Înainte de a pătrunde în ceea ce a mai rămas din codrii Patriei şi înainte de a tulbura apa cristalină a pâraielor de munte, nu strică să vă încărcați cu puţină răbdare față de cum înțeleg o parte bună a semenilor noștri să interacționeze cu Natura. Există și semne bune de când s-au mai închis gaterele (sau au crescut amenzile pentru cei prinși că aruncă rumegușul prin pâraie): acestea au reînceput să redevină cristaline. În plus, fiecare pârâiaş e o orgă naturală care cântă diferit peste câte pietre saltă, ca pe o mulţime de clape. Muţi o piatră, ai schimbat partitura. Pentru cei care au avut ocazia să asiste pe viu la asemenea “concerte” în aer liber, nu-i cazul să insist în descrieri (și locuri comune) – celorlalți le recomand o excursie la munte. Dar, pentru a fi cu adevărat vrăjiți, nu vă recomand să vă uitaţi prin jur – țineți ochii închiși.

Căci, orice pârâiaş e ca o cronică a “civilizaţiilor” care s-au succedat pe-aici. În albie găsim toate straturile istoriei româneşti. Putem avea parte de o istorie a furtunilor de pe meleagurile strămoşeşti. Sunt prin albii trunchiuri de pe vremea lui Burebista, copaci din vremea năvălirilor tătărăşti, de pe vremea austriecilor, a comuniştilor – de la primul copac prăbuşit în pârâu până la ultimul, căzut victimă la ultima furtună (sau drujbă, mă rog), toţi sunt acolo. Dar, mai des avem parte de spectacolul de pe margini, unde, agăţate în crengi, flutură, mândre ca flamura naţională, cele mai colorate pungi şi cele mai extravagante ambalaje. Pe la câte-un baraj, sticlele şi bidoanele de plastic se zbat ca nişte păstrăvi disperaţi, încercând să sară peste zid. Dintotdeauna pârâul a fost cea mai la îndemână groapă de gunoi a românului. I s-a spart o oală, i s-a rupt o furcă, sau i s-a stricat soba? În vale cu ea… Lăturile care-i prisosesc, gunoiul pe care n-are unde-l pune? La apă, că apa spală totul – dacă nu, duce gunoiul la alții…

Pe drumuri şi prin poieni, nu mai puţin, e împrăştiată o întreagă avuţie naţională: şuruburi, bucăţi la lanţuri, cutii, plasticuri, jante, funii de sârmă etc. Ce-i de la centrele de recoltare a deșeurilor, în loc să cumpere capace de canale și șine de cale ferată, ar ieşi mai în câştig dacă ar organiza câte-o excursie. O astfel de nonşalanţă nu dovedeşte altceva decât că românul se simte acasă oriunde s-ar afla. Se-ntâmplă, de-o pildă, să trebuiască să bagi ceva la maț (că numai așa mai pot unii tresări la frumusețile Naturii: un foc zdravăn, sfârâit de mititei și grătare, câte o mașină cu portierele căscate din care evadează decibeli muzicali și beroase la pet, fără număr, fără număr)? Te oprești la primul luminiș cu soare și puțin mal de pârâu prin apropiere – în mijlocul pustietăţilor. Ce faci cu ambalajele goale, brusc nefolositoare? Că doar n-o să le cari până în primul oraş? Le-arunci unde te găseşti. Poate doar cu vreo cincizeci de metri mai încolo, în caz că mai adaşti la umbră şi există riscul să te vadă cineva chiar lângă gunoaiele aruncate şi astfel să te bănuiască. Românul nu vrea să fie copleșit de ruşine, el nu vrea să știe că este necivilizat (cel puțin nu din privirile altora), aşa că mai bine-și aruncă mai încolo resturile, ca să pară că-s lăsate de altul. Unde nu-s pâraie binefăcătoare, le ţine locul pădurea.

PS: Nu am să vă omor ochii cu imagini ca cele descrise mai sus. Vă fac cadoul pe care mi l-a făcut și mie întâmplarea de a fi la timpul potrivit la locul potrivit 🙂 (pisicuțe de pe Valea Răcătăului):