite de Ministerul Culturii, analizată, de altfel, foarte critic în presă. În loc să sprijine mai ales bibliotecile pentru a fi în stare să achiziţioneze catea şi să asigure astfel, prin sporirea tirajelor, un anumit profit şi pentru edituri, susţinerea financiară e sfărîmată în sume mai curînd simbolice, acordate fără mare discernămînt la tot soiul de case de editură şi titluri nu întotdeauna demne de încurajare. Fiscalitatea rămîne, la rîndul ei, enormă şi pentru edituri, încercările de uşurare de tot felul de taxe, făcute, se pare, relativ recent chiar la nivel senatorial, au fost respinse brutal de ministerul de resort. Legea sponsorizării e departe de a încuraja mecenaţii virtuali, astfel că sînt încă extrem de puţini cei ce mai “dau” ceva pentru promovarea cărţii literare. Uniunea Scriitorilor, nu poate sări nici ea peste umbra ei, fiind dependentă de aceleaşi finanţe sărace sau lăsate să sărăcească.

Pînă una-alta, scriitorul rămîne în categoria muncitorilor celor mai rău plătiţi din ţara românească, sau chiar deloc plătiţi. El nu iese, desigur, pe stradă, nu blochează şoselele naţionale, nu face parte decît în mod excepţional – spre onoarea lui – din vreo clientelă politică, nu prea are ce partid să schimbe ca să se “ajungă”. Dar, în absenţa unei analize adîncite, care să transpună în literă de lege statutul şi condiţia scriitorilor, riscul blocăriii altor drumuri, nu mai puţin importante, ţinînd de însuşi destinul spiritual al ţării, este enorm. Cu ce se va fi ocupînd acum, bunăoară, Direcţia Cărţii (sau cum se numeşte), din Ministerul de resort? Ce face comisia de cultură a Senatului? Pînă cînd va rîmînea rigid Ministerul Finanţelor în atitudunea faţă de carte şi producătorii ei? O dezbatere la nivel naţional, care să angajeze deopotrivă scriitori şi editori, reprezentanţi ai guvernului şi sponsori eventuali, este, oricum, urgent necesară. A venit vremea ca ansamblul întrebărilor legate de poziţia mai “prozaică” a scriitorului în societatea românească de azi să fie adus în modul cel mai serios în cîmpul schimbului public de idei, în căutarea unor soluţii concrete. Cu atît mai mult cu cît economia noastră zisă de piaţă acţionează încă “sălbatic” iar cultura – o constatm în fiecare zi – nu se arată a face parte din sfera ei de interese prioritare.

Acest articol a fost publicat în Teme de meditație și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Scriitorul şi cărţile lui

  1. ErRon zice:

    De acord, e o meserie prost platita si ingrata.
    Pe de alta parte, insa, te rog sa-mi recomanzi 3-4 carti scrise dupa ’90 care sa merite sa fie mentionate ca si carti de capatai.
    Mi-e dor sa citesc un roman bun, romanesc, o intriga ce sa ma tine cu sufletul la gura, o actiune interesanta, un studiu de caz excelent realizat, o radiografie a unei societati la un moment dat.
    Am asteptat „cartile din sertar”, cele despre care se zicea ca n-au putut fi publicate „atunci” din motive de cenzura. Nu am gasit nimic!
    Sau poate n-am stiut eu ce autor sa caut, sau unde sa caut.

    • Sare'n Ochi zice:

      cartile din sertar le-am asteptat cu totii. eu cred ca au fost povesti paleriene, acele carti din sertatar. si tot pe insipidul acela de Paler (sau Paunescu) l-au iertat gospodinele – ca au gasit „intelepciune” in panseurile sale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.